Ce se ştie despre viaţa Sfântului Paul?

Teme: Biblic, Personalităţi.
.
Publicat la 24 aprilie 2008.
Partea 4 din 9 din seria Ce ştim despre Biblie?.
Print Friendly

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

Biografie alarmantă

Sfântul Paul

Să ne imaginăm un om care în timpul tinereţii sale a fost plin de ură şi de violenţă, care a trăit alipit de tradiţionalismul oficial, intolerant şi persecutor, şi care apoi şi-a schimbat radical stilul de viaţă şi s-a unit cu o sectă dizidentă. Atunci, făcând parte din ea, a fost prizonier în diferite ocazii, fie în ţara sa, fie în alte naţiuni.

Acesta a fost condamnat de cel puţin opt ori la diferite tipuri de pedeapsă de către autoritatea judiciară; a îndurat conflicte cu conducătorii noului său grup şi a avut, de asemenea, dispute dure cu privire la chestiuni referitoare la autoritatea sa şi la recunoaşterea sa ca persoană nouă şi reînnoită. Mulţimile pe care le convoca în mod obişnuit au fost pe punctul de a-l bate cu pietre de mai multe ori şi se pare că cel puţin o dată au reuşit. În diferite ocazii, acesta a trebuit să fugă în cel mai mare secret, pentru că era căutat de autorităţi. A fost condamnat la moarte de trei ori. O dată a putut să scape de această condamnare în timpul nopţii, cu ajutorul câtorva prieteni. Altă dată a fost eliberat graţie unui indult dat cu ocazia unei sărbători, oricum după o luptă anevoioasă. A treia oară însă a ajuns să fie executat.

Nu pare biografia unui cetăţean nevinovat şi disciplinat, nici aceea a unui intelectual de bibliotecă, ci, mai degrabă, aceea a unui conducător al unei bande puternice de delincvenţi, sau a unui activist politic deosebit de periculos. În realitate este vorba despre descrierea lui Paul, apostolul prin excelenţă, cu câteva date biografice pe care le-am extras din aşa-numitul corpus al scrisorilor pe care le-a scris în timpul lungii şi neobositei sale opere de evanghelizare.

Izvoarele de care dispunem

Despre nici un alt personaj nu există o informaţie aşa de amplă şi directă în Sfintele Scripturi ca despre Paul. Nici măcar despre Isus, nici despre apostoli mai vestiţi (cum sunt Petru, Iacob şi Ioan) nu avem date aşa de complete. Acest lucru se datorează unor scrieri neotestamentare importante: a) Faptele Apostolilor, o carte mare, scrisă de Luca şi centrată aproape în totalitate pe figura lui Paul; b) o culegere destul de bogată de epistole scrise de Paul însuşi.

Dacă pornim un studiu mai atent al acestor documente, vedem, totuşi, că lucrurile se complică. Înainte de toate, pentru că, dintre cele 13 scrisori atribuite lui Paul de cea mai acreditată exegeză biblică, numai şapte sunt acceptate ca fiind autentice. În al doilea rând, deoarece Faptele Apostolilor, care vorbeşte detaliat despre Paul, în multe puncte contrazice scrisorile sale. Acest lucru ne demonstrează că Luca, autorul Faptelor Apostolilor, nu cunoştea aşa de bine viaţa acestui apostol. De exemplu, este suficient să notăm că, în opera sa, Luca nu face nici măcar o dată aluzie la faptul că Paul a scris vreo scrisoare vreunei Biserici.

Atunci de ce vorbeşte Luca aşa de minuţios despre Paul în Faptele Apostolilor, dacă nu-l cunoştea foarte bine? Se pare că Luca nu pretindea să relateze în cartea sa biografia lui Paul, ci să arate că, graţie lui, cuvântul lui Dumnezeu, a reuşit să se răspândească în toată lumea antică, ajungând până la Roma, chiar dacă datele istorice pe care se baza nu erau prea precise. Nu tot ceea ce este sigur pentru credinţă este sigur şi pentru istorie. Pentru acest motiv, atunci când Faptele Apostolilor contrazic scrisorile, trebuie să se dea credibilitate acestora din urmă, care provin direct de la Paul, sau, cel puţin, din cercul atât cultural cât şi istoric în care el a trăit.

După ce am făcut această premisă necesară, să vedem ce putem să clarificăm în privinţa acestei figuri extraordinare a creştinismului primar.

Cele trei nume ale sale

Noul Testament îi atribuie trei nume: Saul, Saulos şi Paul. Primul, Saul, este de origine ebraică şi apare numai în relatările convertirii sale (Fap 9,4; 22,7; 26,14). Acesta era probabil adevăratul său nume. Poate că părinţii săi l-au numit astfel în cinstea lui Saul, primul rege al Israelului, care aparţinea tribului lui Beniamin, exact ca şi Paul (Fil 3,5). Al doilea nume este la fel cu Saul, însă este exprimat în limba greacă, şi pentru că apostolul se găsea într-un ambient în care se vorbea greaca, este logic ca numele său să se traducă în limba aceea, şi în loc de Saul sa fie numit Saulos (cam cum am spune noi Carol unui englez care are numele Charles sau Ludovic unui francez care are numele Louis). În felul acesta este numit Apostolul în prima parte a Faptelor Apostolilor, până în capitolul al treisprezecelea.

Al treilea nume, Paul, este cel care apare mereu în scrisori. De ce Saul şi-a schimbat numele în Paul? Nu cunoaştem bine motivele; însă este probabil că, începând să predice în lumea greacă, el şi-a dat seama că lumea simţea o anumită greutate în privinţa numelui său (de fapt, în limba greacă, adjectivul saulos era atribuit indivizilor masculini care aveau puternice caracteristici feminine); probabil că acesta a fost motivul cel mai plauzibil pentru care el a preferat să se numească Paul, un nume care aparţine tradiţiei latine, pentru că aici îşi are originea.

Ca să nu trăiască fără să muncească

Care era meseria lui Paul? În scrisorile sale, el explică faptul că desfăşura munci manuale, fără însă a clarifica ce fel de munci, dar din Faptele Apostolilor (18,2-3) aflăm că el confecţiona corturi. Acest fapt nu este straniu, din moment ce Tars, oraşul său natal, era vestit pentru fabricarea aşa-numitului „ciliciu”, un tip de stofă rezistentă, făcută din piele de capră, potrivită, mai ales, pentru corturile nomazilor.

Convertindu-se şi devenind predicator, el ar fi putut să renunţe la profesia sa, de vreme ce în timpul acela era frecvent ca predicatorii să trăiască din colectele de la mulţime sau să fie întreţinuţi de familiile bogate. Diferit de acest obicei, Paul afirmă în scrisorile sale că nu a voit niciodată să se folosească de acest principiu de întreţinere, care era considerat, de cultura şi de obiceiurile timpului, un drept câştigat (1Cor 9,14-15), şi că nu a primit niciodată bani ca să predice (1Cor 9,17-18), pentru că nu voia să fie o povară, o greutate pentru cineva (2Cor 11,9). Pentru acest motiv, el a continuat întotdeauna să-şi câştige pâinea ca fabricant de corturi, sau, în funcţie de diferitele circumstanţe ale vieţii sale aventuroase, să se adapteze la alte munci învăţate din mers.

Un asemenea efort de predicare şi de muncă, desfăşurate în acelaşi timp, şi, mai ales, cu angajarea pe care o punea Paul, îl lăsa pe Apostol aproape într-o stare de epuizare. El însuşi confirmă acest lucru într-o scrisoare: „Ne trudim, muncind cu mâinile noastre” (1Cor 4,12). În pofida acestui fapt, banii pe care îi câştiga erau puţini şi nu-i ajungeau deloc. Aşadar, a trebuit să lucreze zi şi noapte (1Tes 2,9) şi să facă ore de muncă peste program pentru a putea mânca (2Cor 6,5), muncind chiar şi noaptea atunci când se afla în stare de mare necesitate (2Cor 11,27). Nu întotdeauna putea să-şi cumpere mâncare şi haine (1Cor 4,11) şi a trebuit să îndure foamea şi lipsa de îmbrăcăminte (2Cor 11,27), şi chiar a ajuns să trăiască asemenea unui cerşetor (2Cor 6,10).

În pofida acestor necazuri, el nu a neglijat niciodată slujirea faţă de Biserici. Este emoţionantă mărturia sa: „În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine, şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Cor 11,27-29).

Boala misterioasă

Din scrierile sale, aflăm că Paul suferea de o boală rară, care îl chinuia şi care îl obliga să reducă ritmul muncii sale; chiar dacă i-a cerut lui Dumnezeu de mai multe ori să-l vindece pentru a-şi desfăşura mai bine opera apostolică, nu a putut niciodată să scape de ea.

„Şi ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune»” (2Cor 12,7-9).

De ce boală suferea Paul? Chiar dacă este dificil să dăm un diagnostic la distanţă, avem totuşi unele indicii. Faptul că o numeşte „un ghimpe în trup” ne face să presupunem că nu este vorba despre o boală gravă, ci despre ceva modest, care îi provoca o tulburare deranjantă constantă. Dintr-o scrisoare a sa aflăm că în timpul celei de-a doua călătorii în Asia Mică, o boală l-a obligat să se oprească în Galaţia, stare de care a profitat pentru a evangheliza regiunea; el a adăugat aceste reflecţii: „Ştiţi că prima dată v-am vestit evanghelia prin slăbiciunea trupului, şi totuşi, nu aţi arătat nici dispreţ şi nici dezgust faţă de trupul meu, care putea fi pentru voi o încercare, ba, dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus… Vă mărturisesc că, dacă era posibil, v-aţi fi scos şi ochii şi mi i-aţi fi dat” (Gal 4,13-15).

Faptul că galatenii voiau „să-şi scoată ochii” pentru a-i da lui Paul lasă să se presupună că era vorba de o afecţiune a vederii. Acest lucru ni-l aminteşte şi Faptele Apostolilor, recurgând la un limbaj simbolic, şi afirmă că Paul a suferit de o formă de „orbire” în timpul convertirii sale neaşteptate pe drumul care îl ducea la Damasc; acea orbire i-a produs probabile tulburări care l-au însoţit tot restul vieţii sale; în afară de aceasta, condiţiile dure în care a trebuit să lucreze în calitate de confecţioner de corturi au contribuit la agravarea acestui inconvenient al vederii. Slăbirea care îl afecta pe Paul ar explica de ce, pentru a scrie „marile scrisori” (Gal 6,11), avea nevoie întotdeauna de un secretar pentru a redacta scrierile sale (1Cor 16,21; Rom 16,22) şi necesitatea continuă de a dispune de oameni în jurul său, care să-l ajute în misiunile sale în lungul şi în latul bazinului Mării Mediteraneene.

Paul era persecutor?

Caracteristica cea mai cunoscută a lui Paul este aceea că a fost, înainte de vestita sa convertire, un persecutor al creştinilor. El însuşi afirmă acest lucru de trei ori în scrisorile sale (Gal 1,13; 1Cor 15,9; Fil 3,6), dar nu adaugă nimic altceva.

În schimb, Faptele Apostolilor furnizează multe informaţii noi. Spune că el „îi persecuta până la moarte” (22,4), că folosea toate mijloacele necesare pentru a duce la împlinire această operă de asuprire a presupuşilor duşmani (26,9), că, „intrând prin case, târa bărbaţi şi femei, aruncându-i în închisoare” (8,3), că îi ducea în lanţuri (22,4), că se străduia „să-i facă să aducă blasfemii” (adică să abjure, să refuze credinţa în Cristos) (26,11a), că îi persecuta cu ură „prin cetăţile din afară” (26,11b) şi că atunci când victimele sale „erau condamnate la moarte, îşi dădea încuviinţarea împotriva lor” (26,10).

Toate aceste adăugiri sunt exagerări în redactarea lui Luca a Faptelor Apostolilor. Cu siguranţă, Paul a luptat împotriva creştinilor, dar nu cu îndârjirea relatată în Faptele Apostolilor. Deoarece cartea relatează convertirea sa impresionantă pe drumul Damascului, autorul sacru s-a gândit că o „mare” convertire trebuie să fie precedată, în mod necesar, de o „persecuţie” la fel de mare. Pentru acest motiv, Luca accentuează unele aspecte biografice cu privire la Paul.

În Faptele Apostolilor se mai citeşte şi că Paul i-a persecutat pe creştini în Ierusalim. Această circumstanţă este destul de dubioasă, de vreme ce însuşi Apostolul susţine că, atunci când a călătorit la Ierusalim, după ce s-a convertit, „nu era cunoscut la faţă Bisericilor din Iudeea” (Gal 1,22). Dacă Paul i-ar fi persecutat pe creştinii din Ierusalim, cum este posibil ca în acest oraş să nu-l cunoască? Aşadar, trebuie să deducem că el i-a persecutat pe creştini în altă parte, nu în Ierusalim, şi deci nu a putut să participe probabil nici la execuţia lui Ştefan, primul martir creştin, aşa cum citim pe larg în Faptele Apostolilor (8,58).

Unde s-a convertit?

Conform Faptelor Apostolilor, Paul s-a convertit în timpul unei călătorii la Damasc, unde mergea de la Ierusalim cu o autorizaţie a arhiereului pentru a-i aresta pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim. Călătoria este foarte discutabilă sub profilul istoric. În primul rând, pentru că am văzut că Paul nu mergea la Ierusalim, nici nu-i persecuta aici pe creştini. În al doilea rând, pentru că Damascul aparţinea unei alte provincii romane (cea a Siriei); aşadar, cum puteau autorităţile din Iudeea să aibă jurisdicţie asupra Siriei? În al treilea rând, să nu uităm că sinagogile din fiecare oraş se bucurau de independenţă şi decideau în mod liber soarta delincvenţilor (cf. 2Cor 11,24); prin urmare cum putea arhiereul din Ierusalim să dea autorizaţia de a închide oameni care proveneau din Damasc? Toată această serie de puncte interogative ne face să presupunem că acea călătorie a lui Paul la Damasc nu are nici un fundament istoric.

Aşadar, unde s-a convertit Paul? Din scrisorile sale deducem că a fost chiar oraşul Damasc, unde îşi avea reşedinţa. Scrisoarea către Galateni (1,17) afirmă că, după convertirea sa, cu privire la care el însuşi nu clarifică locul, a călătorit în Arabia şi că apoi s-a întors la Damasc. Dacă „s-a întors” la Damasc, înseamnă că el trăia în acel oraş atunci când s-a convertit. Pentru ce Paul, care era originar din Tars, s-a înrădăcinat în Damasc? Pentru că, fiind un oraş complet înconjurat de deşert, era logic ca acolo să fie mai mare nevoie decât în alte locuri de corturi pe care el şi familia lui le fabricau. În timp ce stătea în Damasc din motive de lucru, Paul a cunoscut noua „sectă” creştină; acela a fost locul în care a persecutat-o şi tot acolo, printr-o experienţă extraordinară, s-a convertit. Prin urmare, convertirea sa a avut loc „în Damasc”, nu „pe drumul Damascului”.

Interdicţia de a bea sânge

Faptele Apostolilor afirmă şi că Paul a participat la vestitul Conciliu din Ierusalim. Ce a fost acest Conciliu? În timp ce Paul se afla la Antiohia (un alt oraş din Siria), în timpul evanghelizării sale, au sosit câţiva creştini tradiţionalişti din Ierusalim şi s-au scandalizat văzându-i pe credincioşii din Antiohia că nu se circumcideau (practică ce în acele timpuri era considerată esenţială pentru a fi un bun creştin). Paul le-a explicat că, după părerea sa, circumciziunea nu era ceva necesar pentru a garanta credinţa şi calitatea persoanei. Noii sosiţi nu au voit să înţeleagă motivele, aşa că l-au denunţat la Ierusalim: între cele două grupuri de adepţi a izbucnit ceea ce astăzi am putea să definim un adevărat incident diplomatic; faptul a avut epilogul în convocarea unei reuniuni în Ierusalim, numită în mod tradiţional drept „Conciliul din Ierusalim”, şi la care Paul a participat ca delegat al comunităţii ecleziale din Antiohia (Fap 15,1-2).

În această reuniune (conform tot relatării date de Faptele Apostolilor), Paul a încercat să convingă autorităţile din Ierusalim să nu impună practici iudaice creştinilor de origine păgână; oricum, s-a ajuns la un acord între părţile în cauză: s-a stabilit printr-un decret că creştinii convertiţi trebuiau să respecte numai patru legi: 1) să nu mănânce carne jertfită idolilor; 2) să nu mănânce carne fără a-i scurge sângele; 3) să nu mănânce nimic ce conţine sânge şi, în sfârşit, 4) să nu încheie căsătorie între consangvini. În încheiere, participanţii la Conciliu i-au cerut lui Paul să răspândească acest decret (Fap 15,13-29).

A asistat Paul la Conciliu?

În realitate, totul lasă să se înţeleagă că Paul nu a participat niciodată la acea reuniune, aşa cum citim în Faptele Apostolilor. Înainte de toate pentru că în Scrisoarea întâi către Corinteni, atunci când el este consultat cu privire la alimentele care pot şi care nu pot fi consumate de creştini, Paul nu menţionează niciodată ceea ce devenise din momentul celebrării Conciliului un decret cu caracter oficial, de aceea, universal în Biserica primară; dimpotrivă, Paul furnizează opinia sa în această privinţă (1Cor 4,8-10). În al doilea rând pentru că în Scrisoarea către Galateni, răspunzând unora care susţineau că pentru Biserica oficială circumcizia era o obligaţie, el nu citează nici de această dată decretul, ocazie care i-ar fi folosit ca o argumentare excelentă pentru a reuşi în discuţie. În sfârşit, pentru că însăşi Faptele Apostolilor spune mai înainte că, atunci când Paul a călătorit din nou la Ierusalim, autorităţile locului l-au informat despre existenţa acelui decret pe care apostolul nu putea să-l cunoască în mod direct (Fap 21,15-24), contrazicând ceea ce s-a spus anterior.

Aşadar, se pare că Paul nu a participat la Conciliul din Ierusalim. Este sigur că el, în Scrisoarea către Galateni, face aluzie la o călătorie pe care a făcut-o la Ierusalim pentru a se întâlni cu autorităţile Bisericii locale (2,1-10). Este vorba de o altă reuniune, diferită de aceea destul de importantă şi grandioasă, pentru că în scrisoare se citeşte că Paul a participat „în urma unei revelaţii” (v. 2), iar în Faptele Apostolilor, că el a participat pentru o dispută. În Scrisoarea către Galateni, Paul spune că s-a întâlnit numai cu „cei mai de vază” (v. 2), iar, în Faptele Apostolilor, cu toţi apostolii şi presbiterii. În Scrisoarea către Galateni scrie că a mers „să le expună evanghelia” (2), iar în Faptele Apostolilor că el a discutat cu privire la obligaţiile pe care trebuiau să le respecte păgânii convertiţi. În Scrisoarea către Galateni, Paul afirmă că nimeni nu i-a impus respectarea vreunei norme (v. 6), iar în Faptele Apostolilor că i-au impus patru clauze destul de restrictive.

Sfârşitul zilelor sale

Faptele Apostolilor pare să se termine pe neaşteptate, fără nici un motiv plauzibil. Citim că Paul, după ce a realizat diferite călătorii prin Asia Mică, a fost luat prizonier şi condus la Roma, în anul 60, şi că a rămas acolo doi ani într-o casă pe care o închiriase, predicând cuvântul lui Dumnezeu (Fap 28,30). Nimic altceva. Pentru ce se încheie această scriere într-un mod aşa de repezit? Pentru că, aşa cum am spus anterior, Luca voia doar să arate cum a putut să ajungă cuvântul lui Dumnezeu până la Roma, prin opera lui Paul. Ajuns la acel punct, conştient că şi-a atins scopul, nu l-a mai interesat să continue cartea sa. Acesta a fost motivul pentru care scrierea se termină în mod aşa de abrupt.

Ce i s-a întâmplat lui Paul în continuare? A fost eliberat? L-au ucis? Este imposibil să ştim. Conform unei tradiţii antice, în luna iulie a anului 64, împăratul Nero a dezlănţuit o persecuţie împotriva creştinilor din Roma şi printre victimele care au căzut cu această ocazie se pare că a fost şi Paul. Cum l-au ucis? Se pare că un călău i-a tăiat capul cu o sabie. Legenda relatează că, dezlipindu-se de trup, capul a sărit de trei ori pe pământ, făcând să ţâşnească trei izvoare de apă.

Paul, vestitul fariseu, elocventul tânăr evreu entuziast, căruia i-ar fi revenit un viitor strălucit ca persecutor şi împlinitor gelos al Legii lui Moise, în acel punct al vieţii sale, a pierdut totul: prietenii, familia, bunul nume, viitorul, pacea. Îi mai lipsea doar să piardă viaţa, dar nu i-a păsat mult. Cândva spusese aceasta într-o scrisoare adresată prietenilor săi din comunitatea din Filipi: „De acum, consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 3,8).

Preluare din volum 7 al seriei „Ce ştim despre Biblie”.
În acelaşi volum:
– De ce Abraham a obligat-o pe Sara, soţia sa, să comită adulter?
– Moise a fost salvat din apă?
– Conform Bibliei, soarele s-a oprit pe loc la Gabaon?
– Cum a fost cucerit oraşul Ierusalim?
– De ce a voit sfântul Iosif să divorţeze de Maria?
– Cum a fost copilăria lui Isus?
– Ce a făcut Isus în timpul „vieţii sale ascunse”?
– Maria Magdalena era prostituată?
– Care a fost cauza morţii lui Isus Cristos?
– Ce au văzut apostolii în mormântul lui Isus?
– Ce se ştie despre viaţa sfântului Paul?
– Cine este, în Apocalips, femeia înveşmântată în soare?



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *