Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: Pierre Toussaint şi Felix Varela

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 24 aprilie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: -
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: AmericanCatholic, Wikipedia ş.a.

Papa Benedict al XVI-lea s-a aflat în luna aprilie într-o vizită în Statele Unite ale Americii. Printre întâlnirile pe care le-a avut, una a fost în New York cu tinerii. Între altele Sfântul Părinte le-a indicat tinerilor ca exemplu vieţile a şase americani, nativi sau prin adopţie: Sf. Elizabeth Ann Seton, Sf. Frances Xavier Cabrini, Sf. John Neumann, Fericita Kateri Tekakwitha, Venerabilul Pierre Toussaint şi pr. Felix Varela – „şase bărbaţi şi femei obişnuiţi care au avut vieţi extraordinare”. Cine sunt aceşti americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare? Vă propunem să le descoperim vieţile prin biografiile următoare.

Pierre Toussaint
(1766 – 30 iunie 1853)

Pierre Toussaint

Despre Pierre Toussaint s-a spus că era imaginea lui Dumnezeu în abanos: dacă Dumnezeu este un Tată milostiv şi bun, îi iubeşte şi-i ajută pe cei în suferinţă, atunci cu siguranţă că Toussaint îl reflecta pe El. Pierre Toussaint s-a născut în Haiti, ca sclav. Aparţinea prin familie Bisericii Catolice. Stăpânul său l-a învăţat să scrie şi să citească. L-a adus împreună cu el în New York, în 1787, şi l-a angajat ucenic la unul din coaforii de frunte ai oraşului. Atent, respectuos, discret, inteligent şi dotat cu un remarcabil talent pentru arta coafurii, Pierre Toussaint a devenit repede unul dintre cei mai apreciaţi stilişti ai timpului.

După plata facturilor şi reţinerea unei sume care să-i permită un trai decent, Pierre Toussaint folosea câştigul dobândit pentru ajutorarea celorlalţi. Dar mai presus de toate, ceea ce dăruia era toată căldura şi bucuria pe care o inimă omenească o poate oferi altora. Şi-a oferit chiar şi propria libertate familiei care îi purtase de grijă: deşi, odată ajuns în America, ar fi putut să se considere absolut liber, în fapt şi în documente, sau să-şi cumpere libertatea după legea timpului, el a considerat că recunoştinţa este mai presus de toate şi a continuat să ocrotească plin de iubire familia stăpânului său. A acceptat să fie eliberat abia la moartea stăpânei sale (1807). Toate acestea nu fără sacrificii dureroase: împlinirea iubirii faţă de altă sclavă, Juliette Noel, căreia îi cumpărase libertatea pe când aceasta avea doar 15 ani, a trebuit să aştepte până la propria eliberare. Pierre considera că atâta timp cât are responsabilitatea casei stăpânului său, nu se poate angaja să poarte de grijă propriei familii.

La 41 de ani, eliberat şi cu satisfacţia datoriei împlinite, Pierre s-a căsătorit. Împreună cu soţia sa, Juliette, o persoană inteligentă, un spirit vesel şi plin de bunătate, a continuat cu forţe sporite şi bucurie să-i ajute pe ceilalţi: casa lor a devenit adăpost pentru orfani, au deschis un birou de credite, un birou de angajări, un adăpost pentru preoţi şi pentru călătorii săraci. „N-aş schimba-o pe Juliette a mea cu nici una din doamnele de pe pământ. Ea e însăşi frumuseţea pentru mine”, exclama Pierre. Juliette şi Pierre ocupau etajul III al unei case de pe Reade Street. Monsieur Nicolas, al doilea soţ al fostei sale stăpâne, şi Marie Bouquement, ocupau primele două etaje. Pierre continua să-l servească şi să-l ajute cu tot ce era posibil pe Monsieur Nicolas. Casa din Reade Street devenise o inimă caldă şi ospitalieră pentru toţi.

În contextul în care în New York epidemiile izbucneau frecvent şi după trecerea lor rămâneau o sumedenie de orfani, Biserica Catolică se implicase în construirea unui orfelinat. Pierre, apelând la clienţii săi, a reuşit să strângă o sumă considerabilă de bani pentru proiect. Maica Elizabeth Seton a trimis trei dintre Surorile Carităţii în ajutor. În august 1817, orfelinatul, situat pe Prince Street, şi-a deschis porţile. De altfel, preocuparea lui Toussaint pentru orfani a rămas constantă de-a lungul întregii sale vieţi, iar operele lui de caritatea depăşeau cu mult susţinerea strict materială. În acel timp, febra galbenă făcea ravagii în New York, în special în luna august. Pierre mergea mereu, fără frică, în cartierele aflate în carantină, ca să-i îngrijească pe cei abandonaţi în casă de propria familie. Ştia să acorde ajutor sanitar cu îndemânare şi promptitudine şi adeseori rămânea peste noapte lângă bolnavi. Îi ajuta pur şi simplu pe cei săraci şi aflaţi în suferinţă, fără să accepte vreo răsplată – în numele lui Dumnezeu. Într-o zi a găsit un preot grav bolnav: l-a luat acasă şi l-a îngrijit până când acesta s-a restabilit complet.

Familia Toussaint a donat fondurile necesare construirii unei noi biserici romano-catolice, care avea să devină vechea Catedrală Sf. Patrick de pe Mulberry Street. După moartea surorii sale, Rosalie, în 1815, familia Toussaint a adoptat-o pe fiica acesteia, Euphemie, pe care au crescut-o ca pe propriul copil. I-au susţinut studiile şi ar fi putut ajunge un reporter remarcabil, dar tuberculoza care o secerase pe mama ei n-a cruţat-o nici pe fiică, şi la numai 15 ani Euphemia moare. Prietenii s-au strâns în jurul lui Pierre şi Juliette, încercând să-i susţină în nenorocire. Ceea ce l-a susţinut pe Pierre a fost credinţa şi spiritul de disciplină: a continuat să fie la fel de punctual, să lucreze la fel de mult, să-şi manifeste la fel devotamentul faţă de cei în suferinţă.

Respectul de care se bucura Toussaint a contribuit mult la risipirea norilor grei de prejudecăţi rasiale care se strângeau în New York. Mândru că era negru, Toussaint i-a ajutat plin de generozitate pe fraţii şi surorile de culoare: ştiind că educaţia e cheia spre o viaţă mai bună, a sprijinit cu mult zel ordinul Surorilor Oblate ale Providenţei, congregaţie religioasă a femeilor de culoare, înfiinţată în 1829. Pierre şi Juliette au susţinut de asemenea prima şcoală catolică din New York pentru copiii afro-americani, „Sf. Vincenţiu de Paul”. Cu toate acestea, Pierre Toussaint a refuzat să intervină în dezbaterile acerbe care se duceau pe teme rasiale.

În 1851, când Pierre avea 85 ani, Juliette a murit. Toussaint nu şi-a mai revenit niciodată. A continuat să muncească, făcea aceleaşi drumuri lungi de la un capăt la celalalt al oraşului, pe jos (fiindcă oamenii de culoare nu aveau voie să folosească mijloacele de transport), dar încetul cu încetul puterile-l părăseau. În fiecare dimineaţă mergea la Sfânta Liturghie, dar paşii îi erau tot mai nesiguri. Pierre a murit la 30 iunie 1853. Avea 87 ani. A fost înmormântat lângă soţia sa şi Euphemia, în cimitirul Old St. Patrick. În 1941, Rev. Charles McTague i-a descoperit mormântul. În 1990, Cardinalul John O’Connor, pe atunci Arhiepiscop de New York, a exhumat rămăşiţele pământeşti ale lui Pierre Toussaint şi le-a strămutat într-o criptă sub altarul Catedralei Sf. Patrick de pe Fifth Avenue. Cauza de canonizare pentru Pierre Toussaint fost susţinută cu tărie de O’Connor, datorită iubirii, devotamentului şi pietăţii demonstrate prin fapte de-a lungul întregii sale vieţi. În 1996, Toussaint a fost declarat Venerabil de Papa Ioan Paul al II-lea, şi astfel a fost făcut al doilea pas spre sanctificare.

Rev. Quinn, în predica ţinută la înmormântarea lui Pierre Toussaint, spunea: „Ar trebui să fim cu toţii recunoscători cerului că l-am cunoscut pe Pierre… puţini sunt superiori lui ca zel şi devotament faţă de Biserica şi gloria lui Dumnezeu din rândul clerului, iar dintre laici, nici unul…” Generalul Philip Schuyler spunea: „Am cunoscut creştini care nu erau gentlemeni şi gentlemeni care nu erau creştini. Un singur om am cunoscut care e şi gentleman, şi creştin – şi acel om e negru”. Pierre Toussaint a fost întrebat când se afla pe patul de moarte: „Pierre, exista ceva ce-ţi doreşti?” „Nu”, răspunse el surâzând împăcat, „nimic din ceea ce e pe pământ”.

Felix Varela y Morales
(20 noiembrie 1788 – 27 februarie 1853)

Pierre Toussaint

Preot, profesor, filosof, scriitor şi jurnalist. „Primul care ne-a învăţat să gândim”, cum afirma remarcabilul filosof cubanez Jose de la Luz y Caballero, este o figură remarcabilă a Bisericii Catolice din Cuba. S-a născut la Havana, la 20 noiembrie 1788. La vârsta de 6 ani s-a mutat cu familia în Florida, Statele Unite. În 1801 s-a întors pe insulă şi a intrat la Seminarul teologic San Carlos şi San Ambrosio, singurul din Cuba, pe care l-a absolvit în 1806.

A primit subdiaconatul în 1809 şi diaconatul în 1810. În 1811 a fost hirotonit preot şi a preluat catedra de latină, retorică şi filosofie la Seminarul San Carlos. În această calitate a avut printre discipoli o serie de nume care aveau să devină mari personalităţi ale Cubei: Jose Antonio Saco, Domingo del Monte, dr. Jose de la Luz Y Caballero şi Felipe Poey. Referindu-se la Varela, dr. de la Luz spunea: „Atât timp cât va exista gândirea în Cuba, ne vom aminti de el, cel care ne-a învăţat cum să gândim”. Rafael Maria de Mendive, profesorul lui Jose Marti, a fost de asemenea elevul lui Varela.

A desfăşurat o activitate publicistică prodigioasă. În 1812 a publicat „Propositiones Variae ad Tyronum Exercitationum”, ca o continuare a primelor trei volume „Institutiones Philosophiae Eclecticae ad Usum Studiosae Iuventutis Editae”; „Resumen de las Ensenanzas Metafisicas y Morales Ensenadas en el Seminario de San Carlos” şi „Doctrinas Fisicas que Expondran por Conclusion de Trienio Veinte Alumnos de la Clase de Filosofia”. În 1815 vedea lumina tiparului o nouă lucrare, intitulată „Praelectio de Philosophiae Impedimentis”. Varela a continuat să îşi publice lucrările filosofice, astfel încât în 1816 a apărut compilaţia de filosofie intitulată „Doctrinas de Logica, Metafisica y Moral”. În acelaşi an a solicitat intrarea în Societatea Economică „Prietenii Ţării”, în care a şi fost admis, datorită prestigiului de care se bucura. Cele patru volume care rezumă doctrina sa, intitulate „Lecciones de Filosofia”, sunt, după părerea lui Jose Maria Heredia, ”cele mai bune din această categorie care au fost scrise vreodată în limba noastră”. În 1819 a publicat „Miscelanea Filosofica”, lucrare care prezintă punctele esenţiale ale gândirii sale filosofice, cu referire la ideologie, cunoaştere şi critica sistemului scolastic – concepţii cu totul noi la acea vreme.

Cunoştea şi vorbea limba latină, dar a revoluţionat sistemul, folosind limba spaniolă la ore şi în cărţile sale; a introdus de asemenea experimentul în studiul ştiinţelor. În felul acesta Varela a dobândit cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice profunde, nu numai în domeniul fizicii, pe care o preda la Seminarul San Carlos, dar şi în chimie. În calitate de delegat la Curtea Spaniei, în 1822, a prezentat, împreună cu alte personalităţi, o serie de propuneri privind guvernarea politică şi economică a provinciilor străine. A prezentat de asemenea o petiţie prin care cerea recunoaşterea independenţei hispano-americanilor.

De o importanţă cu totul deosebită este memoriul prin care arată necesitatea desfiinţării sclaviei în Cuba. În 1823, Varela a votat în favoarea regenţei, aşa încât atunci când regele Fernando VII a reintrodus absolutismul, Varela a fost condamnat la moarte. A reuşit să scape fugind în Gibraltar şi apoi în Statele Unite, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. În această perioadă s-a ocupat în special de jurnalism. Varela a fost fondatorul primului ziar de limbă spaniolă din Statele Unite, unde a publicat o serie de articole despre drepturile omului precum şi numeroase eseuri despre toleranţa religioasă, importanţa cooperării între comunităţile de limbă engleză şi spaniolă, importanţa educaţiei ş.a. A editat de asemenea alte ziare în limba spaniolă, printre care „El Habanero” (1824), ale cărui prime şapte numere au reuşit să intre în secret în Cuba. Împreună cu Jose Antonio Saco a editat „El Mensajero Semanal”. La New York a publicat ziarul „The Protestant Abriger and Annotator” (1830), în care apăra credinţa catolică împotriva atacurilor protestanţilor. A colaborat cu El Revisor Politico y Literario (1820-1823), Revista Bimestre Cubana şi Recreo semanal del bello sexo. A scris de asemenea la Revista de La Habana, Diario del Gobierno , El Universal din Madrid şi în Repertorio Medico de La Habana, folosind pseudonimul „Un paisano suyo”.

În 1837 a fost numit Vicar General al Diecezei de New York , care cuprindea pe atunci statele New York şi New Jersey în întregime. În această calitate, Varela a jucat un rol esenţial în modul în care Biserica din Statele Unite a rezolvat problema influxului masiv de refugiaţi irlandezi, care tocmai începuse. Dorinţa de a-i ajuta pe toţi cei în suferinţă, dublată de talentul pentru limbi străine, i-au permis să stăpânească perfect limba irlandeză, astfel încât să poată comunica eficient cu noii sosiţi. În New York, Varela şi-a continuat cruciada intelectuală pentru independenţa Cubei, dar în acelaşi timp a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru ajutorarea semenilor, împărţindu-şi puţinele bunuri pe care le avea, dându-şi chiar haina de pe el în mijlocul iernii. În 1841 i s-a decernat titlul de doctor în teologie de către corpul profesoral al Seminarului Sf. Maria din Baltimore, Maryland.

Cea mai mare parte a vieţii s-a scurs departe de patrie. A murit la San Augustin, Florida, Statele Unite, la 25 februarie 1853. La 22 August 1912, rămăşiţele pământeşti au fost duse la Havana şi depuse în Aula Magna a Universităţii, în insula pe care a iubit-o până la moarte. Guvernul cubanez a creat un ordin care îi poartă numele – „Ordinul Felix Varela” – şi care este acordat celor care şi-au adus contribuţia la cultura cubaneză şi mondială. A fost deschis procesul de beatificare, dar care este încă în fazele primare.

Varela a fost un autor prolific, care a militat pentru independenţa Cubei faţă de Spania cu jumătate de secol înainte de Marti. A scris despre demnitatea umană, despre necesitatea iluminării prin educaţie şi despre pericolele fanatismului. Nu a militat pentru revoluţia armată. Felix Varela credea că libertatea începe în suflet şi că armele cele mai bune sunt acelea ale spiritului. Rev. Francisco Santana, preot activ în lupta împotriva regimului Castro, aflat acum în exil, afirma cu privire la propunerea de canonizare a lui Felix Varela: „Aceasta ar însemna exorcizarea naţiunii: Sfântul Duh ar coborî asupra întregii naţiuni. Implicaţiile sunt cutremurătoare”. Viaţa lui Felix Varela poate fi asemănată cu o oglindă fermecată, în care toţi cei exilaţi, toţi cei aflaţi în suferinţă, toţi nevoiaşii lumii îşi văd propria luptă şi îşi iau de acolo puterea. Calitatea de om de ştiinţă nu i-a ucis sufletul şi nici iubirea faţă de cei aflaţi în suferinţă nu i-a stins ardoarea ştiinţifică. Iar dorul de patrie l-a făcut să trăiască. Pentru ea şi pentru oamenii ei.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *