Un secol de martiriu iezuit

Print Friendly, PDF & Email

Autor: -
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CompanySJ.com

Serviciul „JesuitUSA News” a comunicat la 7 Septembrie 1999 că situaţia politică în Timorul de Est a devenit foarte tensionată. Un număr mare de refugiaţi, încercând să scape de violenţa crescândă, au cerut adăpost în şcolile iezuite şi într-o reşedinţă din Dilli. Două zile mai târziu, aceeaşi sursă a comunicat că patru surori şi trei preoţi au fost ucişi în oraşul Suai; unul dintre preoţi era iezuitul Tarcisius Dewanto. Iar la 11 septembrie, necunoscuţi înarmaţi au pătruns în reşedinţa iezuiţilor din Dilli şi l-au ucis pe pr. Karl Albrecht.

pr. Dewanto

Pr. Dewanto avea 34 de ani, era indonezian şi fusese sfinţit preot în primele luni ale anului 1999. Pr. Albrecht, 70 de ani, era german; lucrase în Indonezia mulţi ani şi fusese directorul Serviciului Iezuit pentru Refugiaţi din Timorul de Est. Pr. Dewanto, surorile şi ceilalţi preoţi au fost ucişi într-un masacru care făcuse vreo sută de victime – toţi creştini, care căutaseră refugiu în biserica parohiei din Suai. Pr. Albrecht a murit singur, noaptea, ucis probabil din greşeală.

Tradiţia noastră religioasă recunoaşte mai multe tipuri de eroi – maeştri ai învăţăturii, modele de implicare, pionieri ai slujirii şi slujitori ai poporului lui Dumnezeu. Dar îi ţinem la mare cinste în special pe cei ale căror vieţi au fost secerate în floare, care au întâmpinat moartea înainte de vreme pentru credinţa lor sau pentru implicarea lor în slujirea poporului lui Dumnezeu. În timpuri vechi, lor le era rezervat titlul de „martir”- titlu dat celor ucişi în mod explicit din cauza ostilităţii faţă de credinţa lor – aşa cum a fost pr. Tarcisius Dewanto şi tovarăşii lui. Dar mai recent, am început să recunoaştem martiriul celor ca pr. Albrecht, care, prin modul lor de a-şi trăi credinţa, s-au pus în pericol de moarte, iar prin loialitatea şi implicarea lor se menţin în permanent pericol, când ar fi putut să fugă.

Preoţii Dewanto şi Albrecht au fost ultimii dintr-un lung şir de iezuiţi ucişi pentru credinţa lor în secolul XX, înainte de ei în acel secol fiind ucişi încă 340 de membri ai Societăţii lui Isus. Iar circumstanţele morţii lor poartă amprenta violenţei şi a persecuţiilor care au marcat întregul secol. Într-adevăr, nu avea decât şase luni secolul XX când au fost martirizaţi primii iezuiţi. În iunie 1900, doi iezuiţi de origine franceză au fost ucişi în China în Răscoala Boxerilor, mişcare ce intenţiona să alunge din ţară pe străini şi religia lor. În cursul următorului an, alţi doi iezuiţi au fost ucişi în China. Iar în următorii zece ani, alţi doi au fost asasinaţi în Armenia. Acest prim val de martiri cuprinde victimele urii interrasiale sau xenofobiei.

Următorul val cuprinde victimele persecuţiilor religioase, de la Miguel Pro în Mexic, în 1927, la cei opt iezuiţi ucişi în China în anii ’30-’40. În cursul războiului civil din Spania, alţi 122 de iezuiţi au fost ucişi, majoritatea în anul 1936. Cam în acelaşi timp, naziştii şi regimurile aliate au început să-i persecute pe credincioşi în Europa. Cel mai mare număr, 69, au fost polonezi, dar şi cehi şi slovaci, olandezi, francezi şi sloveni, austrieci şi germani au fost în număr semnificativ: au murit în închisoare, în lagăre sau pur şi simplu au fost ucişi acolo unde se aflau. Astfel, iezuiţi olandezi au fost ucişi în lagăre din Indonezia, şi iezuiţi spanioli în Micronezia în 1944 şi 1945. Trei iezuiţi canadieni au fost martirizaţi în China, în 1943.

pr. Albrecht

Locurile, datele şi împrejurările morţii multora dintre ei s-au pierdut în negura istoriei. De exemplu, Johannes Pfefferkorn, un iezuit olandez care lucra în Letonia, a fost dat dispărut pur şi simplu, timp de câteva decenii. Odată cu prăbuşirea comunismului, în 1989, s-a aflat că fusese ucis de nazişti la Minsk, Bielorusia, unde plecase la cererea episcopului.

După cel de-al doilea război mondial, regimul comunist din Europa de Est şi Asia a ucis mai mulţi iezuiţi. În Albania, Boemia, Croaţia, Ungaria, Lituania, România, Polonia şi Slovenia şi iarăşi în China, mulţi au murit pentru credinţă în închisori, la munca forţată sau în locurile unde trăiau şi slujeau.

Mai recent, pe măsură ce mişcările de eliberare câştigau putere şi amploare, regimul opresiv riposta. Într-o perioadă de numai cinci luni, de la 11 octombrie 1976 până la 12 martie 1977, cinci iezuiţi de pe trei continente au fost ucişi, dând mărturie despre implicarea lor în slujirea celor săraci. La începutul lui octombrie, pr. Joao Bosco Burnier, care lucra în mijlocul nativilor din Brazilia, îl însoţea pe episcopul locului la cartierul general al politiei să se intereseze de persoanele pe care poliţia le reţinuse. Poliţia a început să-i ameninţe pe cei doi, iar un ofiţer tânăr a scos arma şi l-a împuşcat mortal pe pr. Burnier.

La 6 februarie 1977, trei iezuiţi au fost ucişi împreună cu patru surori dominicane în Rhodesia (acum Zimbabwe) când bărbaţi înarmaţi au pătruns în reşedinţa misiunii şi i-au împuşcat. Un al patrulea iezuit a fost de asemenea împuşcat, dar a reuşit să se vindece. Doi dintre iezuiţi erau englezi, celălalt irlandez; trei dintre surori erau de origine germană, cealaltă engleză.

În cursul lunii următoare, în El Salvador, pr. Rutilio Grande, SJ şi doi însoţitori laici au fost prinşi într-o ambuscadă şi au fost mitraliaţi în timp ce mergeau cu maşina spre Liturghia de seară la biserica lor. Aceste asasinate l-au afectat profund pe noul Arhiepiscop de San Salvador, Oscar Romero, prieten cu pr. Grande; trei ani mai târziu, Arhiepiscopul Romero a fost martirizat la rândul său, în timp ce celebra Sfânta Liturghie. Şi după nouă ani, în 1989, alţi şase iezuiţi şi două femei au fost ucişi în El Salvador.

În total, 44 de iezuiţi au fost asasinaţi între 1973 şi 1999, în 19 ţări din America de Sud şi Centrală, Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. Ceea ce s-a întâmplat cu iezuiţii, s-a întâmplat şi cu alţii. Unii dintre ei împărtăşeau aceeaşi slujire divină cu iezuiţii; alţii au fost ucişi pur şi simplu fiindcă erau cine erau, pentru că-l preamăreau şi credeau în Dumnezeu după voinţa lor, fiindcă făceau ceea ce le cerea credinţa sau pur şi simplu împrejurările vieţii.

La 5 noiembrie 1999, serviciul de actualităţi al iezuiţilor din Europa anunţa ceva ce părea la prima vedere o comunicare de rutină. Printre anunţuri despre conferinţe şi publicaţii noi era o notiţă conform căreia Serviciul Iezuit pentru Refugiaţi din Timorul de Est „caută preoţi şi lucrători cu experienţă pentru cele mai dezavantajate zone săteşti şi rurale”. Asasinatele avuseseră loc cu numai două luni înainte, dar acum era pace. Şi deja Biserica îşi cinstea eroii ridicându-se acolo unde căzuseră ei, onorându-le memoria, însuşindu-şi curajul lor şi mergând mai departe.

* * *

Supliment

pr. Arrupe

Pedro Arrupe, Superiorul general iezuit din perioada 1965-1981, a scris către iezuiţii de pretutindeni, referitor la cei cinci iezuiţi martirizaţi între octombrie 1976 – martie 1977, următoarele:

Cine sunt victimele pe care Dumnezeu le-a ales? Cei cinci au fost oameni cu însuşiri omeneşti obişnuite, ducând vieţi în umbră, mai mult sau mai puţin necunoscute, locuind în sate mici şi dedicaţi total slujirii zilnice a celor săraci şi aflaţi în suferinţă. Ei au fost fiii Societăţii care niciodată n-au luat parte la ample controverse naţionale şi niciodată n-au ţinut capul de afiş în mass-media. Stilul lor de viaţă a fost simplu, auster, evanghelic; viaţa a fost aceea care i-a uzat încetul cu încetul, zi de zi, în slujba „celor mici”. Pare că Dumnezeu ne arată încă o dată pe cine preferă şi ce valori scoate în evidenţă şi care tip de mărturie o ţine la mare preţ. El i-a înălţat din adâncul întunericului pentru ca întreaga lume să-i vadă şi a încununat cu cununa martiriului aceste „slugi credincioase ” ale Sale, oameni care I-au fost credincioşi în treburile mici şi monotone, oameni care L-au slujit în cei înfometaţi, în cei însetaţi, în cei fără de adăpost, oameni care-L iubeau pe El în cel sărac şi-şi arătau iubirea prin munca şi sinceritatea lor.

Se pare că Dumnezeu ne arată, de asemenea, ce tip de martir găsim în lumea de astăzi. Biserica însăşi crede aceasta, fiindcă într-o reacţie unică şi spontană nu a ezitat să numească moartea lor drept „martiriu”. Papa Paul VI a folosit acest cuvânt referindu-se la victimele din Rhodesia; episcopii din Brazilia au folosit acelaşi cuvânt referindu-se la pr. Burnier; şi în fine, episcopii, clerul şi credincioşii din El Salvador au interpretat moartea pr. Grande în acelaşi fel, când au mulţumit Lui Dumnezeu „pentru că ne-a dat nouă primul martir salvadoran”.

Posted in Biserică, Istorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *