O analiză a „Cinei de Taină” a lui Leonardo da Vinci

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Heinrich Pfeiffer, SJ; pr. Marko Ivan Rupnik, SJ
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: La Civilta Cattolica

Sâmbătă, 15 decembrie 2007, la sediul revistei „La Civilta Cattolica” a fost prezentat volumul „Chipul chipurilor, Cristos”, care conţine actele celui de-al unsprezecelea congres internaţional despre această temă. La întâlnire – moderată de părintele Antonio Spadaro, iezuit şi scriitor la revista „La Civilta Cattolica” – au participat Cardinalul Fiorenzo Angelini, senatorul Giulio Andreotti, directorul ziarului „L’Osservatore Romano”, Giovanni Maria Vian, şi istoricul de artă Heinrich Pfeiffer. Publicăm bucăţi ample din referatele iezuiţilor, părintele Heinrich Pfeiffer şi părintele Marko Ivan Rupnik.

Pictura lui Da Vinci (reconstrucţie)

„Unul dintre voi mă va trăda” este probabil fraza cea mai teribilă care a ieşit din gura lui Isus. Toţi apostolii se întreabă: „Oare eu sunt?” Numai adevăratul trădător rămâne baricadat în inima lui de piatră. Aşa este interpretată viziunea Cinei de Taină a lui Leonardo da Vinci de către cercetătorii de artă. Aşa cum îl pictează Leonardo, Isus pare să exprime cuvântul dramatic al trădării, dar cu o dublă expresie, cu dăruirea de sine însuşi şi cu o durere intensă şi refuzul trădătorului în suflet. Pictură enormă: măsoară peste opt metri lăţime. Spaţiul camerei se deschide la o anumită înălţime şi toată lărgimea ei cu o iluzie în perspectivă, aproape cu o deschidere pentru privire spre camera reală a cenacolului. Paralel cu peretele, se întinde masa, în spatele căreia sunt aşezaţi toţi apostolii împreună cu Isus. Numai doi dintre ei se află în părţile scurte ale mesei. Masa şi apostolii abia îşi găsesc loc în acest ambient de ficţiune picturală.

Toţi sunt în mişcare şi fac gesturi cu mâinile; numai Isus şi Iuda sunt statici. Este evident că fraza rostită de Isus a trezit toate aceste reacţii, aşa de diferite. Aceasta este noutatea lui Leonardo: el arată efectul cuvântului, nu se limitează să-l indice. Diferiţi apostoli, conform faimoasei descrieri a lui Goethe, par să spună cu gesturile: „Nu sunt eu, n-aş face asta niciodată”, exprimându-se cu arătătorul ridicat, cu mâinile strânse pe piept sau ridicate. Un apostol pare că vede scena cu imaginaţia sa, imitând aceeaşi întindere a braţelor, aşa cum face Isus. Un altul s-a ridicat sprijinindu-se cu mâinile pe masă. Pe dreapta, unul vorbeşte cu colegul său.

Cine sunt toţi aceşti apostoli? Pot fi indicaţi toţi cu numele lor? Cu certitudine absolută – împotriva recentelor tentative de a voi să se introducă Maria Magdalena în Cenacolul lui Leonardo – îi putem identifica numai pe Iuda, Petru şi Ioan. Că persoana lui Ioan poate să fie Maria Magdalena este o lectură mai mult decât fantezistă, întrucât contrazice toată iconografia creştină occidentală care a fixat clar trăsăturile şi hainele ucenicului preaiubit al lui Isus.

Este foarte probabil ca figura care întinde braţele – şi care, după Goethe, pare să vadă deja înlăuntrul său trădarea – să fie Iacob cel mic, „fratele” lui Isus, deoarece trăsăturile lui sunt asemănătoare cu acelea ale Învăţătorului. Cine sunt ceilalţi? În toată iconografia creştină, cunoaştem numai un alt apostol cu trăsături individuale: Andrei, reprezentat mereu cu părul alb, zburlit şi lung, şi o barbă albă. Singurul care se aseamănă cu această iconografie este al doilea apostol de la dreapta. Pentru acest motiv, primul personaj din stânga, identificat adesea cu fratele lui Petru, nu poate fi Andrei.

Ce criterii mai avem la dispoziţie pentru a-i identifica pe ceilalţi apostoli? Liturgia prezintă patru dintre ei în perechi: Simon cu Iuda Tadeul şi Iacob cel mic cu Filip. Aceste două perechi au putut fi reprezentate şi de Leonardo: poate că prima persoană din stânga – identificată în mod eronat cu Andrei – este în realitate Simon Zelotul, iar a doua ar fi atunci Iuda Tadeul (nu Iacob cel Mic, aşa cum a susţinut critica). Şi acest ultim personaj are o figură asemănătoare cu aceea a lui Cristos. Tradiţia spune că tocmai acest apostol a purtat imaginea lui Cristos la Abgar, regele din Edessa.

Cealaltă pereche, formată din Iacob cel Mic şi Filip, se află mai la dreapta, de cealaltă parte faţă de Isus, cu Filip după Iacob cel Mic. Această identificare a celor doi apostoli este propusă de majoritatea cercetătorilor. Lipsesc doi: apostolul care arată cu degetul arătător în sus şi cel după Filip care îndreaptă ambele braţe spre centru, spre Isus. Unul dintre cei doi trebuie să fie Toma, celălalt Iacob cel Mare. În general, apostolul care îndreaptă degetul spre sus este identificat cu Toma: putem fi de acord cu această soluţie. Deci, ultimul rămâne Iacob cel Mare, care este alături de Andrei şi Matei. Acesta din urmă, ca evanghelist, a relatat ceea ce Leonardo a pictat: „Şi în timp ce mâncau, a zis: ‘Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda’. Întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: ‘Nu cumva sunt eu, Doamne?'” (Mt 26,20-22). Pentru acest motiv, Matei a trebuit să se afle într-o poziţie importantă, în extrema dreaptă a mesei, aproape ca o semnătură a autorului relatării. El este unicul apostol care a relatat Cina de Taină şi instituirea Euharistiei de către Isus.

Compoziţia ambientului este construită cu mare rigoare de perspectivă. Prin cele trei deschideri pe fundal se observă un peisaj verde şi cerul. Spaţiul este astfel conceput ca infinit şi gol. Tavanul şi pereţii, în simplitatea lor extremă, creează doar un fel de cadru pentru cele douăsprezece figuri cu Cristos în centru. Importante sunt persoanele, cu trupurile lor semi-ascunse de masă, cu gesturile lor şi cu expresiile feţelor lor.

Cristos este dăruire totală, exprimată prin cele două linii diagonale ale braţelor deschise care coboară spre masă. Toată această dăruire este încă o dată concentrată în mâna stângă, deschisă, care se dezlipeşte de faţa de masă albă şi indică o bucată de pâine pe masă. Gestul este însoţit de ochii lui Isus care privesc în aceeaşi direcţie. În schimb mâna dreaptă parcă este cuprinsă de un cârcel care se extinde asupra fiecărui deget şi exprimă oroarea şi refuzul instinctiv al trădării lui Iuda.

Haina lui Cristos este roşie, conform tradiţiei picturale, iar mantia lui este albastră. Aceste două culori au o semnificaţie: roşul este iubirea, albastrul este contemplaţia cerească. Astfel citim cele două gesturi ale braţelor îmbrăcate şi putem spune ceea ce urmează: iubirea este trădată, dăruirea de sine a lui Cristos duce contemplaţia cerească spre oameni.

Să interpretăm bine haina verde deschis a lui Iacob cel Mic, care îşi întinde braţele ca şi cum ar trebui să fie răstignit: putem spune, împreună cu tradiţia creştină milenară, că verdele indică speranţa, şi astfel a voit şi Leonardo să semnifice că numai în cruce există speranţă pentru omenire. Cristos este figura centrală şi este pusă în mod estetic în contact cu cerul. Infinitul se concretizează într-o persoană umană, în Isus din Nazaret. Încă un alt apostol este arătat în contact cu cerul infinit. L-am identificat cu Toma. Se află în spatele umărului drept al lui Iacob cel Mic şi braţul său drept cu degetul îndreptat în sus intersectează braţul drept al „fratelui” Domnului. Cealaltă persoană unită în grupul de trei de către braţele lui Iacob cel Mic este Filip, cu gestul său de neuitat de dăruire a inimii; este îmbrăcat cu o tunică albastră şi o mantie de culoarea şofranului, culoarea distincţiei spirituale conform unui teolog din secolul al XX-lea.

În faţa acestui grup de trei se află pâinea indicată de ochii şi de mâna stângă a lui Isus. Este ca şi cum Isus le-ar spune cuvântul mântuitor: „Acesta este Trupul meu” şi nu ca şi cum ar rosti fraza teribilă: „Unul dintre voi mă va trăda”. Este ca şi cum cei trei apostoli de la stânga lui Isus ar fi înţeles ceva din misterul insondabil al auto-dăruirii învăţătorului lor în pâinea euharistică. Acum înţelegem că degetul ridicat al lui Toma reprezintă aproape un ecou al cuvântului lui Isus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (In 6,41).

Să ţinem bine minte că cuvântul exprimat de pictură ca şi cum ar ieşi din gura lui Isus, în raport cu cei trei apostoli reprezentaţi la stânga lui, poate să fie numai: „Acesta este Trupul meu”. Cu această nouă interpretare, şi structura legăturii dintre cei trei ultimi apostoli trebuie citită şi descrisă diferit şi nu ca rezultat al vestirii trădării lui Iuda.

Personajul pe care l-am numit Iacob cel Mare este îmbrăcat în contemplaţie şi în speranţă, în albastru şi în verde. El îndreaptă mâinile către Isus, în timp ce chipul său şi trupul său sunt întoarse spre cei doi colegi, Andrei şi Matei. Acesta din urmă uneşte degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ca şi cum ar avea o ostie consacrată între degete. Cel pe care l-am identificat cu Andrei face cu mâna dreaptă gestul unuia care încearcă să se explice mai bine, care vrea să dea trup conceptului pe care-l exprimă. Din păcate, culoarea hainei lui nu s-a păstrat. Haina lui Matei este albă cu umbre albastre; mantia lui este albă cu nuanţe de roz: înseamnă că acest apostol este îmbrăcat cu o credinţă iubitoare şi contemplativă. Toţi trei sunt arătaţi ca în colocviu, provocat de cuvântul lui Isus care se identifică cu pâinea euharistică.

Să vedem partea stângă. Grupul care se află imediat la dreapta lui Isus, dar la o distanţă destul de mare de capul lui, este compus din Iuda, Petru şi Ioan. Este clar că Petru încă mai are cuvântul trădării în ureche şi că îi cere lui Ioan să se adreseze lui Isus ca să ştie de la el cine-l va trăda; aceasta cu intenţia de a ucide imediat persoana trădătoare cu cuţitul care se află în mâna lui. Că Iuda, inserat în acest grup, formează un bloc triunghiular împotriva lui Isus, a fost deja notat din totdeauna. Bartolomeu, aproape de vârful cuţitului lui Petru, ridică mâinile, în atitudine de refuz deplin al cuvântului trădării. Aşa a fost spus, dar este adevărat? Cuţitul poate folosi şi pentru a aminti celui care priveşte că Bartolomeu va muri jupuit, martir pentru Domnul său. În schimb, este posibil ca gestul lui să fie în realitate un gest de rugăciune cu cele două mâini ridicate.

Cât priveşte Iuda Tadeul, nu însoţeşte gestul lui Petru, aşa cum spun mulţi: se pare că el vrea să atingă umărul lui Petru pentru a putea vorbi cu el şi a-l face să înţeleagă că Isus, în acest moment, se dăruieşte în Euharistie. Iuda Tadeul nu are nici o expresie de oroare pe faţă; gesturile mâinilor lui sunt uşoare şi liniştite; el priveşte cu atenţie în direcţia lui Isus. Acelaşi lucru îl face apostolul care deschide grupul şi pe care eu l-am identificat cu Simon, îmbrăcat în culorile contemplaţiei şi ale speranţei. La care cuvânt unificator al tuturor gesturilor s-a gândit Leonardo: la vestea trădării sau, mai degrabă, la cuvântul care instituie sacramentul Euharistiei? Aşa cum s-a spus deja, ochii lui Isus şi mâna lui deschisă sunt îndreptate spre una din pâinile de pe masă. Aşadar, şi gura lui cu cuvântul exprimat trebuie să se refere la pâine şi nu la trădător. Cu cuvântul: „Acesta este trupul meu”, Isus a creat Biserica. Cu acest cuvânt Isus a creat unitatea Bisericii, a făcut din Biserică Trupul său. Numai Iuda rămâne în afara acestei unităţi. De aceea, apostolii se unesc cu Isus şi această unire se realizează tot în grupuri de câte trei. De aceea, gesturile, deşi aşa de diferite, unesc grupul şi nu creează despărţiri.

Cuvântul vestirii trădării trebuie luat în considerare numai ca temă secundară, în intenţia din Cina de Taină a lui Leonardo da Vinci. Această veste răsună numai în două din personajele reprezentate: în Iuda şi în Petru. Deja Ioan, al treilea din acest grup, înclinându-se spre Petru formează împreună cu el o figură de consonanţă. Cuvântul lui Isus nu transformă numai pâinea în Trupul său, ci prin credinţa apostolilor săi şi în trupul social al tuturor celor prezenţi, cu excepţia lui Iuda. În acest trup social funcţiile fiecărui mădular sunt diferite: un apostol îl corectează pe altul cu mult tact, aşa cum face aici Iuda Tadeul cu Petru; unul face să răsune cuvintele abia rostite de către Isus, aşa cum face Toma cu degetul îndreptat spre cer; unul intră în dialog cu un coleg, aşa cum face Andrei cu Matei.

Braţele lui Isus indică încă un alt conţinut universal: fac aluzie la judecata finală a istoriei. Braţul refuzului exprimă condamnarea, mâna dăruirii – care indică pâinea de pe masă – vesteşte garanţia viitoarei cine în împărăţia cerească. Totul se decide aici: a fi părtaş de trupul lui Isus sau a rămâne exclus de la acest dar precum Iuda. Leonardo nu-l arată pe Isus în timp ce întinde o îmbucătură trădătorului, aşa cum face iconografia medievală; nu-l reprezintă pe Iuda în timp ce primeşte în manieră sacrilegă Împărtăşania din mâinile lui Isus, ci-l exclude pictându-l ca un bloc rătăcitor, incapabil să se elibereze şi să intre în comuniune cu ceilalţi comeseni.

Ce conţinuturi, ce mesaj religios creştin am putut găsi într-o operă care chiar este în ruină! Nu mai putem admira frumuseţea sa estetică. Prea multe părţi din suprafaţa picturală s-au pierdut. Restaurările cele mai sofisticate nu mai pot schimba această situaţie tristă. Leonardo a crezut că poate crea pe perete o suprafaţă pe care să picteze cu tempera. A fost o mare greşeală. Deja după 20 de ani de la terminarea operei, culoarea a început să se desprindă.

Deşi Cina de Taină a lui Leonardo s-a degradat tot mai mult, influenţa ei asupra iconografiei posterioare a fost definitivă. După aceea nici un pictor nu s-a putut elibera total de acest model, imitându-i cel puţin vreun detaliu. Compoziţia lui Leonardo este aşa de perfectă încât ea ne vorbeşte şi prin intermediul degradării aspectului său material. Este prima dată în toată istoria când un pictor reuşeşte să unească un grup de persoane în jurul învăţătorului lor într-o unitate care nu are nimic de conformism, ci respectă reacţii distincte şi diferenţiate.

Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi atunci când omul alege răul. Leonardo arată că cuvântul lui Isus creează trupul social, care se formează chiar în acest moment cu un ecou diferit, dar cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul. Această unire care se creează este aşa de puternică în compoziţia lui Leonardo încât rămâne vizibilă şi prin deteriorarea picturii. Chiar în starea în care se află astăzi Cina de Taină se naşte în noi viziunea unităţii vii a trupului care este Biserica, ce începe în cenacol cu dăruirea lui Cristos apostolilor săi.

Posted in Artă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *