Focul evanghelic care a incendiat 182 de ţări

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 martie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Matteo Liut; Giovanni Ruggiero
Traducere: Oana Capan
Sursa: Avvenire, 15 martie 2008

Radiografia unei mişcări

Chiara Lubich

Este dificil, dacă nu imposibil, a delimita graniţele lumii care s-a născut din carisma Chiarei Lubich. Mişcarea Focolarelor este prezentă astăzi în 182 de naţiuni, cu 141.400 de membri şi peste două milioane de aderenţi şi simpatizanţi, dar operele ei, itinerariile ei, mărturia ei, ating şi implică inimile unui număr imens de persoane, de orice naţionalitate şi religie. Ceea ce a ieşit din ruinele celui de-al doilea război mondial, a devenit sămânţă pentru o speranţă nouă, şi ea mondială.

Aruncând o privire asupra la ceea „spiritualitatea unităţii” însufleţeşte în toate cele cinci continente, ne vine în minte conceptul de întrupare şi cel înrudit din punct de vedere teologic, de inculturare. Pretutindeni, se pare că „focolarele”, unitate de referinţă locală a Mişcării, reuşesc să adune nevoi şi speranţe, devenind astfel profetice, în orice ţară, în orice mediu. „Focolarele”, inima Mişcării, sunt „mici comunităţi masculine sau feminine, compuse din laici, celibi sau căsătoriţi – se poate citi pe situl www.focolare.org -, implicaţi înainte de toate în a menţine vie prezenţa Răstignitului”. Aceste unităţi sunt reunite apoi în „zone” şi converg toate într-un „Centru internaţional”.

În timp, Mişcarea a văzut născându-se în interiorul ei numeroase ramuri, toate însufleţite de aceeaşi carismă: de la „Familii noi” la „Umanitatea nouă”, de la „Tineri pentru o lume unită” la „Copiii pentru unitate”, alături de Mişcarea parohială şi diecezană, de Mişcarea sacerdotală şi Mişcarea persoanelor consacrate ce reuneşte bărbaţi şi femei din diverse congregaţii. Pentru toţi, indivizi, comunităţi şi mişcări, este importantă metoda dialogului, aplicată în relaţia dintre diferitele componente ale Bisericii, dar şi între diferitele confesiuni creştine şi credinţe.

Aceste rădăcini i-au făcut pe focolarini să dea viaţă unor proiecte noi în mediul politic şi economic. Cum este de exemplu „Mişcarea politică pentru unitate”, apărută în 1996 şi deschisă „persoanelor implicate la diverse nivele, în cele mai diferite formaţiuni politice”, care are la bază „fraternitatea ca şi categorie politică în vederea binelui comun”. Fraternitatea şi reciprocitatea sunt motorul principal şi al „economiei de comuniune”, un proiect născut dintr-o idee a Chiarei Lubich din 1991, în timpul unei călătorii în Brazilia, la Sao Paolo, unde şi-a imaginat un sistem economic în care crearea de întreprinderi eficiente să meargă mână în mână cu ajutorul pentru populaţiile locale şi cu cultura dăruirii şi a iubirii. O adevărată nouă economie, care astăzi are 754 de întreprinderi în lume: 468 în Europa (dintre care 235 în Italia), 209 în America Latină, 38 în America de Nord, 33 în Asia, 4 în Africa şi 2 în Australia. Unele dintre acestea se concentrează în jurul unor adevăraţi poli productivi: Spartaco în Brazilia, Lionello la Loppiano, lângă Florenţa, şi Solidaridad în Argentina.

Alături despre aceste proiecte care sunt ca un ferment în mijlocul societăţii, de-a lungul anilor Mişcarea a dat naştere la „orăşele”. Astăzi, aceste „oraşe în miniatură”, alcătuite din locuinţe, centre de servicii, activităţi productive, lăcaşuri de cult, sunt 35, fiecare dintre ele caracterizate de un aspect particular. Aşa cum este Loppiano, ale cărui baze s-au pus în 1964 lângă Florenţa, cu 800 de locuitori din 70 de naţiuni: sufletul său este internaţionalitatea, ca şi pentru Montet, din Elveţia. Unităţii dintre catolici şi evanghelişti îi este dedicat Ottmaring, în Germania; celei dintre catolici şi anglicani – Welwyn Garden City din Marea Britanie; dialogului interreligios – Tagaytay din Filipine; problemelor sociale – cele trei orăşele braziliene; protagonismului tinerilor – O’Higgins din Argentina; unităţii între grupurile etnice – orăşelul de lângă New York şi Krizevci, din Croaţia; inculturalizării Evangheliei – Fontem, din Camerun; raportului între om şi mediu – Rotselaar, din Belgia.

În orăşele se găsesc şi centre de formare socială şi spirituală pentru cei care aparţin Mişcării. La acestea se alătură „Centrele Mariapoli”, 63 de şcoli de formare şi de rugăciune prezente în 46 de naţiuni. Dintre acestea opt se găsesc în Italia, pe lângă Centrul Internaţional de la Castelgandolfo (Roma). În fine, tot în domeniul formării, din Mişcare s-a născut un centru de studii interdisciplinare, „Şcoala Abba”, care, se arată în prezentare, „reuneşte docenţi implicaţi în elaborarea liniilor unei culturi iluminate de carisma unităţii”.

Încheie această panoramă, care este însă doar parţială şi forţat sintetică, vasta activitate editorială promovată de Mişcare: este de ajuns să amintim Editura Oraş Nou, prezentă în 31 de ţări; revista „Oraş Nou”, publicată în 37 de ediţii în tot atâtea naţiuni, în 22 de limbi; „Umanitatea nouă”, revistă bilunară de cultură; „Unitate şi carisme” şi „Gen’s”, publicaţii bilunare de cultură şi actualitate eclesială, în diferite limbi; şi, în sfârşit, centrele de producţie audiovizuală „Sf. Clara” şi „Charisma”.

O mişcare cu adevărat mondială şi fără graniţe este aşadar cea căreia i-au pus bazele o tânără din Trento şi un grup de prieteni. Şi în fiecare dintre nenumăratele activităţi se află sămânţa Chiarei Lubich, sămânţa unităţii.

Revoluţia Chiarei sub semnul unităţii

Cădeau bombe asupra oraşului Trento, şi în refugiile antiaeriene, în acele momente de nelinişte, viaţa însăşi părea să fie doborâtă sub focul bombardamentelor. Nu toţi, însă, erau înspăimântaţi. Era acolo o tânără ce avea puţin peste douăzeci de ani, care nu tremura de frică şi care le citea din Evanghelie celor care se aflau în jurul ei. Şi într-o zi, în urletul sirenelor, deschizând-o la întâmplare, a citit în cuvintele lui Ioan Evanghelistul Testamentul lui Isus: „Ca toţi să fie una, Părinte, precum Noi una suntem”. Acea tânără, Chiara Lubich, purta încă numele Silvia pe care i-l dăduseră părinţii. Se născuse la Trento în 22 ianuarie 1920 şi nu alesese încă acest alt nume pentru a o cinsti pe Sfânta de la Assisi. „Acele cuvinte – amintea după ani şi ani, când Mişcarea Focolarelor era deja răspândită pe cele cinci continente – păreau că se luminează unul câte unul. Acel ‘toţi’ trebuie să fie orizontul nostru. Acel proiect de unitate este raţiunea vieţii noastre”.

A început să le spună persoanelor care o înconjurau temătoare că există un Ideal pe care nici o bombă nu îl poate face să se prăbuşească, şi a continuat să îi înveţe pe toţi cei care, mai apoi, au urmat-o. Au fost zile fierbinţi şi intense: „În fiecare zi noi descoperiri – amintea ea după ani -, Evanghelia devenise unica noastră carte, unica lumină a vieţii”. S-a născut sub bombele din Trento ideea mişcării, şi Chiara a considerat că începuturile Mişcării Focolarelor sunt legate de un episod intim şi de dulce abandonare, când în bisericuţa capucinilor din Trento, singură înaintea altarului, a rostit al său ‘da’ pentru totdeauna lui Dumnezeu. Era 7 decembrie 1943.

Unitatea pe care au dorit-o, când mai apoi cerul italian s-a limpezit, era aceea evocată de Evanghelist: „ca toţi să fie una”. Bruna Tomasi s-a numărat printre primele persoane care au urmat-o pe Chiara, şi amintea fervoarea acelor ani care au urmat imediat după război. Despre Chiara spunea: „A fost o persoană care m-a ancorat în Dumnezeu. Mi s-a deschis astfel un creştinism în care totul îmi părea viu. Chiara ne invita să transformăm lumea iubind-o”. Acea unitate evanghelică a început să fie trăită în cotidian, în toate circumstanţele: „A început să ne spună că cel care îl iubeşte pe Dumnezeu îi iubeşte şi pe fraţi, tocmai datorită acestei iubiri, şi iubindu-i îi ajută şi îi invită să facă acelaşi lucru cu ceilalţi. Astfel iubirea, care vine de la Dumnezeu, devine un lanţ”.

În această unitate de iubire a început să prindă formă programul şi carisma Mişcării Focolarelor, astăzi răspândită în întreaga lume, un „mic popor”, cum a definit Papa Ioan Paul al II-lea. Programa Chiarei Lubich era simplă: „să facem din unitatea dintre noi trambulina necesară pentru a ajunge acolo unde nu există unitate, şi a o realiza”. Unitatea prin intermediul dialogului, care este de la început un dialog în mai multe direcţii, pe care Chiara Lubich le urmează şi personal, întâlnindu-se cu personalităţile cele mai importante din toate credinţele. Dialogul în interiorul Bisericii, pentru a aprofunda comuniunea între mişcările eclesiale; între Biserici, pentru a ţese raporturi de comuniune fraternă şi a grăbi drumul unităţii vizibile între creştini; cu iudaismul, pentru a vindeca rănile de secole; între religii, pentru a construi o lume fraternă pe valorile spiritului şi, în fine, cu persoanele care nu au o credinţă, pe baza valorilor împărtăşite, respectând drepturile omului în domeniul solidarităţii şi păcii.

Această unitate în Numele Lui a făcut din Mişcarea Focolarelor o mişcare eclesială, integrată în anotimpul de înflorire a noilor carisme, care în Christifideles Laici a Papei Wojtyla erau numite „daruri ale Spiritului… pentru edificarea Bisericii, pentru binele şi necesităţile lumii”. Într-adevăr, carisma Chiarei se contura într-o Evanghelie trăită, ea repetând mereu că nu totul a fost gândit doar de mintea omenească: „Vine de Sus. În general circumstanţele sunt cele care manifestă ceea ce doreşte Dumnezeu. Noi încercăm să urmăm voinţa Sa zi după zi”. A înţeles acest lucru Episcopul de Trento, Carlo De Ferrari, care a dat Mişcării aprobarea sa în 1947: „Aici – a scris el – este degetul lui Dumnezeu”. Şi însuşi Papa Paul al VI-lea, în prima audienţă acordată Mişcării Focolarelor în 1964, recunoştea în aceasta o lucrare a Domnului. Cu doi ani înainte Mişcarea primise recunoaşterea pontificală.

Modele de unitate şi de trăire a Evangheliei sunt orăşelele, astăzi 35 răspândite în întreaga lume. Chiar şi cei care numai le-au vizitat sau au petrecut acolo doar câteva zile îşi amintesc de atmosfera unei lumi ideale. Sunt imagini ale unei noi sociabilităţi, sperată de mulţi şi pierdută de atâţia, în care legea este iubirea reciprocă, legea Evangheliei, având ca şi consecinţă deplina comuniune a oricărei bogăţii spirituale. Chiara Lubich a explicat cu cuvinte simple spiritul întreprinderilor din multe dintre aceste orăşele, întreprinderi care îl au pe Dumnezeu între acţionarii majoritari: „De la El a pornit totul, de aceea consider că este mai natural pentru om să dea decât să aibă. El a spus: daţi şi vi se va da. Cei care realizează economia de comuniune dau săracilor cel puţin o treime şi, în consecinţă, şi ei vor primi”.

Un model de unitate este apoi familia, căreia Mişcarea Focolarelor i-a acordat o atenţie deosebită. În 1967 s-a născut Mişcarea Familii Noi, avându-l ca puternic susţinător pe Igino Giordani, care o cunoscuse pe Chiara în 1948, pe când ea le vorbea parlamentarilor în palatul Montecitorio, sediul Camerei Deputaţilor din Italia: „Sfinţenia – a scris el amintind prima lor întâlnire – este la îndemâna tuturor; cad zidurile care separă lumea laicală e viaţa mistică; sunt puse la dispoziţia tuturor comorile unui castel în care doar puţini erau înainte admişi”. Mişcarea Focolarelor propune un nou mod de a fi familie, ţesut din urzeala a patru fire: educaţie, formare, socializare şi solidaritate. „Familia – spunea Giordani – nu se închide în ea însăşi, ci se extinde ca celulă. Societatea nouă se naşte, ca dintr-un izvor sacru natural, din familia care trăieşte Evanghelia”.

Recent, scrierile Chiarei Lubich şi ale lui Igino Giordani au fost adunate pentru a relata începuturile mişcării: Erau vremuri de război, este chiar titlul, şi începea să se construiască ceva în timp ce lumea se distrugea sub bombe. Începea ceva extraordinar, a subliniat Cardinalul Tarcisio Bertone, care a scris prefaţa cărţii. Amintind cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, a spus: „Când o experienţă autentic evanghelică face primii săi paşi, într-un anumit sens însuşi Duhul Sfânt vorbeşte într-un mod nou”. Şi Chiara a înţeles ce dorea El să îi spună. Într-o zi, la sfârşitul unei întâlniri de vară Mariapoli, înainte ca să apară orăşelele mişcării, admira priveliştea verde din vale: „Mi se pare că am înţeles că într-o zi Domnul ar dori, într-un anumit loc, un orăşel asemănător cu ceea ce s-a desfăşurat aici, dar permanent, şi cu fantezia mi-am imaginat că văd valea largă populată de case şi căsuţe”. Chiara Lubich, când a simţit că se apropie sfârşitul vieţii ei pe acest pământ, a cerut să se întoarcă la Centrul Mariapoli de la Rocca di Papa. Aici şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu, ajungând la El dincolo de această vale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *