Sănătatea ca tindere spre armonie

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Javier Lozano Barragan
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 26 ianuarie 2008

Cardinalul Javier Lozano Barragan, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate, a ţinut o lectio magistralis vineri, 18 ianuarie 2008, în sediul companiei farmaceutice multinaţionale „GlaxoSmithKline” din Verona, Italia. Redăm în continuare conţinutul acestei prelegeri.

Ce este sănătatea? Cu toţii experimentăm sănătatea atunci când o avem şi boala atunci când soseşte. Însă de la experiment la concept lucrurile se schimbă, deoarece nu este atât de uşor a descrie sănătatea. De fapt, sănătatea este ceva care ocroteşte viaţa şi a intra în misterul vieţii nu este un lucru uşor.

I. Sănătatea

1. Diferite definiţii ale sănătăţii

Cardinalul Barragan

Câteva definiţii ale sănătăţii au fost enunţate astfel: 1. Sănătatea este tăcerea organelor; 2. Sănătatea constă în lipsa bolilor; 3. Sănătatea este o stare de perfectă bunăstare fizică, mentală şi socială, şi nu numai lipsa bolilor; 4. Sănătatea este nivelul de eficacitate funcţională şi/sau metabolică a unui organism, atât la nivel micro (celular), cât şi la nivel macro (social); 5. Sănătatea este un echilibru dinamic în continuă mişcare de la o stare de sănătate la o alta de boală, aceste oscilaţii depinzând de numeroşi factori sau variabile biologice, psihologice şi/sau sociale, în interacţiune intimă şi continuă; 6. Sănătatea constă în capacitatea de a reacţiona la factori adverşi de orice tip, fără a compromite sistemul de viaţă; 7. Sănătatea este un proces, este capacitate şi dispoziţie de a trăi în formă autonomă, solidară şi cu capacitate pentru veselie şi bucurie; 8. Sub profilul mintal, se afirmă că sănătatea este capacitatea de a iubi, de a se bucura şi de a tolera.

Se spune că factorii care influenţează în sănătate ca determinanţi generali sunt: „biologia umană”, „ambientul”, „forma de viaţă” şi „organizarea sănătăţii”. Se consideră ca factori foarte importanţi: exerciţiul fizic, nutriţia şi sănătatea mintală [1].

2. Adnotări la definiţiile sănătăţii

Examinând aceste opt definiţii, sau mai bine spus descrieri ale sănătăţii, vedem că provin din concepţia care există despre om, adică presupun o întreagă antropologie care stă la bază. De la o antropologie mecanicistă materialistă nu putem aştepta altceva decât o definiţie a sănătăţii de tip exclusiv biologic, enunţată în termeni pur materiali. Astfel, unele dintre aceste definiţii au conceput sănătatea numai ca lipsă a bolilor, sau în domeniul exclusiv al senzaţiilor corporale. Atunci când abandonăm această mentalitate, sănătatea este privită nu doar centrându-ne pe boală, ci pe bolnav în complexitatea sa. Sunt definiţii care includ aspecte psihologice şi sociale. Între acestea, cea mai acceptată astăzi este cea formulată de Organizaţia Mondială pentru Sănătate, care a afirmat că sănătatea „este o stare de perfectă bunăstare, fizică, mentală şi socială, şi nu numai absenţa bolilor”.

Această definiţie are meritul de a depăşi concepţia pur mecanicistă şi de a lua în considerare, pentru a defini sănătatea, nu numai bolile, ci şi pe bolnav. Din acest punct de vedere, depăşeşte celelalte definiţii care provin dintr-un cadru mecanicist şi se deschide spre dimensiunile mentale şi sociale. Însă, din păcate, definiţia de mai sus, cuprinzând în conceptul de sănătate o bunăstare perfectă, iese din realitate şi nu depăşeşte o simplă dorinţă la care, însă, nu se poate ajunge. Prin urmare, această sănătate nu s-ar afla nicăieri şi tot ceea ce se concepe având ca bază această definiţie riscă să fie un adevărat eşec. Să ne gândim la frustrarea întregii ştiinţe medicale, a tuturor lucrătorilor sanitari care lucrează tocmai pentru ca pacienţii să aibă acces la sănătate. Şi totuşi, aceasta nu o putem avea, de vreme ce starea de perfectă bunăstare nu o vom putea obţine niciodată. Mai mult, moartea inevitabilă a bolnavului va fi frustrarea cea mai mare.

Există alte definiţii care tind mai degrabă să ajungă la o anumită armonie. O definiţie ne vorbeşte de a armoniza sănătatea cu boala; o altă definiţie susţine că sănătatea este capacitatea de a nu ne lăsa tulburaţi de factorii externi negativi care izbucnesc în individ; sau capacitatea de a rămâne mereu în veselie şi bucurie, trăind în formă autonomă şi solidară.

Mi se pare că aceste definiţii au deja un merit în plus, deoarece caută armonia. Dar tot aceste definiţii cad şi în ficţiune, vorbind de armonie, de bucurie şi de veselie când, în realitate, persoana este mai degrabă tulburată de boală. În afară de aceasta, a defini sănătatea ca armonie între boală şi sănătate nu ne rezolvă problema, de vreme ce ar trebui să se spună mai întâi ce este sănătatea, pentru a o putea compara cu boala, altminteri s-ar afirma un lucru prin acelaşi lucru, adică, sănătatea este sănătatea. Fiind realişti, armonia în totalitatea sa nu există în această lume, nici în domeniul individual fizic sau mintal, nici la nivel social. Totuşi, această referire la armonie cred că ne pune, într-un fel, pe un traseu pe care dacă-l urmăm putem să ne apropiem mai mult de un concept realist despre sănătate.

II. Sănătatea ca tindere spre armonie

Definiţia sănătăţii dată de Papa Ioan Paul al II-lea

Mă refer la conceptul pe care ni l-a dat slujitorului lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, în mesajul său pentru Anul Jubiliar 2000. În acel mesaj, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că sănătatea este: „Tinderea spre armonia fizică, psihică, socială şi spirituală, şi nu numai lipsa bolilor, care îl capacitează pe om să îndeplinească misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o în viaţa sa” [2].

Substratul definiţiei Papei Ioan Paul al II-lea

Este clar că această definiţie a sănătăţii are ca fundament întreaga concepţie creştină. Putem spune că dorinţa oricărei religii este ca divinitatea să ne dea sănătatea. Această sănătate se pierde fie din cauzele naturale ale evenimentelor cosmice, fie datorită istoriei rele a oamenilor, şi se poate recăpăta atunci când din punct de vedere cultural sunt dominate aceste cauze naturale, sau oamenii se eliberează de acţiunile rele săvârşite.

Totul este diferit în concepţia creştină despre sănătate. Sănătatea nu se află în orânduirea corectă a elementelor, sau în acţiunile umane care ne eliberează de o istorie rea. De fapt, sănătatea nici nu este un dar obiectiv pe care ni-l dă Dumnezeu, ci însuşi Dumnezeu ni se dăruieşte nouă în Isus Cristos. Concepţia creştină despre sănătate este o concepţie holistică ce ia totul din persoana umană, în toate dimensiunile sale, prezente şi viitoare, astfel încât sfârşitul dorit de orice creştin este tocmai sănătatea veşnică.

Deja în Vechiul Testament apare conceptul de sănătate ca: „a crea un spaţiu”, „a se elibera de duşman”, „a ajunge la victorie”, „a ajuta”, „a vindeca”, „a mântui”, şi cel care dă sănătatea este Domnul. El este refugiul împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii, împotriva duşmanilor care pot lua sănătatea. El este stăpânul vieţii şi al morţii, dăruieşte viaţa şi eliberează de moarte. În Noul Testament sănătatea este dată de Mântuitorul. Toată opera lui Cristos se concepe ca sănătate, El se prezintă pe sine însuşi ca sănătate, şi ca pe cel care ne eliberează de tot ceea ce se împotriveşte sănătăţii. Sănătatea este împărăţia sa. În această formă sunt interpretate minunile de vindecare săvârşite de Isus care, deşi redau sănătatea vremelnică, se îndreaptă spre sfârşit, ca o vestire a sănătăţii definitive, tocmai aceea pe care Mântuitorul ne-o aduce. Trebuie să insistăm asupra faptului că îl interesează sănătatea vremelnică, dar aceasta nu se desparte de sănătatea întreagă, ci mai mult, sănătatea despre care ne vorbeşte Noul Testament nu este numai ceva spiritual, ci este totală, care ajunge şi la reînnoirea totală a cosmosului [3].

Bazându-ne pe această concepţie antropologică, să încercăm să explicăm descrierea sănătăţii pe care ne-a lăsat-o slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea.

Elementele definiţiei Papei Ioan Paul al II-lea

1. Tindere

Să începem cu primul concept: tindere. Sănătatea este, înainte de toate, ceva care se află nu numai în organele omului, ci implică omul întreg şi îl stimulează să tindă spre înainte. Acel „înainte” se plasează în linia speranţei. Se aşteaptă ceva. Sănătatea este capacitatea de a aştepta, capacitatea de a spera. Cine nu speră nimic şi rămâne închis în el însuşi a pierdut sănătatea. Această „tindere spre înainte” înseamnă că sănătatea are grade şi că poate fi obţinută în măsuri diferite, dar rămâne mereu deschisă posibilitatea de perfecţionare a ceea ce s-a obţinut. Această posibilitate de perfecţionare este scara speranţei: se bazează pe ceea ce se posedă şi de la această realitate se tinde spre un viitor mai bun. Astfel ia naştere un elan continuu care nu se opreşte niciodată şi care, conceput în manieră corectă, ocroteşte împotriva oricărei deprimări. Speranţa reală constituie imunitatea împotriva oricărei frustrări.

2. Armonia

Ceea ce se speră, acel ceva spre care se tinde este armonia. Desigur, armonia deplină nu poate fi obţinută în această viaţă. Aşadar, nu este real a aştepta, aşa cum spune definiţia OMS, „o stare de perfectă bunăstare”. Dar este real a tinde spre armonie; cu alte cuvinte, încetul cu încetul, a mări în noi înşine armonia parţială pe care o posedăm. Deci sănătatea este o luptă împotriva a tot ceea ce se împotriveşte armoniei în om. Această afirmaţie se clarifică spunând că armonia este confluenţa ordonată a elementelor distincte, adică unitatea. Şi unitatea este viaţa, de vreme ce dezintegrarea este tocmai moartea. A tinde spre armonie înseamnă a lupta pentru a avea şi a spori viaţa, şi sănătatea este tocmai maniera unică pentru a conserva şi a spori viaţa. Privind ce clasă de armonie este aceea care cere sănătatea, vedem că în această tindere nu e vorba numai de simple dorinţe, ci de fapte concrete care realizează încontinuu armonia în tindere, în practică cele care fac să crească ceea ce se posedă deja şi corectează defectele de lipsă de armonie care pot exista. De fapt, se tinde spre o armonie cvadruplă, adică: fizică, psihică, socială şi spirituală. Este clar că această armonie se referă la fiecare aspect, dar nu se poate referi la fiecare decât atunci când există armonie în ansamblul celor patru aspecte, în maniera vaselor comunicante.

3. Fizică

A construi armonia fizică înseamnă a construi întregul aspect biologic al sănătăţii, aspect asupra căruia se concentrează atâtea concepţii actuale ale medicinii, care nu se resping, dar care relevă parţialitatea sa. Sănătatea este şi lipsă a bolilor, dar nu numai aceasta. Aşadar, a lupta împotriva bolilor şi cu toată forţa face parte din însuşi conceptul de sănătate. Este clar că în armonia fizică, în lipsa bolilor, există grade; se poate avea mai multă sau mai puţină sănătate fizică.

4. Psihică

Atunci când se vorbeşte de armonie psihică, vorbim despre armonie în autoconducere. Ne amintim de faimosul mit al vizitiului despre care ne vorbeşte Platon în Dialogul lui Fedru şi care povesteşte astfel: „Zbura prin lumea inteligibilă un vizitiu, condus de doi cai, unul trăgea bine, celălalt rău. Unul alb, celălalt negru. Deodată, din cauza calului negru, vizitiul pierde controlul şi toţi cad în abis, iar carului i se rup aripile. Carul înaripat este sufletul, intelectul, partea raţională, vizitiul care conduce; conduce celelalte părţi, deşi uneori discută. Calul alb este partea irascibilă a omului, curajul, impulsul, bravura, acţiunea. Calul negru este partea concupiscentă, dorinţa, satisfacerea necesităţilor fizice. Naşterea fizică a unei persoane aduce cu sine căderea sufletului în trup, se pierde controlul carului înaripat care cade în abis. Se rup aripile sale şi nu mai poate zbura, dar cu aripile frânte mai are sensibilităţi şi nelinişti care îl fac încet-încet să urce din nou”. Fără a accepta amprenta dualistă a lui Platon, putem afirma totuşi că armonia psihologică constă în armonia celor doi cai, cel alb şi cel negru, şi acea armonie este condusă de vizitiu. Intelectul, voinţa, partea irascibilă a omului, curajul, impulsul, bravura, acţiunea şi partea concupiscentă, dorinţa, satisfacerea necesităţilor fizice, etc., trebuie să se echilibreze şi să fie în armonie, pentru a putea parcurge în mod corespunzător drumul vieţii. Adică armonia psihologică constă în propria auto-transparenţă şi în a ne conduce conştient pe noi înşine spre un scop vrednic şi capabil, în special atunci când bolile fizice se intensifică, sau când factori extrinseci, fizici sau afectivi, ameninţă persoana. Intelectul, voinţa, sentimentele, impulsurile vitale, toate în armonie perfectă. A şasea şi a şaptea definiţie a sănătăţii, indicate la început, ating acest aspect.

5. Socială

Persoana umană are, să spunem aşa, două versante care o constituie, versantul individual şi versantul social. Armonia spre care se tinde în sănătate este armonia individuală, dar şi armonia socială. Armonia socială este armonia de completare cu alte persoane. Este armonia iubirii. Înseamnă dreptatea, pacea, iubirea. Înseamnă a găsi cealaltă persoană, individual şi colectiv, a se dărui ei şi a o primi în acelaşi timp. Merge de la armonia familială şi de la prietenie la cea socială în diferitele tipuri de manifestare, atât politice cât şi economice, ştiinţifice şi în general culturale. Aici putem vorbi şi de armonia ambientală, care înseamnă ocrotirea mediului împotriva poluării. Distrugerea ambientului distruge şi sănătatea socială, psihică şi fizică.
6. Spirituală

Când vorbim de sănătatea spirituală, înţelegem gradul de unificare umană totală. Persoana umană se unifică atunci când are un obiectiv vital spre care tinde în totalitate. Sănătatea spirituală coordonează, să spunem aşa, sănătatea fizică, sănătatea psihică şi sănătatea socială, deoarece le conduce pe toate trei spre acest obiectiv vital. Dacă persoana este pierdută şi nu ştie ce trebuie să facă în viaţă, spre ce anume sau spre cine trebuie să orienteze existenţa sa, acea persoană nu se bucură de sănătate spirituală. Deci obiectivul vital trebuie să fie în sine vrednic şi capabil de a orândui spre sine sănătatea fizică, sănătatea psihică şi sănătatea socială. O eroare în alegerea acestui obiectiv face în aşa fel încât nu se obţine armonia dorită şi, într-adevăr, nu se posedă sănătatea. În măsura în care acest obiectiv domină existenţa, se va avea armonia astfel şi sănătatea.

7. Unificarea

Pentru aceasta, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că sănătatea depinde de îndeplinirea misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o diferitelor persoane. Misiunea este obiectivul vital care trebuie să unifice toată viaţa. Această misiune, în forme multiple, constă în faptul că fiecare trebuie să depăşească moartea şi să aibă o viaţă care nu se termină niciodată. Adică misiunea fiecăruia ar consta în dobândirea plinătăţii vieţii. Sănătatea este pentru a conserva viaţa. Spiritualitatea sănătăţii nu constă numai în conservarea vieţii prezente, ci în multiplicarea ei într-o manieră aproape infinită.
Această sănătate spirituală nu este în contrast cu sănătatea fizică, psihică şi socială, ci în afară de faptul că le unifică, aşa cum s-a spus, în îndeplinirea misiunii proprii, le prelungeşte până la frontiere inimaginabile.

8. Drumul

Drumul acestei sănătăţi spirituale este oferit gratuit fiecărei persoane de însuşi Dumnezeu în Isus Cristos. El este unica sănătate. El ne asumă în moartea şi învierea Sa, prin marea iubire care este Duhul Sfânt. A îndeplini misiunea înseamnă a răspunde cu toată iubirea umană la această iubire divină şi, astfel, a unifica întreaga existenţă în iubire.
Această iubire nu este numai între Dumnezeu şi o persoană în particular, ci este o iubire care se extinde la toată familia umană, începând cu propria familie şi ajungând la întreaga omenire. Ba mai mult, este o iubire totală care cuprinde întregul Univers. Iubire, unitate, armonie, sănătate sunt concepte interschimbabile.

9. Diversităţi de sănătate

Tinderea spre armonie şi armonia obţinută are, de aceea, grade care, în fond, depind de configurarea cu Cristos mort şi înviat; adică depind de darul de iubire al Duhului Sfânt şi de gradul de iubire umană cu care se răspunde în mod liber acestei iubiri divine.

Diversităţile darurilor divine primite de la această iubire constituie diversitatea niciodată repetabilă a misiunilor, diversitatea fiecărei persoane umane, diversitatea caracterelor distincte, diversitatea circumstanţelor în care se trăieşte. Astfel, se configurează diferitele spiritualităţi şi se configurează armoniile distincte. Prin urmare, se ajunge la diversitatea de sănătate şi a gradelor de sănătate. Este clar aşadar că sănătatea este mereu diferită de la o persoană la alta, şi este diferită şi în funcţie de etapa vieţii în care se află fiecare.

Ca o adnotare finală, observăm că acest obiectiv vital este un obiectiv pentru toată omenirea; totuşi, conform planurilor divine, se prezintă în mod diferit fiecăruia. Deci nu se poate spune că e valabil numai pentru catolici, sau pentru cei care au credinţa creştină. Este pentru toţi. Cum obţin în practică această armonie cei care nu împărtăşesc credinţa creştină este ceva care până la urmă numai Dumnezeu cunoaşte.

Concluzie:

Sănătatea este armonia. Aceasta se obţine în diferite grade ce determină gradele de sănătate, care se generează prin tinderea spre armonie. Această armonie este fizică, psihică, socială şi spirituală. Se obţine numai învingând moartea. Unica formă reală şi istorică pentru a învinge moartea este a fi încorporat în moartea şi învierea lui Cristos. Această încorporare o face Duhul Sfânt, iubirea infinită a lui Dumnezeu şi armonia Lui deplină. Astfel, sănătatea, armonia, viaţa şi unitatea sunt concepte care se implică reciproc.

Afirmaţia centrală în această reflecţie este că sănătatea este armonia, şi aceasta din urmă se obţine numai învingând moartea; singura cale pentru a învinge moartea este a fi, în realitate deplină, încorporaţi în moartea şi învierea lui Cristos. Astfel putem înţelege mai bine de ce Papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat această descriere a sănătăţii ca tindere spre armonia fizică, psihică, socială şi spirituală, şi nu numai lipsă a bolilor, care capacitează persoana pentru a îndeplini misiunea pe care Domnul i-a încredinţat-o.

Note
[1]. http://es.wikipedia.org/wiki/Salud.
[2]. Messaggio dell’Anno Giubilare del 2000, n. 13.
[3]. cfr. W. Koester, Heil, In LThk., 5,76-77: J. Ratzinger, ibid, 78-80.

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

Posted in Bioetică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *