Oremus et pro Iudaeis – Să ne rugăm şi pentru iudei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Gianfranco Ravasi
Traducere: Mons. Mihai Todea
Sursa: L`Osservatore Romano, 15 februarie 2008

Cardinalul Gianfranco Ravasi este preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură şi preşedintele Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii.

Cardinalul Gianfranco Ravasi

Într-o zi Kafka îi răspunse prietenului Gustav Janouch, care-l întreba despre Isus din Nazaret: „Acesta este o explozie de lumină. Trebuie să închizi ochii pentru a nu orbi”. Raportul dintre evrei şi acest „frate mai mare al lor”, după cum curios l-a numit filozoful Martin Buber, a fost întotdeauna intens şi tensionat, reflectând mult mai complexul şi tensionatul raport dintre iudaism şi creştinism. Poate că în simplificarea formulei este sugestivă fraza lui Shalom Ben Chorin din eseul său care are titlul emblematic „Fratele Isus” (1967): „… Credinţa lui Isus ne uneşte cu creştinii, dar credinţa în Isus ne desparte”.

Am dorit să recreăm acest fundal, în realitate mult mai vast şi diversificat, pentru a localiza în mod mai coerent noua formulă Oremus et pro Iudaeis din cadrul Liturghiei din Vinerea Mare. Nu trebuie să repetăm că este vorba despre o intervenţie asupra unui text deja redactat şi dedicat unei folosiri specifice, privind Liturghia din Vinerea Mare conform Misalului Roman în redactarea promulgată de Fericitul Ioan al XXXIII-lea, înainte de reforma liturgică a Conciliului Vatican II. Un text, deci, deja cristalizat în redactarea sa şi circumscris folosirii actuale, conform deja cunoscutelor dispoziţii conţinute în motu proprio papal Summorum Pontificum din luna iulie a anului trecut.

Aşadar, în interiorul legăturii care uneşte intim Israelul lui Dumnezeu şi Biserica, vom căuta să individualizăm caracteristicile teologice ale acestei rugăciuni, în dialog şi cu reacţiile dure pe care le-a provocat în mediul iudaic. Prima este o consideraţie „textuală” în sens strict: să ne amintim că de fapt cuvântul textus face trimitere la ideea unui „ţesut”, un material compus din mai multe fire. Ei bine, cele treizeci de cuvinte latine substanţiale care alcătuiesc acest Oremus sunt în totalitate rodul unei „ţesături” de expresii neotestamentare. Este vorba, deci, despre un limbaj care aparţine Sfintei Scripturi, punctul de referinţă al credinţei şi rugăciunii creştine.

Suntem invitaţi să ne rugăm mai întâi pentru ca Dumnezeu să „ilumineze inimile”, pentru ca astfel şi evreii „să-L recunoască pe Isus Hristos ca mântuitor al tuturor oamenilor”. Faptul ca Dumnezeu Tatăl şi Hristos să „ilumineze ochii şi mintea” este o dorinţă pe care Sfântul Pavel o destina însăşi creştinilor din Efes care proveneau din mediu fie iudaic fie păgân (Efeseni 1,18; 5,14). Marea mărturisire de credinţă în „Isus Hristos ca mântuitor al tuturor oamenilor” este conţinută în prima Scrisoare către Timotei (1Timotei 4,10), dar este reformulată în forme analoge şi de alţi autori neotestamentari, cum ar fi, spre exemplu, Luca în Faptele Apostolilor, care pune în gura lui Petru această mărturie în faţa Sinedriului: „… Şi mântuirea nu se află în nimeni altul, căci nu se află sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4,12).

Ajunşi la acest punct iată orizontul pe care îl conturează rugăciunea adevărată: se cere lui Dumnezeu, „care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”, să facă astfel „ca, prin intrarea tuturor popoarelor în Biserică, şi Israel să fie mântuit”. În sus se înalţă epifania solemnă a Dumnezeului atotputernic şi veşnic a cărui iubire este ca o mantie care acoperă întreaga omenire: El, citim de altfel în prima scrisoare către Timotei ( 1Timotei 2,4) „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”. La picioarele lui Dumnezeu se mişcă, în schimb, un fel de grandioasă procesiune planetară, alcătuită din toate naţiunile şi culturile şi care-l vede pe Israel într-o poziţie privilegiată, cu o prezenţă necesară. Iată-l din nou pe apostolul Pavel care concluzionează celebra secţiune a capodoperei sale teologice, Scrisoarea către Romani, dedicată poporului evreu, măslinul originar pe care şi noi suntem altoiţi, cu această viziune a cărei descriere este „împletită” cu citate profetice şi psalmice: aşteptarea deplinătăţii mântuirii „… are loc până să intre întreaga păgânime, iar pe urmă va fi mântuit întreg Israelul, precum stă scris: ‘Din Sion va veni mântuitorul şi va înlătura nelegiuirile din sânul lui Iacob. Iar acesta va fi legământul meu cu ei, când voi îndepărta păcatele lor'” (Romani 11,25-27).

Este, aşadar, o rugăciune care corespunde metodei compilaţiei clasice creştinătăţii: „împletirea” invocaţiilor pe baza Sfintei Scripturi astfel ca să fie ţesute împreună în mod intim credinţa şi rugăciunea (este o interacţiune între lex orandi şi lex credendi). În acest punct putem propune o a doua reflecţie mai mult asupra conţinutului. Biserica se roagă pentru a avea alături de ea în comunitatea unică a celor care cred în Hristos şi pe Israel, ca unul dintre credincioşi. Este ceea ce aştepta ca o mare speranţă escatologică, ca ultim element al istoriei, Sfântul Pavel în ultimele capitole ale Scrisorii către Romani (capitolele 9-11) la care ne-am referit deja mai sus. Este ceea ce Conciliul Vatican II proclama când, în Constituţia despre Biserică, afirma că „cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele şi din care s-a născut Hristos după trup, popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută” (Lumen Gentium nr. 16).

Această speranţă intensă este bineînţeles proprie Bisericii care are în centru, ca izvor al mântuirii, pe Isus Hristos. Pentru creştini El este Fiul lui Dumnezeu şi este semnul vizibil şi eficace al iubirii divine, pentru că aşa cum i-a spus Isus în acea noapte „unui mai mare al iudeilor”, lui Nicodim, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut şi nu l-a trimis pentru a judeca lumea ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El” (cf. Ioan 3,16-17). Deci, de la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Israel, provine valul purificator şi roditor al mântuirii, motiv pentru care se poate spune în cele din urmă, precum Hristos în Evanghelia lui Ioan, că „mântuirea vine de la iudei” (4,22).

Repetăm încă o dată: aceasta este viziunea creştină şi este speranţa Bisericii care se roagă. Nu este o propunere programatică a unei adeziuni teoretice şi nici o strategie misionară spre convertire. Este atitudinea caracteristică invocaţiei în rugăciune conform căreia se doreşte şi pentru persoanele care sunt considerate apropiate, dragi şi importante, o realitate care este considerată valoroasă şi mântuitoare. Un important exponent al culturii franceze din secolul XX, Julien Green, scria că „este întotdeauna frumos şi legitim a dori pentru celălalt ceea ce este pentru tine un bine sau o bucurie: dacă te gândeşti să dăruieşti un dar adevărat, nu-ţi opri mâna”. Bineînţeles, acest lucru trebuie să aibă loc întotdeauna în respectul libertăţii şi al diferitelor căi pe care celălalt le adoptă. Dar este un semn de afecţiune a dori şi pentru fratele tău ceea ce tu consideri un orizont de lumină şi viaţă.

În această perspectivă şi acest Oremus, cu toate limitele sale şi cu specificul său, poate şi trebuie să confirme legătura noastră şi dialogul cu „acel popor cu care Dumnezeu a binevoit să stabilească Vechiul Legământ”, alimentându-ne „din rădăcina sa de măslin bun pe care au fost altoite ramurile măslinului sălbatic care suntem noi, Neamurile” (Nostra Aetate, nr. 4). Şi după cum se va ruga Biserica în Vinerea Mare, conform liturgiei Misalului Papei Paul al VI-lea, speranţa comună şi ultimă este ca „poporul întâi născut al alianţei cu Dumnezeu să poată ajunge la deplinătate mântuirii”.

Posted in Liturgie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *