Martor al speranţei (prefaţa)

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 24 februarie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: George Weigel
Traducere: Radu Vasile
Sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Are peste o 1100 de pagini cu peste 2500 de note, aproape 50 de fotografii color şi acoperă 80 de ani din viaţa unei personalităţi extraordinare a secolului XX. Este vorba de cartea „Martor al speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea”, de George Weigel, apărută la sfârşit de 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, în traducerea fostului premier al României, Radu Vasile. Cartea cunoscutului biograf papal a apărut până în prezent tradusă în zece limbi, fiind acum disponibilă şi publicului român. Prin amabilitatea directorului Editurii Galaxia Gutenberg, pr. Siliviu Hodiş, vă oferim nota traducătorului, prefaţa autorului şi cuprinsul volumului, ca o invitaţie la lectura cărţii.

Nota traducătorului (Radu Vasile)

Coperta cărţii

„O bibliografie monumentală şi un document indispensabil pentru a înţelege istoria ultimului sfert al secolului XX”. Este caracterizarea făcută de prestigioasa publicaţie L’Express, cărţii autorului american George Weigel. Într-adevăr cartea nu este numai o excepţională analiză, uneori mergând până la detaliu: a vieţii, operei şi activităţii lui Ioan Paul al II-lea, ci şi a epocii asupra căreia şi-a pus amprenta imposibil de şters.

Acest „ultim gigant al secolului XX”, cum l-a caracterizat un comentator american, charismatic şi persuasiv, emanând căldură omenească, dar şi o lumină venită parcă de dincolo de uman, izvorând din minunaţii săi ochi albaştri, ca două lacuri din Munţii Tatra atât de dragi lui, profund credincios, om al rugăciunii, dar şi unul al deciziilor neaşteptate şi al acţiunilor îndrăzneţe, Ioan Paul al II-lea, Păstor Universal, a redat Oficiului lui Petru esenţa sa evanghelizatoare şi forţa morală atât de necesară într-o lume a dominaţiei relativismului şi triumfalismului voinţei autonome, o lume în care criza modernităţii l-a făcut pe om să se simtă atât de singur.

El a proclamat ca singura adevărată forţă motrice a istoriei umane: cultura, forţa spiritului fiind cea care, până la urmă, învinge întotdeauna. El s-a ridicat contra totalitarismului, de orice fel în vorbă sau în faptă, dar şi contra utilitarismului, hedonismului, libertinajului care au luat prizoniere sufletele oamenilor, în democraţiile mai vechi sau mai noi. El şi-a dedicat viaţa, episcop şi pontif, implementării lui în viaţa Bisericii. Dar, dincolo de orice, el le-a cerut de nenumărate ori oamenilor de bună voinţă în întreaga lume: „Nu vă fie frică să-l primiţi pe Cristos !”.

Cartea de faţă ne spune despre toate acestea şi încă multe altele, deschizând, „o infinitate de uşi secrete, arhive private, mărturii şi memorii ale persoanelor implicate”, după cum a remarcat recenzentul cărţii de la Il Messagero. Este o carte de referinţă „o biografie adevărată” (Le Monde) şi oricine care în viitor va vrea să scrie ceva despre Ioan Paul al II-lea nu are cum să o ocolească. Este în fine, un eveniment editorial real, care permite să se înţeleagă de oricine interesat, catolic sau nu, ce înseamnă, în toate dimensiunile sale, Biserica Universală.

Prefaţa autorului (George Weigel)

George Weigel

Când Ioan Paul al II-lea a murit, în ziua de 2 aprilie 2005, extraordinara revărsare de afecţiune umană şi deferenţă pentru acest bătrân preot şi episcop, care în ultimii ani de viaţă ajunsese aproape imobilizat, a arătat că influenţa sa asupra vieţii oamenilor de cele mai felurite condiţii, a fost mai mare decât a oricărui om al epocii sale.

În satele africane şi favellas braziliene, în birourile din Manhattan şi în cartierele sordide ale Calcuttei, în oficiile guvernamentale de pe toate cele cinci continente, oamenii, bărbaţi şi femei, au simţit atunci că au pierdut definitiv pe cineva drag, pe cineva care le-a marcat într-un fel sau altul propriile existenţe. Prin analogie istorică, unii au susţinut că de la moartea lui Churchill, în 1965, nu a mai existat acel sentiment general împărtăşit de întreaga umanitate că o viaţă s-a sfârşit. O asemenea analogie are o logică plină de semnificaţie. Churchill a devenit un simbol al umanităţii pentru lupta sa tenace în apărarea libertăţii împotriva tiraniei. Ioan Paul al II-lea a întruchipat ceea ce, atât admiratorii cât şi criticii au recunoscut-o unanim, o adevărată nobleţe a spiritului şi inimii, prin lupta sa neobosită pentru apărarea drepturilor omului, prin pasiunea sa pentru adevăr şi deschiderea sa către adevărurile „celorlalţi”.

Ultimii săi ani de viaţă au fost încărcaţi de suferinţă şi durere. El nu a încercat niciodată să-şi mascheze starea, dar nici nu s-a arătat stânjenit sau afectat de slăbiciunea sa fizică. Şi-a continuat până la sfârşit activitatea ca Papă cu convingerea că îşi îndeplineşte astfel promisiunea solemnă făcută Bisericii şi Stăpânului Bisericii, la alegerea sa, din 16 octombrie 1978, promisiunea de a-şi dedica întreaga viaţă întăririi credinţei pentru fraţii şi surorile sale. Cel mai remarcabil fapt al ultimei părţi a vieţii sale a fost că excepţionala sa misiune creştină, a atras atenţia asupra creştinismului milioanelor de sceptici, ca şi altor milioane care niciodată nu au avut măcar posibilitatea de a accepta creştinismul.

Într-un anumit fel, acestea sintetizează împlinirile Papei. Din ziua alegerii sale ca cel de al 263-lea succesor al Sf.Petru, Ioan Paul al II-lea a interpretat, practic literal, hotărârea lui Cristos privitoare la Petru (Luca, 22.32) ca el să fie cel care, printre ceilalţi apostoli, să confirme şi să întărească în credinţă pe fraţii şi surorile în Cristos. Făcând acest lucru pentru Biserică, Ioan Paul al II-lea a devenit de asemeni şi un simbol al lumii, şi al speranţei în viitor. Din acest punct de vedere, el a reprezentat singurul pontificat cu adevărat global din istorie, un pontificat care a modelat istoria şi vieţile în toate „lumile” din care e compusă omenirea.

Leit motivul ultimilor ani ai vieţii sale îl găsim în scrisoarea apostolică din 6 ianuarie 2001, care a închis Marele Jubileu 2000, Nova Millenio Ineunte („Intrând în Noul Mileniu”). Papa şi-a reafirmat aici profunda convingere că cel de al treilea mileniu ar putea să fie o „primăvară” a proclamării Evanghelie, de fapt, aşa cum afirmase la O.N.U în 1995, o „primăvară a spiritului uman”. Prin Nova Millenio Ineunte el a cerut întregii Biserici „mergi în adânc” (Luca, 5.4) pentru ceea ce el numise, încă din 1992, „noua evanghelizare”. Biserica nu există prin ea însăşi, le-a reamintit el celor peste un miliard de catolici din lume. Biserica există pentru misiunea şi slujba sa în lume, pentru a predica vestea cea bună a iubirii profunde a lui Dumnezeu faţă de oameni, şi pentru a vindeca rănile unei lumi care nu a învăţat, odată cu sfârşitul războiului rece, cum să îşi rezolve problemele prin raţiune şi dialog.

În mod cert această continuare a violenţei în lume fost o mare dezamăgire pentru ultimii doisprezece ani ai vieţii sale. Ca unul dintre principalii catalizatori ai revoluţiei nonviolente din Europa centrală şi de est, el a socotit, la începutul anilor 1990, că secolul XXI va fi mai puţin sfârtecat de violenţă decât predecesorul său. A fost însă o speranţă repede spulberată, iar analiştii vor discuta decenii, dacă nu secole, dacă Ioan Paul al II-lea nu a avut o viziune prea „universală” asupra lui „1989”, o experienţă care, privită retrospectiv, pare să fi fost doar produsul unui grup concret de împrejurări istorice. Nu are importanţă cum va fi finalizată această controversă, cert este însă faptul că rolul lui Ioan Paul al II-lea în prăbuşirea comunismului a demonstrat, dincolo de orice discuţie, modul în care convingerea religioasă poate să modeleze istoria. Totuşi în ultimii ani ai pontificatului său s-au impus fapte cu mult mai puţin demne de admirat ale contemporaneităţii.

Mai bine de un sfert de secol Papa a făcut din Biserică una dintre marile forţe formatoare de cultură şi modelatoare a istoriei, demonstrând, în Europa centrală şi de răsărit ca şi în America latină şi Asia de est, cum o credinţă religioasă bimilenară poate face pe oameni, bărbaţi şi femei, să îşi asume ceea ce Ioan Paul al II-lea a numit odată „visul libertăţii”, şi să o facă fără a se ucide între ei. O astfel de împlinire, impresionantă prin ea însăşi, se arată a fi şi mai amplă într-o lume în care o altă forţă religioasă în creştere, islamismul radical, sau mai bine spus, ideologia islamică, s-a arătat şi ea hotărâtă să supună istoria scopurilor sale. Modul în care viziunea unui catolicism, formator de cultură, promotor al drepturilor omului, democraţiei, societăţii civile şi manifestând o autentică toleranţă deosebirile, va interacţiona în secolul XXI cu provocarea islamică, este destinat să devină una dintre cele mai presante probleme de pe agenda succesorului lui Ioan Ioan Paul al II-lea.

La sfârşitul unuia dintre cele mai îndelungate pontificate din istorie, Biserica reprezintă o comunitate complexă şi imensă, cuprinzând peste un miliard de membri, provenind din cele mai diverse medii şi condiţii. Evanghelismul fără odihnă al Papei, care a continuat până ce boala i-a făcut imposibile deplasările la mare distanţă, au conturat înfăţişarea Papalităţii pentru secolul XXI. Însă aceasta a avut rezultate amestecate. Eforturile lui Ioan Paul al II-lea au consolidat poziţia Bisericii în America Latină devenită, din punct de vedere demografic, centrul catolicismului mondial. A fost singurul lider al lumii care nu a neglijat Africa, care are una dintre cele mai vibrante populaţii catolice, aflată în creştere numerică, deşi catolicismul african se află sub presiunea puternică a Islamului, ale cărui efecte dizolvante asupra societăţii se văd în ţări ca Sudan şi Nigeria. În pofida crizelor determinate de unele abuzuri de comportament şi de conducere, de-a dreptul iresponsabilă, a unor episcopi, Biserica din S.U.A. rămâne totuşi cea mai vie biserică locală din rândul ţărilor dezvoltate.

În celelalte ţări ale „lumii întâi”, la sfârşitul pontificatului, situaţiile sunt diferite. Catolicismul din Europa occidentală, patria sa istorică şi culturală, s-a aflat chiar mai în defensivă la decesul papei, decât în momentul alegerii sale. Rata natalităţii scăzută, la un nivel fără precedent, duce aproape la o adevărată sinucidere demografică, în pofida apelului repetat al Papei de redescoperire a rădăcinilor spirituale ale creştinismului şi de depăşire a traumelor secolului XX. Acest apel a fost deosebit de vibrant în cea mai amplă dintre exhortaţiile apostolice, Ecclesia in Europa (Biserica în Europa), din 2003. Însă faptul că avocatul plin de pasiune al civilizaţiei europene care a fost Ioan Paul al II-lea, nu a fost în măsură să modifice sensul mareei secularismului în Europa, această parte a lumii unde modernitatea conţine în mod obligatoriu secularismul şi unde a şi fost transpusă în practică, este o altă problemă cu care succesorul Papei va avea de luptat.

Starea bisericii din Canada, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Ioan Paul al II-lea, ilustrează atât realizările cât şi ambiguităţile pontificatului său. Ziua Mondială a Tineretului din 2002, organizată la Toronto, a fost cel mai grandios eveniment public al pontificatului său, după Jubileul anului 2000. Anterior presa mondială îşi manifestase îndoiala că prezenţa Papei ar mai fi în măsură să atragă o asistenţă numeroasă: după ce a coborât din avion, Ioan Paul al II-lea a lovit de trei ori cu bastonul în pista aeroportului Pearson, ca şi cum ar fi vrut să spună „V-am promis că voi veni !” Vizita de o săptămână s-a transformat într-o remarcabilă revărsare de credinţă. Un Toronto mai mult decât secularizat, a fost şocat să vadă sute de mii de tineri veniţi din lumea întreagă, făcând Calea Crucii pe University Avenue, între cartierul afacerilor şi Parlamentul provinciei Ontario. Peste o jumătate de milion de tineri au sfidat ploaia torenţială pentru a fi prezenţi dumineca dimineaţa la liturghia celebrată de Papă unde, în predica sa, el a repetat insistent ca tineretul să nu accepte altceva decât măreţia spirituală şi morală de care ei pot fi capabili, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Dar – după acea săptămână, de departe cea mai importantă din istoria catolicismului din Canada, episcopii canadieni nu au făcut practic nimic pentru a pune la punct o strategie pastorală serioasă. Apare astfel o întrebare gravă, valabilă şi pentru succesorul lui Ioan Paul al II-lea: cum se explică faptul că cel mai dinamic Episcop al Romei nu a reuşit să insufle încredere şi un dinamism similar multora dintre episcopii din ţările bogate? Ioan Paul al II-lea a avut un succes deosebit în a face generaţia tânără să ia în serios Biserica şi învăţătura acesteia, a avut succes în a atrage tineri pentru cariera de preot şi tineri să opteze pentru o viaţă religioasă consacrată, în a determina tinerele familii să trăiască o viaţă catolică deplină. Zeci de mii de preoţi din toată lumea au găsit în dragostea manifestă a Papei pentru preoţii săi o nouă speranţă şi o nouă inspiraţie. Mulţi tineri teologi catolici, influenţaţi de afirmarea intelectuală stimulată de Ioan Paul al II-lea, asupra credinţei şi învăţăturii morale catolice, nu au fost deloc înclinaţi spre contestaţie şi dezacord, ca teologii generaţiei anterioare. De ce atunci episcopi ai Bisericii, mai ales cei din „lumea întâia”, au fost cel mai puţin influenţaţi şi reînsufleţiţi de Ioan Paul al II-lea, episcopul care pur şi simplu a iradiat în jurul său energie timp de 45 de ani ?

Durata pontificatului său a făcut inevitabilă situaţia ca Ioan Paul al II-lea să fie cel care să numească marea majoritate a cardinalilor, care l-au ales pe succesorul său. Ioan Paul al II-lea a realizat, prin aceste numiri, cel mai diversificat din punct de vedere naţional grup de cardinali din istorie, astfel că conclavul papal a devenit cel mai deschis şi mai complex din întreaga istorie modernă a alegerilor papale: cel mai deschis, pentru că transformarea Papalităţii operată de către Ioan Paul al II-lea, către un sens mult mai evanghelic şi pastoral a făcut ca naţionalitatea să aibă o importanţă mai redusă, dacă nu cumva chiar să nu mai aibă nici un fel de importanţă; cel mai complex, pentru că cei care trebuie să facă faţă acestei adevărate isprăvi herculene, de a alege pe succesorul unuia dintre cei mai influenţi papi din mileniul al II-lea, nu se cunosc bine unii pe alţii, provin dintr-o largă gamă de experienţe şi condiţii, dar care au condiţii mult mai confortabile de viaţă, în timpul conclavului, datorită construcţiei Domus Sanctae Marthae, de către Ioan Paul al II-lea.
Întotdeauna conclavurile au creat surprize: pronosticurile de dinaintea lor s-au dovedit nu odată contrazise, iar din punct de vedere catolic, nu este o idee bună să evaluezi dinainte lucrarea Sfântului Spirit asupra cardinalilor-electori. Aşteptările pe care lumea şi Biserica le au asupra Papei, ca şi diversitatea şi complexitatea electorilor-cardinali au sugerat că conclavul ce alege pe succesorul lui Ioan Paul al II-lea să fie unul neobişnuit de complicat, chiar dacă are o viziune nouă asupra unor criterii, precum naţionalitatea şi rasa.

Istoricii sunt cei care vor măsura impactul Papei Ioan Paul al II-lea în timp. Vasta sa învăţătură, magisterium, pare a fi modelat practica şi gândirea catolică din mileniul al II-lea. Transformarea pontificatului dintr-un oficiu managerial într-unul evanghelic a creat noi ocazii deosebite pentru Biserică, dar situaţia a creat probleme pe care succesorul său va fi obligat să le abordeze.

Mărturia profetică a Papalităţii, care acum a intrat în realitatea lumii, ca punct moral de referinţă global căutat de atâta vreme, poate să coexiste cu diplomaţia Sfântului Scaun, care trebuie să participe la jocul politicii mondiale, practicat după reguli stabilite? Ioan Paul al II-lea a readus Papalitatea la originile sale din Noul Testament, de a fi iarăşi un oficiu al mărturiei şi proclamării credinţei; ce se întâmplă însă cu conducerea administraţiei centrale a Bisericii? Este ea aşa cum ar trebui să fie? Fluxul informaţional al Vaticanului este atât de impresionant, cum s-a sugerat atât de frecvent? Criteriile şi procedurile de numire a episcopilor au nevoie de revizuire şi reformare? Cum va trebui să acţioneze Sf.Scaun, în timp real, 24 de ore pe zi, timp de şapte zile pe săptămână, într-un mediu globalizat al ştirilor, în aşa fel încât mesajul său să fie clar şi coerent? Acestea sunt numai unele din întrebările-problemă pe care Ioan Paul al II-lea le-a lăsat în urma sa şi pe care conclavul trebuia să le aibă în vedere la alegerea succesorului, şi cu care, în acelaşi timp, acest succesor, trebuie să lupte dacă doreşte să construiască pe imensele realizări ale lui Ioan Paul al II-lea.

Trebuie însă să ne reamintim mereu că aceste realizări au, ca fundament, o împlinire spirituală. Papa Ioan Paul al II-lea a fost marele mărturisitor creştin al ultimului sfert al secolului XX şi începutul secolului XXI. El a adus Papalităţii un mănunchi de talente proprii, personale, extraordinare. Dar talentele sale nu explică nici omul, nici impactul său. Totul devine clar când ne reamintim că Ioan Paul al II-lea a fost un discipol creştin convins, profund, radical. Pasiunea sa, ca discipol, este cea care l-a făcut cel mai influent om al timpului său. Fie ca această pasiune să continue în vieţile fără număr ale altora, cu consecinţe imposibil de spus, până departe în viitor…

Cuprins

Prolog: Discipolul

Capitolul I Un fiu al libertăţii: Polonia Semper fidelis
Capitolul II În clandestinitate: Al III-lea Reich vs. Împărăţia adevărului
Capitolul III „Spuneţi-mi Wujek”: A fi preot
Capitolul IV Privind lucrurile aşa cum sunt: Naşterea unui filosof
Capitolul V Noile Rusalii: Conciliul Vatican II şi criza umanismului
Capitolul VI Succesorul sfântului Stanislaw: Trăind Conciliul la Cracovia
Capitolul VII Un Papă dintr-o ţară îndepărtată: Alegerea lui Ioan Paul al II-lea
Capitolul VIII „Să nu vă fie frică!”: Un Papă pentru lume
Capitolul IX „Câte divizii are Papa?”: Sfidând imperiul minciunii
Capitolul X Căile libertăţii. Adevărul personal, adevărul public
Capitolul XI Petru printre noi: Păstorul universal ca martor apostolic
Capitolul XII În ochiul furtunii: Luni de violenţă şi dezacorduri
Capitolul XIII Eliberări: limitele politicii şi promisiunea Mântuirii
Capitolul XIV Retrăind Conciliul: Religia şi reînnoirea unei lumi încă
Capitolul XV Înapoi la valorile tradiţionale: Libertate reglementată prin demnitatea datoriei
Capitolul XVI După imperiul minciunii: Miracole şi justiţie
Capitolul XVII La capătul pământului: Reconciliind o lume divizată
Capitolul XVIII În pragul speranţei: Făcând apel la îngerii noştri buni
Capitolul XIX O singură lume: Solidaritatea umană şi Evanghelia vieţii
Capitolul XX Credinţă raţională: Dincolo de un secol al iluziilor

Epilog Al treilea mileniu: A vedea cum răsare soarele
Postfaţă O Biserică pentru un Nou Mileniu: Marele Jubileu din anul 2000

Achiziţionarea lucrării

Cartea „Martor al speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea” se găseşte în librării (nu doar catolice) din toată ţara la preţul de 100RON. Poate fi comandată şi prin internet, de la diverse librării electronice, la acelaşi preţ. Doar de pe situl Editurii Galaxia Gutenberg, www.GalaxiaGutenberg.ro, puteţi însă comanda cartea cu o reducere de 20% (această reducere se aplică de fapt la toate cărţile acestei edituri).

Editura Galaxia Gutenberg (80RON)

Librăria Presa Bună (100RON)

Librăria Sophia (100RON)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *