Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă

Teme: Întrebări.
.
Publicat la 24 februarie 2008.
Print Friendly

Autor: -
Traducere: Nora Livadaru
Sursa: The Rock, decembrie 2007

Întrebare: Care este învăţătura oficială a Bisericii în ceea ce priveşte soarta pe care sufletele noastre o au după ce trupul moare: suntem „morţi” până la Ziua Judecăţii de Apoi sau mergem imediat în Rai, Iad sau Purgatoriu?

Judecata de Apoi

Răspuns (Jim Blackburn): Deşi trupul fizic uman moare, sufletul uman nu moare niciodată. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că fiecare suflet „este nemuritor: el nu piere odată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi” (CBC 366). Prin urmare, în momentul morţii, sufletul se separă de trup, este judecat imediat şi intră fie în Rai (imediat sau prin Purgatoriu), fie în Iad. Fiecare om îşi primeşte răsplata eternă în sufletul său nemuritor chiar în momentul morţii sale, în cadrul unei judecăţi particulare, care raportează viaţa lui la Cristos: fie intrarea în binecuvântarea Raiului – printr-o purificare sau imediat -, fie damnarea imediată şi veşnică (CBC 1022). (Pentru dovezi din Scriptură, a se vedea Luca 16,22; 23,43; 2Corinteni 5,8; Filipeni 1,23.)

Fiecare suflet se va uni cu trupul lui reînviat chiar înainte de Judecata Finală ( „Ziua Judecăţii de Apoi”), la a doua venire a lui Cristos: în prezenţa lui Cristos, care este Adevărul Însuşi, adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu va fi descoperit. Judecata de Apoi va arăta până la cele mai îndepărtate consecinţe binele pe care fiecare om l-a făcut sau nu l-a făcut în viaţa lui pământească. Această judecată va veni în momentul celei de-a doua veniri în slavă a lui Cristos. Tatăl este singurul care cunoaşte ziua şi ora; doar El este cel care hotărăşte momentul venirii. Atunci, prin Fiul Său, Isus Cristos, Dumnezeu va rosti cuvântul final asupra întregii istorii. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii creaţii şi al întregii economii a mântuirii, precum şi căile minunate prin care Providenţa a condus totul către final. Judecata de Apoi va arăta faptul că dreptatea lui Dumnezeu triumfă asupra tuturor nedreptăţilor comise de către creaturile Sale şi că dragostea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea (CBC 1039-1040).

Întrebare: Este adevărat că relaţiile sexuale în căsnicie sunt considerate păcătoase dacă soţii le consumă fiind conduşi de „pofta trupească”?

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Sunt conştient de faptul că în cultura noastră cuvântul „poftă” poate avea sensuri mai largi, de la „a pofti un baton de ciocolată”, până la a considera o altă persoană atrăgătoare din punct de vedere sexual. Însă pentru Biserica Catolică, pofta trupească înseamnă a căuta plăcere sexuală în celălalt strict pentru plăcerea personala, fără consideraţie pentru cealaltă persoană. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că pofta trupească „este dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăşi, în mod izolat de scopurile procreării şi unirii” (CBC 2351). A avea dorinţe sexuale faţă de soţie/soţ sau a te bucura împreună cu acesta de plăcerea sexuală este permis şi în conformitate cu planul lui Dumnezeu. Dar a-l folosi pe celălalt ca pe un obiect de plăcere, fără să-ţi pese de el, este considerat păcat de moarte.

Întrebare: Este bine sau rău să ai o familie puţin numeroasă? Trebuie să am o familie mai numeroasă?

Răspuns (Jim Blackburn): Dumnezeu a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul…”. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că „Sfânta Scriptură şi practica tradiţională a Bisericii văd în familiile numeroase un semn al binecuvântării divine şi al generozităţii părinţilor” (CBC 2373). Prin urmare, aceasta înseamnă că a avea o familie numeroasă este datoria morală a fiecărei familii? Răspunsul este nu. De fapt, mărimea unei familii nu este deloc o problemă de moralitate, însă probleme morale sunt atât deschiderea faţă de a avea copii, cât şi planificarea familială responsabilă.

Este important să înţelegem că a da naştere copiilor şi a-i creşte este unul dintre scopurile esenţiale ale căsătoriei. Catehismul explică: „Legământul căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă, [a fost] rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre naşterea şi educarea copiilor” (CBC 1601). „Rodnicia este un dar, un scop al căsătoriei, căci iubirea conjugală tinde în mod firesc să rodească. Copilul nu vine din exterior să se adauge la iubirea reciprocă dintre soţi; el apare chiar în inima acestei dăruiri reciproce, pentru care constituie un rod şi o împlinire” (CBC 2366).

Acestea fiind spuse, cuplurile au o obligaţie morală de a-şi planifica, responsabil, familiile. Un aspect deosebit al acestei responsabilităţi se referă la reglementarea procreării. Pentru motive întemeiate, soţii ar putea dori ca naşterile copiilor lor să aibă loc la o anumita distanţă una faţă de cealaltă. Este de datoria lor să se asigure că dorinţa lor nu este motivată de egoism, ci este în conformitate cu generozitatea aferentă responsabilităţii de a fi părinte (CBC 2368). Concluzionând, mărimea unei familii ar trebui să fie determinată de procrearea responsabilă în strânsă legătură cu dragostea Lui Dumnezeu, Creatorul (cf. CBC 2367).

Întrebare: Nu mai vreau să fiu catolic. Vreau să fiu „necatolic”. Ce pot face în acest sens?

Răspuns (Jim Blackburn): Însuşi faptul că aţi pus această întrebare demonstrează că recunoaşteţi autoritatea Bisericii. Altfel, de ce aţi mai fi adresat o asemenea întrebare? Găsesc acest fapt îmbucurător, pentru că cineva care recunoaşte autoritatea Bisericii şi o înţelege cu adevărat, nu va dori vreodată să fie „necatolic”. Bănuiesc că în acest moment puneţi la îndoială unele dintre învăţături, disciplina sau legile canonice. Doriţi să credeţi în propria autoritate în detrimentul celei bisericeşti. Însă văzută din perspectivă potrivită, autoritatea Bisericii este reconfortantă, deoarece Isus a înzestrat Biserica cu puterile Sale, astfel încât noi să putem dobândi mântuirea.

Documentul Conciliului Vatican II Lumen Gentium explică: „Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului Trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire” (LG 18). Vă sugerez să va gândiţi foarte serios ce puneţi dumneavoastră, de fapt, sub semnul îndoielii, să aflaţi exact ceea ce înseamnă, de ce există şi, în final, de ce aţi fi mai fericit fără acest lucru.

Întrebare: Dacă o persoană nu crede că ostia consacrată devine cu adevărat Trupul şi Sângele lui Cristos, este vreo diferenţă în ceea ce se întâmplă când o primeşte? Dacă i s-ar face o injecţie cu morfină, faptul că persoana respectivă ar crede că nu este morfină nu ar schimba efectele asupra trupului său. Cred că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu ostia. Trupul şi Sângele lui Cristos intră în trupul său şi îi dau har, indiferent ce crede.

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Fiecare sacrament este o întâlnire personală cu Isus. Harul este participarea la viaţa Lui şi la iubirea Lui. El nu îşi impune niciodată iubirea asupra cuiva. Cu siguranţă realitatea prezenţei lui Isus în Euharistie nu depinde de starea sufletului celui care se împărtăşeşte. El poate primi Euharistia într-un act de sacrilegiu. Dar nu poate primi harul sacramental fără o atitudine sau dispoziţie adecvată. Este ca şi când ar merge la fântână fără găleată. Apa este reală. Dar fără găleată, fără un recipient adecvat, pleacă fără apă. Iubirea are două sensuri. O persoană nu poate intra într-o relaţie de iubire fără a fi dispus să iubească.

Întrebare: Înainte de Întrupare, Isus a fost de sex masculin?

Răspuns (Michelle Arnold): Înainte de Întrupare, Fiul a fost spirit pur, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt. Prin urmare, El nu se înscria atunci într-o categorie de un anumit sex. Fiul a devenit de sex masculin doar când s-a întrupat ca omul Isus Cristos. Tatăl şi Duhul Sfânt rămân spirite pure şi nu au aşadar sex biologic. Pentru a ni se face cunoscut, Dumnezeu a revelat Preasfânta Treime în principal în termeni masculini, deoarece El este cel care are iniţiativa, cauza primă; El este cel care iniţiază mântuirea. Biserica este prezentată în termeni feminini deoarece ea este cea care primeşte mântuirea şi care îi hrăneşte pe creştini cu harurile primite de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *