Inevitabil sfârşitul creştinismului în Occident? Nu!

Teme: Biserică, Social.
.
Publicat la 24 februarie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Jean-Louis Tauran
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L`Osservatore Romano, 10 februarie 2008

La Roma, la Centrul cultural „Saint Louis de France” s-a desfăşurat zilele trecute o întâlnire despre viitorul creştinismului în Occident. Cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, a susţinut o intervenţie prezentată în continuare.

Cardinalul Jean-Louis Tauran

Ce viitor are creştinismul în Occident? Întrebarea nu este nouă. În anul 1977, Jean Delumeau publica o carte cu titlul „Creştinismul se află pe moarte?” Mai aproape de noi, Rene Remond, în „Creştinismul care acuză” (2001) afirma: „Creştinismul suferă astăzi de un fel de discreditare”. Aş spune că într-un anumit sens această situaţie se datorează însăşi naturii „ambalajului” istoric al mesajului lui Isus şi al transmiterii sale în timp: întemeietorul său moare pe cruce; primii apostoli nu erau nici gânditori nici strategi; Biserica a cunoscut erezii, dezbinări, scandaluri. Aşadar este inevitabil ca un observator atent să îşi pună întrebări cu privire la existenţa şi la durata unui astfel de grup religios. De câte ori a fost îngropată Biserica: Nietzsche a declarat că „timpul religiilor s-a terminat; Dumnezeu a murit”. Totalitarismele din secolul trecut au spus acelaşi lucru. În Franţa, în urmă cu o sută de ani, Jules Ferry, la întrebarea lui Jaures cu privire la obiectivul profund al politicii sale a răspuns: „Scopul meu? Să organizez omenirea fără Dumnezeu.” Sociologii şi unii gânditori se complăceau să descrie creştinismul de mâine fără tineret, dezbinat, ameninţat de curba identitară, un creştinism care pierea sub loviturile de berbec ale noilor religii sau ale formelor vechi şi noi de necredinţă şi de ateism.

De asemenea este inevitabil să constatăm faptul că inima creştinismului s-a mutat treptat de la nord spre sud. Unele previziuni prevăd pentru anul 2025 – presupunând că rata convertirilor nu se schimbă în mod substanţial – 2 miliarde şi 600 de milioane de creştini, din care 663 de milioane în Africa, 640 de milioane în America Latină, 555 de milioane în Europa, 460 de milioane în Asia (Europa este pe locul al treilea). În anul 2050 o cincime din cele trei miliarde de creştini va fi constituită din persoane de culoare ne-hispanice. Fără îndoială provoacă îngrijorare faptul că aşa de puţini tineri occidentali frecventează regulat bisericile: un mare număr de copii cresc fără să fi deschis niciodată o Biblie, fără să cunoască riturile creştine, fără să ştie că se pot ruga lui Dumnezeu. Ar trebui menţionată şi scăderea numărului de preoţi, scăderea practicii religioase, dificultatea de a transmite credinţa într-un limbaj mai accesibil, etc.

Şi totuşi, fenomenul religios este departe de a fi dispărut. Creştinii nu au renunţat la misiunea lor. Acest creştinism a cărui dispariţie o prevedeau unii – mă gândesc la acel curajos funcţionar municipal din Valence care, după ce a constatat, la 29 august, decesul „numitului Giannangelo Braschi, care exercita profesia de Pontif (Pius al VI-lea)”, a trimis raportul său la Paris, anunţând că Papa care abia murise era cu siguranţă ultimul din istorie – da, acest creştinism muribund arată o vitalitate surprinzătoare şi rezervă multe surprize. Într-o seară de octombrie din anul 1978 Arhiepiscopul de Cracovia, în inima Europei centrale „marxist-izate”, a fost chemat să ocupe Catedra lui Petru! Şi noi care trăim la Roma sau care avem posibilitatea de a vizita Bisericile locale, avem despre Biserică o viziune confortantă: o Euharistie celebrată în Africa, vizitarea unui seminar în America Latină, o biserică dintr-un oraş din Asia plină de credincioşi pentru Liturghia zilnică, nu ne fac să ne gândim deloc la o Biserică în agonie. Fără a vorbi despre Zilele Mondiale ale Tineretului sau despre celebrarea înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea. Îmi vine în minte o conferinţă ţinută chiar aici de Harvey Cox, în anul 1968. Acesta a prezentat traducerea franceză a cărţii lui, „Oraşul secular”, şi a entuziasmat pe câţiva dintre confraţii mei din seminarul francez prezicând eliberarea omului modern de toate arhaismele religioase şi de ritualurile învechite. Însă după un an publica „Sărbătoarea nebunilor” şi după câţiva ani „Întoarcerea Sacrului”: în ele recunoştea că o lume fără preocupări spirituale este ireală!

Într-adevăr, creştinismul mai are încă multe de spus şi va avea întotdeauna. Cuvântul nostru este aşteptat chiar dacă nu este luat ca punct de referinţă. Mărturia noastră ne interpelează. Este impresionant să constatăm că în centrul acestei lumi noi pe care o vedem deschizându-se, fără a şti ce va fi, cu toţii – credincioşi sau necredincioşi, optimişti şi pesimişti – suntem constrânşi să ne punem întrebările fundamentale, suntem condamnaţi să ne punem întrebările esenţiale. Este harul timpului nostru! Într-un articol din revista „Esprit”, datată în februarie 1966, intitulat „Prospective et utopie, Prevision economique et choix ethique”, Paul Ricoeur afirma că omul modern avea în faţa sa patru întrebări, cea a autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a nonsensului: omul de astăzi nu vrea să dea cont nimănui, refuză că este creatură, este triumful individualismului; în măsura în care sunt satisfăcute toate necesităţile fundamentale (pentru cei mai norocoşi!), intră în lumea capriciului şi a arbitrarului: „vreau totul şi vreau imediat!”, este dorinţa avidă; conflictul dintre naţiuni, faptul de a avea numai drepturi fără nici o obligaţie, face în aşa fel încât cel mai arogant, cel mai puternic, să îşi impună legea; „mai mult, imediat” da, dar cu ce scop? Se poate trăi fără puncte de referinţă şi fără finalităţi? Totul pare că a devenit nesemnificativ: munca, sexualitatea, distracţia. Orice preot care primeşte destăinuirile colegilor lui din omenire cunoaşte entitatea acestei „descântări”: se visau că sunt liberi şi se trezesc sclavi…

Iată o lume care se organizează şi se proiectează fără Dumnezeu. Ei bine, împreună cu Karl Rahner spunem că „omul nu există ca om decât atunci când, cel puţin ca întrebarea care neagă şi este negată, spune ‘Dumnezeu'” (Curs fundamental despre Credinţă).

Totuşi, recent situaţia s-a schimbat: Dumnezeu a revenit în spaţiul public. Religia a reapărut: cărţile, publicaţiile, dezbaterile televizate mişună. Preşedintele Republicii franceze, Nicolas Sarkozy, făcând urările sale corpului diplomatic, în urmă cu câteva zile, nu a ezitat să declare că schimbarea climatică şi întoarcerea religiosului constituie „cele două provocări” ale lumii din secolul al douăzeci şi unu. Apoi a precizat: „Convingerea mea este că aceste două provocări vor contribui la structurarea societăţii internaţionale din secolul XXI, poate mai profund decât ideologiile din secolul XX”. Caracterul precar al lumii, violenţa din societăţile noastre şi islamul, explică în bună parte această „întoarcere” a lui Dumnezeu! Dar în loc să asigure, religiile provoacă frică. Atentatele de la 11 septembrie 2001, terorismul islamic, conflictele din Orientul Mijlociu nu au originea lor în religii. Însă unii le alimentează cu ingrediente de tip religios. Religia s-a întors, da, dar este percepută ca ceva purtător de conflicte… Oricum ar fi, noi trăim într-un Occident multireligios şi suntem constrânşi să ne întrebăm cu privire la identitatea noastră spirituală, cu privire la conţinutul credinţei noastre, cu privire la calitatea mărturiei noastre. Cine suntem cu adevărat noi creştinii? Cine sunt ceilalţi? A ne pune asemenea întrebări este o oportunitate: harul unui „creştinism fragil” (Albert Rouet). Pluralismul religios nu îmi trezeşte nelinişte. Ceea ce mă preocupă este să ştiu dacă creştinii sunt conştienţi de comoara pe care o reprezintă credinţa lor, dacă păstorii lor le oferă mijloacele corespunzătoare pentru ca să fie în stare să dea cont despre speranţa care este în ei (cf. 1Pt 3,15), dacă au curajul de a se afirma diferiţi.

Ei bine, articolele publicate de „La Croix” ne informează bine cu privire la eforturile făcute de catolici, credincioşi şi păstori, pentru ca Biserica pe care o formăm noi să fie semn (sacrament) al Celui care „a venit pentru ca oamenii să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Preocuparea rugăciunii şi a formării teologice, eforturile făcute în vederea unei cateheze mai incisive, un simţ al Bisericii mai ascuţit, toate sunt elemente care ne fac să credem că se redescoperă necesitatea unei anumite interiorităţi. Pe de altă parte, numai în creştinism se găsesc atâţia voluntari în acţiune, disponibili pentru a alina situaţiile de suferinţă. În acest sens, reluând o expresie a unui sociolog britanic (Grace Davie), am impresia că creştinii europeni fac parte dintre acei credincioşi care trăiesc câteva aspecte ale credinţei, în afara oricărei legături cu Biserica lor (believing without belonging – a crede fără a aparţine comunităţii).

Aşadar, cum trebuie să privim la viitor? Cu seninătate, deoarece este viitorul nostru. Desigur, suntem o minoritate, dar o minoritate activă şi valorile creştine subîntind numeroase „convingeri” laice: demnitatea persoanei umane, libertatea, solidaritatea, respectarea naturii, toate valori care îşi au propriile rădăcini în humusul creştin. Creştinismul este şi creativ: noile comunităţi, şcolile de credinţă, iniţiativele de tot felul pentru a-l sluji pe aproapele. De asemenea nu trebuie uitat că Biserica Catolică este singura instituţie capabilă să convoace şi să adune atâţia tineri. Lucrurile astea ar trebui să spună totuşi ceva!

Ieri după-amiază, în timp ce terminam redactarea acestui text, un gând mi-a venit în minte şi m-a lăsat înmărmurit. Vi-l împărtăşesc simplu şi vouă: mă întreb dacă cea mai mare dificultate cu care se ciocneşte creştinismul în eforturile sale de evanghelizare şi de transmitere a credinţei nu este aceea că trebuie să constate că cea mai mare parte dintre contemporanii noştri nu simte nici un fel de necesitate de a fi mântuiţi. Ideea că fiecare dintre noi are nevoie de un Mântuitor le este total străină! Poate fi evitat Isus Cristos? Ce-i de făcut? A deveni tot mai mult o Biserică ce se roagă, care celebrează şi care slujeşte. Într-o lume multireligioasă ar fi paradoxal ca creştinii, care au ca strămoşi în credinţă pe Augustin, Benedict, Dominic, Tereza de Avila, Francisc de Sales, Elisabeta a Sfintei Treimi – ca să citez numai câteva din marile personalităţi spirituale din tradiţia catolică – să nu mai fie capabili să intre într-un dialog de iubire cu un Dumnezeu personal (pentru că asta e rugăciunea).

Liturgia, bine pregătită şi celebrată, este fără nici o îndoială manifestarea cea mai vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu în centrul societăţii: biserica-edificiu deja de la sine aminteşte că omul nu trăieşte numai cu pâine. Adevărata cetate, spunea Giorgio La Pira este „aceea în care oamenii au casa lor şi în care Dumnezeu are casa lui”. O lume care ar fi numai lumea muncii şi a producţiei şi care nu ar fi şi lumea liturgiei, ar fi de netrăit. O adunare care celebrează, arată că-l primeşte pe Cristos pentru a-l comunica.

Dacă noi creştinii trebuie să exercităm o putere, este puterea inimii. În lumea dură pe care am fabricat-o, trebuie să demonstrăm că persoana umană nu se reduce la ceea ce arată sau produce, că familia este spaţiul natural în care se învaţă iubirea, că gesturile simple (a spune bună ziua, a asculta, a mulţumi) sunt suficiente adesea pentru a reda speranţa celui care se simte refuzat sau, mai rău încă, uitat.

Aş vrea să mărturisesc această putere a inimii, care este probabil cea pe care trebuie să o exercităm în primul rând. „Casa Carităţii” primeşte la Bertinoro doisprezece neputincioşi grav de care se ocupă un preot de 70 de ani, două călugăriţe şi 50 de voluntari din parohiile vecine. Am întâlnit-o pe Patrizia, victimă la 37 de ani a unui anevrism cerebral devastator care a făcut-o prizonieră a trupului său. Nu poate să se mişte, nici să vorbească. Ea comunică cu ajutorul mişcărilor pleoapelor şi a unui computer special care face arată alfabetul şi-i permite astfel să formeze cuvintele. Când m-am apropiat de ea, am văzut că avea capul rezemat de un fular pe care era imprimată această frază: „Eu trăiesc pentru că cineva mă iubeşte”. Orice comentariu ar fi de prisos. Dar eu spun că creştinismul în Italia şi în Europa este şi acesta. Şi alte exemple ar putea fi citate. Atâţia bărbaţi şi atâtea femei, consacraţi sau nu, se străduiesc şi găsesc în credinţa lor energia şi perseverenţa pentru ca unul dintre fraţii lor sau dintre surorile lor să poată crede că, în pofida a toate, viaţa este frumoasă, că are o demnitate, că viaţa sa are un sens. Toate acestea nu dintr-un sentiment de compătimire sau pentru a avea conştiinţa în ordine, ci datorită lui Isus, care a învins răul şi moartea pentru noi.

În sfârşit, noi avem responsabilitatea de a vesti evanghelia speranţei. Împreună cu Papa Benedict al XVI-lea spunem: „Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cauzalităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca Iubire” (Spe salvi, nr. 5). Aşadar nu ne putem îndoi de ziua de mâine.

Închei spunând că creştinismul are un viitor frumos în Occident şi în altă parte, deoarece va şti, ca şi ieri, „să treacă la barbari”, să găsească drumul reînnoirii în fidelitate faţă de tradiţie, aşa cum a făcut mereu. Va face asta ca un ferment. Nouă ni se cere doar să fim creştini coerenţi, convinşi că timpul nostru este mai bun, deoarece Dumnezeu ne-a plantat în acest moment al istoriei pentru ca să aducem roade. Modernitatea nu trebuie să ne provoace frică! Noi aparţinem acestei lumi ca şi creştini, şi vrem să fim recunoscuţi ca atare: „Suntem cetăţeni ai acestei lumi şi nu din aceia care cer azil!” (Cardinalul G Daneels).

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *