Sora Liana, ce mai faceţi?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan

Sr. Liana în faţa
Catedralei din Blaj.

Mai întâi am auzit-o pe sora Liana. Cu o portavoce în mână dădea tonul şi susţinea cântările pelerinilor români în timp ce ne îndreptam spre Loreto, pentru întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea. Apoi am şi văzut-o: mică dar teribil de energică. Atât de energică încât ani în şir s-a ocupat, chiar şi la nivel naţional, de organizarea participărilor româneşti la Zilele Mondiale ale Tineretului. Această sarcină a făcut-o cunoscută pentru mulţi preoţi dar mai ales pentru foarte mulţi tineri, greco-catolici şi romano-catolici, din arcul carpatic şi din afara lui. Dar ordinul din care face parte a chemat-o din România, şi astfel a plecat din august 2006 dintre noi. Suntem siguri că mulţi se întreabă ce mai face sora Liana, aşa că am contactat-o chiar de ziua dânsei de naştere, la început de 2008. A avut amabilitatea să răspundă întrebărilor, după cum puteţi citi în continuare.

– Sora Liana, de la Roma italiană aţi sosit în Mica Romă, Blajul nostru plin de istorie. Când s-a întâmplat aceasta şi ce amintiri aveţi despre acel moment?
– Întrebarea ta îmi trezeşte în minte atâtea amintiri încât aş putea scrie o carte!!! Nu te speria, voi încerca să vorbesc pe scurt şi să mă rezum doar la lucrurile esenţiale. Înainte de toate trebuie să spun că, atunci când Superioara Generală a întrebat în comunitate cine ar fi disponibil să răspundă invitaţiei trimise de Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş de a deschide o casă şi de a ne aduce, în acest fel, contribuţia la educaţia tinerilor şi tinerelor din România, am fost printre cele care au răspuns imediat şi cu entuziasm „da”. Apoi a venit confirmarea faptului că mă aflam printre cele care urmau să se îndrepte spre Blaj, căci aceasta era destinaţia stabilită de către Vicarul general de atunci al Arhieparhiei, Virgil Bercea, şi Congregaţia din care fac parte.

În acel an mă pregăteam de asemenea să depun pe viaţă voturile de castitate, sărăcie şi ascultare, în Congregaţia mea, aşa că, pe lângă pregătirea pentru acest eveniment important din viaţa mea, şi pe lângă activitatea de predare pe care o desfăşuram, mi-am dedicat timpul şi pentru a mă documenta în legătură cu specificul şi tradiţiile României. „Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu”, a spus Isus, şi tot aşa, Congregaţia, dată fiind disponibilitatea noastră, a decis să accepte şi să pregătească plecarea spre Blaj. 23 august 1994. Aceasta este data la care Congregaţia noastră a ajuns în România; înainte de această dată surorile noastre se aflau, în afara Italiei, doar în America Latină.

Trebuie să spun că, în ciuda documentării şi informaţiilor căutate despre ceea ce urma să devină locul unde să trăiesc şi să mărturisesc iubirea lui Cristos, primul impact a fost destul de dur. Efectiv bucuria şi entuziasmul care izvorau din acest nou început ne-au făcut să subestimăm, cel puţin la început, unele dificultăţi care, ne-am dat seama ulterior, erau iminente la întâlnirea a două culturi înrudite dar în acelaşi timp foarte diferite. Cred că prima mare dificultate, pe lângă cele materiale determinate iniţial de lipsa unei case, de diferenţele de alimentaţie şi climă, a fost chiar cea datorată lipsei de încredere faţă de aceste „femei” (deşi existau deja surori la Blaj, conceptul de viaţă religioasă şi comunitară nu era foarte clar în mentalitatea oamenilor) care şi-au lăsat ţara, Italia (ţinta dorită de atâţia) pentru a veni în România. „De ce?” – aceasta era întrebarea pe care mulţi şi-o puneau şi puţini ne-o adresau…, căldura primitoare tipică oamenilor era secondată de acest semn de întrebare care ne făcea să trăim cu sentimentul că suntem obiect de „suspiciune”… Această specie de „neîncredere” din partea adulţilor era însă compensată de deschiderea cu care ne-au primit cei mici şi tinerii. Eram acolo pentru ei, ni se ceruse să-i ajutăm în dezvoltarea lor spirituală şi de aceea am încercat să ne apropiem de ei şi să-i călăuzim spre Cristos cu ajutorul lucrurilor plăcute lor: jocul, petrecerea împreună a timpului, învăţarea unei limbi străine, pregătirea unor momente de petrecere şi spectacol… şi, alături de activitatea de predare în seminar, tocmai de aceste lucruri ne-am ocupat în perioada de început a „marii noastre aventuri” din România.

– Faceţi parte din Congregaţia Surorilor Sfintelor Inimi ale lui Isus şi Mariei. Vorbiţi-ne puţin despre congregaţia Dvs, despre carisma ei şi despre activitatea ei internaţională.
– Congregaţia noastră a luat fiinţă în a doua jumătate a anilor 1800 într-un orăşel din sudul Italiei, Castellammare di Stabia, care trecea prin dificultăţile caracteristice sudului: corupţie morală, decadenţa culturii, sărăcie, nu numai culturală, ci şi materială şi spirituală, cauzate de situaţia istorică, politică şi economică a vremii. Fondatorul nostru, Mons. Francesco Saverio Petagna, conştient de nevoile Diecezei la cârma căreia se afla, a dorit să pună bazele unei congregaţii care să răspundă acestor necesităţi. Comunitatea, aşa cum era dorită de fondator, trebuia nu doar să se roage pentru repararea răului care se răspândea (carisma spirituală a congregaţiei noastre este chiar adorarea şi îndreptarea), ci să îşi propună în primul rând să ajute la formarea tinerilor şi copiilor, atât din punct de vedere cultural cât şi spiritual, fără a exclude, cu siguranţă, prezenţa şi acţiunea în orice domeniu în care Biserica şi societatea aveau nevoie: pe lângă predare şi cateheză, primele noastre surori s-au îngrijit de primirea orfanilor, a nevoiaşilor.

Mons. Petagna se preocupa foarte mult de eliberarea femeilor străzii, motiv pentru care şi astăzi unele dintre surorile noastre sunt implicate într-un proiect de primire şi sprijinire a tinerelor mame necăsătorite. Conduse de dorinţa fondatorului, care ne-a transmis în Reguli: „nu va fi sărac, infirm, bolnav la trup sau spirit, care să nu se bucure de ajutorul Surorilor”, am încercat să oferim Bisericii ajutorul nostru nu doar în Italia ci şi pe alte meleaguri. În momentul de faţă suntem prezente în Brazilia, Columbia şi Peru unde, alături de activitatea de predare şi cea pastorală, surorile se dedică operelor de caritate şi primirii celor mai săraci şi nevoiaşi indigeni. Dar, pentru a nu ne lungi prea mult, se pot găsi şi alte informaţii pe site-ul nostru: www.sacricuori.org, care are şi pagini în limba română, chiar dacă nu reuşesc să actualizez la zi informaţiile în această limbă.

– Vă rugăm să ne descrieţi activitatea în România. Chiar dacă mulţi o cunosc, doar Dvs aveţi imaginea de ansamblu.

Sr. Liana cu un grup de tineri.

– Aşa cum am spus şi înainte, prezenţa noastră în România a fost cerută de actualul Episcop de Oradea Mare, Mons. Virgil Bercea, pentru a ajuta la rândul nostru Biserica Greco-Catolică în misiunea sa de educare a copiilor şi tinerilor. Comunitatea noastră a încercat să răspundă acestei solicitări prin intermediul activităţii de predare în seminarul mare şi mic şi colaborării cu Asociaţia Caritas în cadrul grădiniţei şi şcolii primare.

După un prim contact exclusiv pe plan local, la iniţiativa Mons. Bercea şi cu ajutorul său, am început să ne întâlnim şi cu tineri din alte dieceze. Cu ocazia primei întâlniri a sinodului provincial am avut posibilitatea să cunosc mai îndeaproape asociaţia ASTRU, şi pentru că la Blaj exista un grup destul de mare de tineri cu care încercam deja să mergem pe drumul creşterii spirituale şi umane, am văzut în această realitate locală oportunitatea reunirii tinerilor şi prin aceasta, dincolo de creşterea lor spirituală, şi posibilitatea de implicare activă în interiorul Bisericii.

Prima ocazie de colaborare cu diverse realităţi ne-a fost oferită de întâlnirea tinerilor europeni la Loreto, în septembrie 1995. Ca urmare a acestei experienţe pozitive şi încurajată de Mons. Bercea, m-am implicat de atunci în pregătirea diferitelor Zile Mondiale ale Tineretului, momente culminante ale drumului formării, uneori dificil de organizat, alteori mai uşor. Pe durata acestor ani m-am putut bucura de posibilitatea de a creşte alături de aceşti tineri şi, aş zice, împreună cu Arhieparhia. Desigur că au existat multe dificultăţi şi obstacole, dar privind acum înapoi, trebuie să recunosc faptul că Dumnezeu acţionează în noi şi prin noi mereu, chiar şi atunci când greşim şi ne împotmolim, aşa cum spune un proverb italian: „El ştie să scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe”.

Am senzaţia, acum, că participarea la Zilele Mondiale ale Tineretului a contribuit la creşterea, în Biserică, nu doar în rândul tinerilor, a dorinţei de a-l întâlni pe Cristos şi de a face să se întâlnească cu ceilalţi. Prin aceste cuvinte nu vreau să judec, mai ales pentru că sunt conştientă de faptul că fiecare experienţă personală are latura sa de „mister”, de profunzime inexprimabilă şi deci dificil de receptat din exterior. Paris, Roma, Koln, trecând peste Toronto (doar un număr mic şi-au putut permite) sunt etapele care au marcat drumul tinerilor din lumea întreagă, dar şi din Biserica română, şi alături de aceste importante manifestări au fost, şi sunt sigură că încă mai sunt, şi întâlnirile cu tinerii din Taize, întâlnirile naţionale şi diecezane…

Probabil eşti tentat să mă întrebi dacă a meritat atâta energie mentală, spirituală, materială pentru pregătirea şi participarea la aceste întâlniri, ţinând cont şi de problemele întâlnite; ţi-aş răspunde cu cea mai mare sinceritate: da! Toţi am avut de învăţat: atât cei care au vrut şi au ştiut să primească mesajele pe care Dumnezeu le-a trimis, cât şi cei care, în aparenţă superficial, au luat parte la aceste mari sărbători ale credinţei, nu au putut şi sunt sigură că nici acum nu pot nega faptul că un semn a rămas şi va rămâne pe durata întregii lor vieţi. Roadele? Sunt şi trebuie să fie cele ale Spiritului, nu trebuie nici să ni le însuşim, nici să pretindem că răspund judecăţilor noastre.

Este un lucru care uneşte toate aceste întâlniri mondiale la care am participat şi care, în fond, face în aşa fel încât putem afirma că unele rezultate au putut fi vizibile: bucuria persoanelor care ne-au primit şi schimbarea mentalităţii lor faţă de români. La fiecare întâlnire a existat acea expresie finală care mă făcea mândră de aceşti tineri: „Mulţumim că ne-aţi dat ocazia să cunoaştem şi o altă faţă a României. Am văzut că nu este totul doar aşa cum prezintă presa: copii ai străzii, sărăcie, mizerie, ci am întâlnit bunăvoinţă, respect, căldură şi bucurie…” – la sfârşitul fiecărei întâlniri era aproape un laitmotiv… Iată aceasta este urarea pe care o fac tuturor tinerilor şi nu numai, să ştiţi mereu să fiţi dovada celor mai frumoase realităţi care există în voi pentru ca lumea care vă priveşte să-l recunoască pe Cristos pe care îl purtaţi în voi şi spre care vă îndreptaţi…

– Dar acum, sora Liana, ce mai faceţi?
– Ce fac? Mulţi mă întreabă ce fac… şi uneori nu ştiu ce să răspund, răspunsul cel mai uşor care îmi vine în minte este: mă străduiesc să fiu soră! La întoarcerea mea în Italia, Congegaţia mi-a oferit posibilitatea, atât pentru dezvoltarea mea umană, cât mai ales pentru cea spirituală, să urmez cursurile unui master pentru formatori în cadrul universităţii franciscane Antonianum din Roma. La finele acestui an de rugăciune, studiu şi parţial activitate cu tinerii, mă aflu în prezent într-o comunitate la Sant’Antonio Abate, în provincia Napoli. Munca mea de apostolat continuă să fie centrată pe tineri din diferite parohii…

– Aţi avut ocazia atâţia ani să lucraţi cu tinerii din România iar acum lucraţi cu tinerii din Italia. Cât de mult există, din experienţa Dvs, o globalizare a problemelor tinerilor?
– Tinerii sunt tineri! Şi sunt la fel în Italia ca şi în România şi în toată lumea. Eram convinsă de acest lucru, dar acum îl şi experimentez. Globalizarea economică a lumii se reflectă pe deplin în viaţa tinerilor: dificultăţi cu locul de muncă, din care cauză apar dificultăţile economice şi problemele legate de depărtarea de locurile natale pentru a se deplasa în centrele care le oferă posibilitatea de a lucra; dar şi greutăţi în ceea ce priveşte relaţiile, spiritualitatea, morala… nu văd mari diferenţe între problemele specifice tinerilor români şi cele ale tinerilor italieni, cel puţin cei din zonele unde mă aflu acum.

– La final, de ce vă e dor cel mai mult din România?
– De copiii de la centrul de plasament din Blaj … Nu am vorbit înainte de această activitate pe care a avut-o comunitatea noastră la Blaj. Posibilitatea de a-i întâlni, de a sta împreună cu aceşti copii, care din diverse motive sunt departe de familie, încadrându-se pe deplin în ceea ce reprezintă spiritul congregaţiei noastre, ne-a permis să simţim, într-un mod mai profund decât ar fi putut-o face tinerii sau restul poporului lui Dumnezeu, maternitatea noastră spirituală. O soră prin votul de castitate nu renunţă la a fi mamă, ci îşi asumă maternitatea unui număr infinit de fii pentru care să se roage, pe care să-i poarte spre Isus, alături de care să păşească pe calea creşterii umane şi spirituale cu scopul de a ajunge la „maturitatea lui Cristos”.

Înainte de a încheia mi-ar face plăcere să subliniez un alt aspect pe care îl consider important, care a fost fundamental pentru noi şi pe care cred că fiecare trebuie să şi-l amintească atunci când se găseşte în situaţia de a întâlni o cultură diferită de a sa: nevoia de respect şi conştientizarea faptului că ceea ce se cunoaşte la nivel cultural trebuie integrat într-o experienţă efectivă pentru a putea cu adevărat să cunoşti spiritul şi sensibilitatea persoanelor pe care le întâlneşti. Este valabil şi pentru italieni, este valabil şi pentru români, este valabil pentru oricare popor; ne aflăm în săptămâna rugăciunii pentru unitatea creştinilor, ce exemplu mai bun putem da noi creştinii dacă nu cel al respectului reciproc, al ospitalităţii unii faţă de alţii, al iubirii reciproce pe care Isus ne-a demonstrat-o cu propria sa viaţă?

Îţi mulţumesc că mi-ai oferit această ocazie pentru a retrăi cu gândul cei 12 ani petrecuţi în România. Aşa cum spuneam la început, ca în orice situaţie, există bucurii şi suferinţe, realizări şi sacrificii, dar pentru noi creştinii, cel mai important lucru este să privim totul în lumina Evangheliei lui Cristos la care suntem chemaţi şi care ne vorbeşte şi prin ceea ce viaţa ne oferă.

Posted in Biserică, Interviu.

5 Comments

  1. Va multumim ca ne-ati adus pe calea cea buna, cea a lui Cristos, va multumim pentru tot ce ati facut pentru noi si pentru usile care ni s-au deschis cu ajutorul dumneavoastra. Domnul sa va aiba in paza si sa va rasplateasca. Va multumim pentru tot… Va multumim ca existati printre noi sa ne ajutati.

  2. Sora Liana a fost inima si sufletul care au animat reinnoirea spirituala a tinerilor greco-catolici din Ardeal. De asta nu cred ca se indoieste cineva! Si-a indeplinit misiunea cu daruire totala si cu o profunda „arta„ de a-si insusi o cultura care nu era a ei, din dragoste pentru Dumnezeu si fratii ei.

    Ceea ce sora Liana nu a spus si nici nu va spune nici o data este numarul mare al greutatilor pe care a trebuit sa le infrunte singura (desi abandonata in Inima lui Isus) si care au fost datorate mentalitatii patriarhale a societatii noastre. Sa nu uitam ca la noi inca mai este actual dictonul „femeia sa taca in biserica„! De aceea, la noi nu este important adevarul pe care o femeie il proclama, nici faptul ca ea are aceeasi pregatire teologica (daca nu chiar superioara) cu a unui preot, la care adauga de multe ori si o doza de spiritualitate traita in profunzimea sufletului, in mod neformal si deloc catedratic.

    Sora Liana ramane pentru noi o … . SORA, un exemplu de OM, de persoana CONSACRATA si de APOSTOL pe care multi il vom astepta sa se intoarca printre noi! Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun: sa ne ierti, sora Liana pentru ceea ce nu am putut sa fim si primeste dragostea noastra, purtandu-ne in rugaciunile tale inaltate lui Cristos!

  3. Ma bucur enorm ca inca cineva isi mai aduce aminte de o Sora care a facut ceva pentru tinerii din Blaj si nu numai pentru acestia ci pentru intreaga Biserica Greco-Catolica. Este foarte important sa recunoastem ca fara ajutorul Ei nu se rezolvau multe probleme, mai ales pe plan economic si social. Va scriu in anononimat aceste randuri pentru ca nu vreau sa se faca reprosuri mai tarziu, o sa va mai scriu si alta data.
    Mult succes Sorei Leana si multe bucuri sa aveti acolo unde sunteti, si sa indrumati tinerii asa cum ati facuto si in tara noastra.
    Laudat sa fie Isus!

  4. La Multi Ani! sora Liana, desi e cu o nepermis de mare intarziere. V-am cunoscut si am conlucrat cu dumneavoastra si surorile Gerarda si Loredana doar vreo 7 ani. Tin minte si acum ziua in care ne-am intalnit. Va multumesc pentru activitatea pe care ati desfasurat-o in Romania cu copiii si tinerii. Sunt multe momente in viata mea de adult, acum, in care imi aduc aminte cu placere de momentele petrecute in comunitatea dvs si in ASTRU si in care aplic ceea ce am invatat atunci. Au fost ani grei dar buni, incarcati cu multe realizari pe plan spiritual, pe care toti tinerii ar trebui sa ii experimenteze. Multumim!

  5. Imaginea – si mai ales sonoritatea – Sorei Liana cu „trompeta„ in mana, in drum spre Loreto, sunt de neuitat. Sora Liana, doar nu au trecut deja aproape 14 ani de cand ati venit la Blaj?!? Multumiri pentru tot ce ati facut aici, dimpreuna cu Sora Loredana si Sora Gerarda! Si, cu intarziere, La multi ani!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *