Evanghelizarea între înţelegeri greşite şi interpretări eronate

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2008.
Print Friendly

Autor: Arhiepiscopul Angelo Amato
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L`Osservatore Romano, 16 ianuarie 2008

Arhiepiscopul Angelo Amato

În numărul de miercuri, 16 ianuarie 2008, al L’Osservatore Romano, au fost publicate fragmente largi dintr-o conferinţă susţinută în aceeaşi zi, la Universitatea Pontificală Urbaniană, de Arhiepiscopul Angelo Amato, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, despre recentul document al dicasteriului său: „Nota doctrinară privind unele aspecte ale evanghelizării”. Documentul este în curs de traducere şi publicare la Editura Presa Bună a Diecezei romano-catolice de Iaşi.

* * *

Se pun multe întrebări: într-un climat atât de irenic de dialog interreligios şi ecumenic mai este posibilă evanghelizarea? Dacă este posibilă, este ea legitimă? Şi dacă este legitimă, este ea necesară astăzi, din moment ce religiile sunt considerate toate căi mântuitoare? La aceste întrebări încearcă să dea un răspuns autoritar Nota Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care repropune învăţătura lui Isus, Învăţătorul nostru divin.

Evanghelizarea a fost o constantă a Bisericii în cei două mii de ani de existenţă ai ei. În ultimele secole a fost extraordinară proclamarea evangheliei în Americi, în Asia, în Africa, mai ales prin lucrarea călugărilor franciscani, dominicani, augustinieni, iezuiţi, trinitari, carmelitani, salezieni şi a congregaţiilor foarte numeroase masculine şi feminine, a căror carismă era tocmai activitatea de vestire a evangheliei la toate neamurile. În felul acesta numele lui Isus a fost vestit pretutindeni, harul său s-a revărsat cu îmbelşugare asupra popoarelor şi naţiunilor şi rugăciunea către Dumnezeu Treime s-a ridicat din toate colţurile pământului. Această activitate misionară – numită missio ad gentes – constituie aspectul cel mai dinamic al vieţii Bisericii în istorie. În pofida acestei invitaţii clare la misiune şi în pofida constatării că tot mai numeroase comunităţi umane par să ignore evanghelia, astăzi activitatea evanghelizatoare suferă o anumită stagnare dacă nu o adevărată criză. Pare că se trece – mai ales din partea institutelor misionare – printr-o perioadă de rătăcire fie teoretică, fie practică. Concepte precum evanghelizare, convertire, botez, încorporare în Biserică nu mai apar ca ţinte ale acţiunilor spirituale nobile, ci ca un atentat la adresa libertăţii religioase a celuilalt şi mai ales expresie de colonialism creştin depăşit de acum sau care trebuie depăşit cât mai repede.

Pe planul practic, se pare că, mai mult decât predicarea evangheliei, astăzi este necesară şi suficientă angajarea în promovarea umană pentru a îndeplini porunca misionară a Domnului Isus: ajutorarea aproapelui prin iniţiative concrete de acţiune, de asistenţă şi de promovare a demnităţii umane, cooperând pentru ca populaţii întregi să se bucure de un minim de bunuri materiale pentru a putea trăi o existenţă demnă. Adică este vorba de a se limita la o mărturie în social, făcută de misionari angajaţi în şcoli şi universităţi, în cooperarea agricolă, în apărarea drepturilor omului, în spitale. Se pune în surdină dimensiunea religioasă a vestirii lui Cristos şi a invitaţiei la convertire şi la Botez.

Teoretic, această cotitură practică a misiunii este motivată de indicaţii ideologice precise, care în mod substanţial consideră depăşită şi impracticabilă de acum o adevărată misiune. Dacă înainte era valabil motoul extra Ecclesiam nulla salus, astăzi în schimb – conform tot acestui curent ideologic – ar fi mai potrivit să se afirme extra Ecclesiam multa salus. Prin urmare, nu ar exista o necesitate stringentă a activităţii misionare şi a evanghelizării, ci ar trebui să se limiteze la mărturia tăcută şi la recunoaşterea posibilităţii de mântuire pentru toţi în cadrul propriei religii, din moment ce toate credinţele ar fi la fel de valabile. Planul mântuitor al lui Dumnezeu nu ar fi numai cel realizat în misterul întrupării Fiului său dumnezeiesc, ci s-ar fi manifestat în curcubeul multicolor al diferitelor religii ale lumii.

În faţa acestor afirmaţii eronate, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, care dăduse deja un cadru doctrinal complet despre această problematică în Declaraţia Dominus Iesus din anul 2000, răspunde acum cu o Notă doctrinală despre unele aspecte ale evanghelizării, amintind de magisteriul fie conciliar, fie postconciliar. În afară de Conciliul al II-lea din Vatican, Nota face referinţă la exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (1975) a Papei Paul al VI-lea şi la magisteriul pontifical al Papei Ioan Paul al II-lea, mai ales la enciclica sa Redemptoris missio (1990), care reprezintă astăzi magna charta a evanghelizării mai ales ţinând cont de provocările celorlalte religii.

Nota cuprinde cinci scurte capitole, pentru un total de treisprezece articole. În Introducere se repropune mandatul misionar al lui Isus, care, trimis de Tatăl ca să vestească evanghelia, îi cheamă pe toţi oamenii la convertire şi la credinţă, încredinţând apostolilor continuarea misiunii sale evanghelizatoare. Ceea ce s-a întâmplat la început trebuie să continue de-a lungul întregului curs al istoriei: „La începutul celui de-al treilea mileniu a răsunat iarăşi în lume invitaţia pe care Petru, împreună cu fratele său Andrei şi cu primii discipoli, a auzit-o de la Isus: ‘Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (Lc 5,4). Iar după minunea unei mari pescuiri, Domnul i-a vestit lui Petru că va deveni „pescar de oameni” (Lc 5,10)” (nr. 1).

Nota clarifică conţinutul termenului evanghelizare, care se adresează întregii omeniri şi care în concret „nu înseamnă numai a învăţa o doctrină, ci a-l vesti pe Domnul Isus prin cuvinte şi acţiuni, adică a deveni instrument al prezenţei şi acţiunii sale în lume” (nr. 2). Dacă orice persoană umană are dreptul să primească darul cuvântului lui Dumnezeu, Biserica are obligaţia de a evangheliza. Sfântul Paul scria: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16; cf. Rom 10,14).

Introducerea vorbeşte, în sfârşit, despre confuzia care îi determină pe mulţi astăzi să lase neascultată şi inactivă porunca misionară a Domnului. În mod substanţial sunt două obiecţii în această privinţă. Înainte de toate, activitatea evanghelizatoare a Bisericii ar fi o limită pusă libertăţii celuilalt: „Ar fi permis numai a expune propriile idei şi a invita persoanele să acţioneze conform conştiinţei, fără a favoriza o convertire a lor la Cristos şi la credinţa catolică” (nr. 3).

În al doilea rând, unii consideră că nu ar trebui să fie vestit Cristos necreştinilor nici să se favorizeze aderarea la Biserică, „ar fi posibil să fie mântuiţi şi fără o cunoaştere explicită a lui Cristos şi fără o încorporare formală în Biserică” (nr. 3). Textul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei doreşte să răspundă la aceste dificultăţi, respectând conştiinţa şi libertatea oricărei persoane umane. Pentru aceasta se aminteşte de aspectul triplu al evanghelizării: aspectul antropologic, ecleziologic, ecumenic.

Aspectul antropologic

Evanghelizarea este un dar oferit libertăţii umane şi capacităţii sale de a cunoaşte şi a iubi ceea ce e bun şi adevărat, mai ales dacă e vorba de a cunoaşte şi a iubi adevărul mântuitor şi de a adera la persoana lui Cristos Mântuitorul. Dar – obiectează unii – este legitim astăzi a propune altora ceea ce se consideră adevărat pentru sine? Acesta nu este un atentat la adresa libertăţii celuilalt?

În realitate, a vorbi despre libertatea umană desprinsă de referinţa sa indisolubilă la adevăr nu este altceva decât o expresie a acelui relativism care nu recunoaşte nici un adevăr, reducând totul la un pluralism nediferenţiat. Adică se neagă omului o capacitate intrinsecă a lui, adică posibilitatea de a cunoaşte şi a urma adevărul. Dar „Dacă omul neagă capacitatea lui fundamentală de adevăr, dacă devine sceptic cu privire la facultatea lui de a cunoaşte realmente ceea ce este adevărat, el ajunge să piardă ceea ce în mod unic poate captiva inteligenţa lui şi fascina inima lui” (nr. 4).

În afară de aceasta, în căutarea adevărului omul nu se poate încrede numai pe propriile forţe, din moment ce încă de la naşterea sa el nu face altceva decât să primească numeroase tradiţii şi adevăruri multiple, care constituie echipamentul limbajului său şi al formării sale culturale şi spirituale. Nimeni nu poate nega faptul că sunt mai numeroase adevărurile pur şi simplu „primite” şi „crezute” decât cele dobândite prin propria verificare personală.

Ori această necesitate indispensabilă de a se încrede în cunoştinţele primite este cu atât mai urgentă atunci când e vorba de acel adevăr în stare să lumineze şi să conducă sensul existenţei personale. Primirea adevărului revelat – prin credinţă şi în cea mai absolută libertate de conştiinţă – face parte din dinamica căutării adevărului. Şi adevărul evanghelic nu se impune decât în virtutea adevărului său: „De aceea, a solicita cu onestitate înţelegerea şi libertatea unei persoane la întâlnirea cu Cristos şi cu evanghelia sa nu este un amestec necuvenit în treburile sale, ci o legitimă ofertă şi o slujire care poate face mai rodnice raporturile dintre oameni” (nr. 5).

În afară de aceasta, evanghelizarea, adică activitatea cu care creştinul le comunică altora evanghelia favorizând primirea ei, nu numai că este în profundă sintonie cu natura procesului uman de dialog şi de însuşire, dar răspunde şi unei alte realităţi antropologice, adică aceea de a-i face părtaşi pe alţii la propriile bunuri.

Pentru aceasta, adeziunea la Cristos şi la adevărul evangheliei sale şi intrarea în Biserică nu limitează libertatea umană, ci o îndreaptă spre împlinirea ei. Evanghelizarea, chiar antropologic vorbind, este un dar inestimabil pe care Biserica îl face în cea mai absolută gratuitate şi libertate întregii omeniri, făcând-o părtaşă la propria bogăţie de adevăr şi de har. De fapt, motivul originar al evanghelizării este iubirea lui Cristos pentru mântuirea veşnică a oamenilor.

Aspectul ecleziologic

O caracteristică a evanghelizării este invitaţia la credinţă, la convertire şi la sequela Christi. Dacă apelul la convertire este valabil pentru necreştini, chemaţi la primirea liberă a harului, şi pentru creştini, chemaţi la schimbarea zilnică a mentalităţii, încorporarea în Biserică nu este altceva decât intrarea în comuniunea cu Isus şi în bunurile spirituale ale împărăţiei lui Dumnezeu: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este – aşa cum susţin unii astăzi – o realitate generică ce se află deasupra tuturor experienţelor sau tradiţiilor religioase şi la care ele ar trebui să tindă ca la o universală şi indistinctă comuniune a tuturor celor care-l caută pe Dumnezeu, ci este înainte de toate o persoană, care are chipul şi numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut” (nr. 9).

Deci încorporarea în Biserică este intrare în împărăţie şi în comuniunea cu Cristos. Nu se poate despărţi împărăţia de Biserică, aşa cum nu se poate despărţi Cristos de împărăţie şi de Biserică, trupul său mistic. În acest sens trebuie depăşită o altă obiecţie care provine din gândirea relativistă şi pluralistă, prin care pentru mulţi credincioşi nu este clară însăşi motivaţia de a fi a evanghelizării: „Ba chiar se afirmă că pretenţia de a fi primit în dar plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu ascunde o atitudine de intoleranţă şi un pericol pentru pace” (nr. 10).

În realitate, dacă libertatea nu este indiferenţă, ci tindere spre bine, respectul faţă de libertatea religioasă a oricărei persoane umane nu trebuie să ne facă indiferenţi faţă de adevărul şi binele care trebuie comunicat cu gratuitate şi caritate şi în respectul absolut faţă de conştiinţa celuilalt. În „deşertul” contemporan al obscurităţii lui Dumnezeu şi al golirii conştiinţei şi demnităţii umane, propunerea evanghelizatoare este un act generos de caritate şi în acelaşi timp un drept şi o obligaţie a omului liber la care nu se poate renunţa: „Un drept care, din păcate, în unele părţi ale lumii, încă nu este legitim recunoscut iar în altele nu este respectat în fapte” (nr. 10).

În afară de aceasta, evanghelizarea se realizează fie prin predicarea publică a evangheliei, fie prin mărturia personală de fidelitate, de coerenţă şi de sfinţenie. Cuvântul şi mărturia se luminează reciproc. Dacă cuvântul este dezminţit de conduită, rămâne steril. Dar şi mărturia, dacă nu este susţinută de o vestire clară şi incontestabilă a Domnului Isus, rămâne şi ea neputincioasă.

Aspectul ecumenic

Evanghelizarea promovată de Biserică are o rază universală şi se realizează în mod diferit în funcţie de comunităţile umane şi religioase cărora se adresează. Documentul, propunând cazul concret al evanghelizării în ţări cu veche tradiţie creştină, aminteşte de respectul care trebuie avut faţă de tradiţiile lor şi faţă de bogăţiile lor spirituale. Reafirmă şi urgenţa angajării ecumenice, prin ascultare, discuţie teologică, mărturie. În acest sens se reafirmă că, oriunde s-ar afla şi ori de câte ori ar voi, credinciosul catolic are dreptul şi obligaţia de a da mărturie şi de a propune şi motiva vestirea deplină a propriei credinţe. Pentru aceasta nu poate fi acuzat credinciosul catolic de „prozelitism” – în sensul peiorativ al cuvântului, adică „presiune necuvenită asupra conştiinţei celuilalt” – dacă el, în libertate, în respect şi în gratuitatea carităţii, manifestă propria credinţă catolică prin cuvânt şi mărturie.

Papa Benedict al XVI-lea afirma în omilia ţinută la Munchen, în Bavaria, la 10 octombrie 2006: „Credinţa noastră nu o impunem nimănui. Un asemenea tip de prozelitism este contrar creştinismului. Credinţa se poate dezvolta numai în libertate”. Nota propune şi un caz concret, care nu este rar în timpurile noastre: „În acest sens trebuie notat că dacă un creştin necatolic, din motive de conştiinţă şi convins de adevărul catolic, cere să intre în comuniunea deplină a Bisericii Catolice, acest lucru trebuie respectat ca lucrare a Duhului Sfânt şi ca expresie a libertăţii de conştiinţă şi de religie. În acest caz nu este vorba de prozelitism, în sensul negativ atribuit acestui termen. Aşa cum a recunoscut în mod explicit Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican, ‘este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica Catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu’. De aceea, această iniţiativă nu privează de drept şi nici nu scuteşte de responsabilitatea de a vesti în mod deplin credinţa catolică celorlalţi creştini, care acceptă în mod liber să o primească” (nr. 12). Mărturia dată adevărului trebuie făcută nu cu forţa, nici cu artificii necuvenite ci în libertate şi în respectarea conştiinţei celuilalt. Cuvântul lui Dumnezeu şi harul Duhului Sfânt conving şi convertesc inimile şi minţile: „Misiunea creştină se află în puterea Duhului Sfânt şi a adevărului însuşi proclamat” (nr. 12).

Misiunea

„Nimic nu este mai contrar credinţei decât un creştinism limitat în familie”, comenta Rino Fisichella. Şi adăuga: „Evanghelizarea nu este una din multele activităţi ale creştinilor: împreună cu celebrarea euharistiei este fundamentul credinţei creştine” (Avvenire, sâmbătă, 15 decembrie 2007, pag. 1). Dar nimic nu este mai contrar credinţei decât înceţoşarea cristologică, care înseamnă întunecarea adevărului întrupării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu: „Inima omului – reafirmă Nota – aşteaptă să-l întâlnească pe Isus Cristos” (nr. 10). Evanghelizarea este dinamismul de nesuprimat al carităţii lui Cristos – Caritas Christi urget nos (2Cor 5,14) – care se îndreaptă spre inima oricărei fiinţe umane.

Atunci când se pierde simţul misiunii şi se insinuează teorii ambigue şi eronate, credinţa slăbeşte. Se creează un circuit de confuzie. Evanghelizarea nu este o problemă de supravieţuire sau de supremaţie, ci de coerenţă cu adevărul propriei credinţe. De fapt, credinţa creştină are o intrinsecă legătură cu adevărul. Creştinii au certitudinea că sunt în adevăr, care este Cristos în persoană. De aici se naşte exigenţa misiunii şi a împărtăşirii marelui bine al adevărului. O împărtăşire făcută cu iubire şi în respect faţă de libertatea de conştiinţă a celuilalt, convinşi că conştiinţa este „vicarul originar al lui Cristos” (J.H. Newman) în inima oricărui om.

Nota Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei vrea să-i cheme pe toţi credincioşii catolici, mai ales preoţii, călugării şi călugăriţele, la angajarea misionară. După o perioadă de rătăcire ideologică şi practică, poate că a sosit momentul de a relansa evanghelizarea, din moment ce întregi continente, cum ar fi, de exemplu, Asia, încă aşteaptă cuvântul de viaţă şi de adevăr al lui Isus. Persoanele consacrate sunt interpelate în mod deosebit de acest document, pentru că în istoria Bisericii Providenţa a încredinţat ordinelor şi congregaţiilor masculine şi feminine misiunea minunată a evanghelizării, fie ca vestire, fie ca mărturie. Acest lucru îl atestă harta mondială a prezenţei misionare a persoanelor consacrate în toate continentele. Acesta este o bogăţie a Bisericii Catolice şi o mărturie de nedepăşit din partea persoanelor consacrate, de care nu putem să nu fim mândri.

Apoi, evanghelizarea nu este numai o misiune socio-asistenţială, ci propriu-zis apostolică; nu numai de promovare umană, ci mai ales de încredinţare a cuvântului de viaţă veşnică persoanelor şi popoarelor care au nevoie de lumina evangheliei şi de harul mântuitor al lui Isus. Misionarul şi misionara, alături de darul hranei, al asistenţei, al instruirii umane, nu pot să-l priveze pe aproapele de marele dar al cunoaşterii lui Isus, al încorporării în comuniunea cu el în Biserică prin Botez şi al invitaţiei la convertire şi la sfinţenia vieţii.

Unul dintre multele roade ale evanghelizării catolice poate fi considerat tânărul araucan Zeffirino Namuncura, de nouăsprezece ani, beatificat la 11 noiembrie 2007 la Chimpay, în Argentina. Fiu al unui mare cachico Mapuche şi convertit la creştinism de misionari, voia să devină preot pentru a apăra propriul trib de samavolniciile celor puternici, dar mai ales pentru a promova demnitatea umană şi spirituală a neamului său prin învăţătura evangheliei şi comuniunea cu Isus, căruia i-a fost fidel în mod eroic până la moarte. În întreaga lume mii de tineri aşteaptă cuvântul lui Isus şi darul credinţei. Această trezire misionară a fost repropusă cu urgenţă de documentul de la Aparecida din mai 2007 şi va fi sufletul apropiatei Zile Mondiale a Tineretului (Sydney, iulie 2008), care are ca temă: „Veţi primi puterea Duhului şi îmi veţi fi martori” (Fap 1,8). Misiunea rămâne şi astăzi inima dinamică a Bisericii.

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *