Cum făcea Isus minunile Sale?

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 24 ianuarie 2008.
Partea 2 din 9 din seria Ce ştim despre Biblie?.
Print Friendly

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

Un catalog variat

Învierea lui Lazăr

Faptul că Isus făcea minuni nimeni nu l-a pus la îndoială. Minunile ocupă un loc important în viaţa sa publică. Problema este: în ce constau minunile pe care el le făcea? Evangheliştii relatează diferite tipuri de minuni. Unele cu adevărat spectaculoase, cum ar fi învierea lui Lazăr, mort de patru zile. Altele mai curioase, cum ar fi aceea de a face să apară o monedă în gura unui peşte sau de a lipi la loc urechea tăiată a unui soldat. Altele mai enigmatice, cum ar fi aceea de a blestema un smochin pentru că nu producea roade şi, în felul acesta, a-l usca dintr-o dată.

În mod global, minunile făcute de Isus, care sunt descrise în evanghelii, sunt treizeci şi cinci şi pot să fie clasificate în trei categorii: minuni asupra persoanelor, minuni asupra naturii şi învieri. Se numesc „minuni asupra persoanelor” vindecările pe care Isus le-a făcut asupra celor bolnavi. Cum este vindecarea celor zece leproşi (Lc 17,11-19), sau cea a femeii gârbovite (Lc 13,11-13), sau cea a posedatului din cimitire (Mc 5,1-15). Aceste minuni sunt în total douăzeci şi trei.

„Minunile asupra naturii”, aşa cum indică această denumire, sunt acele fapte minunate pe care Isus le-a făcut asupra diferitelor elemente naturale. În evanghelii sunt nouă, adică: transformarea apei în vin (In 2,1-11), potolirea furtunii (Mt 8,23-27), Isus care merge pe apă (Mt 14,25), înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti pentru a hrăni cinci mii de persoane (Mc 6,35-44), înmulţirea celor şapte pâini şi a câtorva peştişori pentru a sătura patru mii de persoane (Mc 8,1-9), prima pescuire minunată (Lc 5,1-11), moneda în gura unui peşte (Mt 17,24-27), smochinul uscat (Mc 11,12-14) şi a doua pescuire minunată (In 21,1-11). În sfârşit, avem trei învieri făcute de Isus: fiica lui Iair (Mt 9,18-19), fiul văduvei din Naim (Lc 7,11-15) şi Lazăr, prietenul preaiubit, fratele Martei şi al Mariei (In 11,1-44).

Opinia oamenilor de ştiinţă

Încă din antichitate, s-a încercat să se dea o definiţie a minunilor. Şi faptul că acestea întrerup cursul natural al evenimentelor (astfel, apa trebuie să continue să fie apă, şi nu să devină vin; un mort trebuie să continue să fie mort şi nu trebuie să deschidă ochii şi să înceapă să meargă…!), i-a făcut pe mulţi teologi să formuleze o definiţie a minunii care astăzi este cât de cât acceptată de toţi: ar fi vorba de „orice fapt în care se suspendă decurgerea şi efectul legilor naturii”.

Aceasta înseamnă că, atunci când suntem în faţa unui fenomen extraordinar, cum este, de exemplu, vindecarea de o boală, trebuie analizat faptul folosind toate posibilităţile ştiinţifice şi tehnice la îndemână. Şi dacă, după un studiu atent, s-ar conclude că această vindecare este inexplicabilă şi este împotriva tuturor legilor naturii, atunci ne-am afla, dar numai în acea condiţie, în faţa prezenţei unei aşa-numite minuni. În minune este ca şi cum legile naturii ar fi „suspendate”, „întrerupte” de o forţă superioară, în acest caz de către Dumnezeu care a produs minunea.

Minuni care nu mai sunt minuni

Această definiţie a minunii pune multe probleme. În primul rând, pentru că în perioada lui Isus nu se ştia că existau anumite „legi” în natură. Prin urmare, apostolii nu puteau să ştie dacă Isus, de exemplu, atunci când făcea să se ridice în picioare un paralitic de pe targa sa (Mc 2,1), sau vindeca un surdo-mut cu propria salivă (Mc 7,31), încălca aceste legi naturale. Pur şi simplu, aceia se uimeau. În al doilea rând, pentru că nici astăzi nu se domină toate legile naturii. Frecvent se descoperă altele, care modifică, corectează sau completează cunoştinţele pe care le avem şi fac în aşa fel încât ceea ce, înainte, era inexplicabil şi nenatural, astăzi să aibă o explicaţie.

Aşa, de exemplu, în timp ce în vechime se considera „minune” (adică o întrerupere a legilor naturale) faptul că anumiţi sfinţi pluteau (adică se ridicau de la pământ şi rămâneau suspendaţi fără a avea contact cu pământul) în timp ce celebrau Liturghia, că aveau imprimate în trup rănile pătimirii lui Cristos, iradiau lumină sau rămâneau neputreziţi mult timp după moarte, astăzi, în schimb, aceste fenomene pot fi explicate prin aportul unor cauze naturale, graţie progresului obţinut prin cunoştinţe ştiinţifice. Prin urmare, în faţa unui fapt incomprehensibil, nimeni nu poate să afirme, cu certitudine absolută, că toate legile naturale posibile au fost suspendate. Cel mult sunt suspendate cele pe care le cunoaştem.

Un Dumnezeu care încalcă?

În al treilea rând, dacă minunea ar fi suspendarea legilor naturii, de ce vrea Dumnezeu să violeze aceleaşi legi pe care el le-a stabilit? Pentru a le îmbunătăţi? Aceasta ar însemna că nu erau făcute bine şi că ar fi putut să le creeze mai bine. Pentru a demonstra în mod evident puterea sa? Dacă, prin minune, s-ar putea „demonstra” existenţa lui Dumnezeu, atunci credinţa ar dispărea şi Dumnezeu ar deveni o certitudine cunoscută din punct de vedere ştiinţific. Dacă, prin minune, Dumnezeu ar putea fi „dovedit” în mod pozitiv, atunci toată lumea ar fi obligată să creadă în el (aşa cum credem în existenţa preşedintelui Statelor Unite sau a Papei, graţie semnalelor care ne vin de la mijloacele de comunicare) şi nu ar exista atei.

În realitate, lucru cert este că nici un eveniment, oricât de minunat şi inexplicabil ar fi, nu poate să facă „evidentă” existenţa lui Dumnezeu. În Dumnezeu se crede prin credinţă şi atât, adică fără „a vedea” nimic. Prin urmare, definiţia minunii ca „ceea ce nu are explicaţii pe baza legilor naturii” astăzi este inadmisibilă. Aşadar, cum putem defini minunea? Pentru a putea face aceasta, trebuie să ne întoarcem tot la evanghelii şi să vedem ce ne spun ele.

Cele două feţe ale minunii

Pentru oamenii din timpul lui Isus, o minune era un fapt extraordinar, surprinzător, care lăsa uimiţi, însă în faţa căruia nimeni nu se întreba dacă ceea ce s-a întâmplat avea sau nu avea o explicaţie. Era suficient să fie puţin frecvent pentru ca credinţa să sugereze că era vorba de un „semn” al prezenţei lui Dumnezeu. Minunea în evanghelie are două aspecte: faptul ieşit din comun, extraordinar (pe care îl puteau vedea toţi); descoperirea că el cuprinde în sine un sens religios (o făceau numai cei care credeau).

Prin urmare, evangheliştii nu se întrebau niciodată dacă ceea ce făcea Isus era posibil sau imposibil din punct de vedere natural. Le era suficient să fie ceva care este puţin frecvent şi ca, prin credinţă, să creadă că acolo, chiar acolo şi în acel moment, acţiona Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie numită „minune”. Deja în Vechiul Testament vedem că, în Exod, atunci când se relatează fuga evreilor din Egipt, se spune că apele mării s-au deschis pentru că Moise a întins mâna asupra lor. Apoi, aceeaşi carte adaugă că faptul minunat a avut loc pentru că un vânt puternic din est a în-ceput să sufle pe parcursul întregii nopţi, aşa încât a reuşit să usuce marea (14,21).

Atunci, de ce s-au deschis apele mării? Datorită unei forţe inexplicabile a lui Dumnezeu sau datorită unui vânt puternic care a fost în ziua aceea? Pentru israeliţi, era acelaşi lucru. Un vânt puternic a suflat în noaptea aceea şi credinţa lor i-a făcut să vadă că Dumnezeu era acolo, prezent în mijlocul lor, pentru a-i elibera de nenorocirea urmăririi carelor faraonului. Aşadar erau în prezenţa unei minuni. Pentru că: a) nu se aşteptau să sufle un vânt puternic chiar în ziua aceea; b) israeliţii au simţit prezenţa lui Dumnezeu în acest eveniment. De fapt, cuvântul „minune” derivă din termenul latin mirari, care înseamnă „a se uimi”. Aşadar, condiţia pentru a exista o minune este să fie vorba de un fapt în faţa căruia lumea să se uimească, fără ca să-i pese dacă el are sau nu are o explicaţie.

Soacra şi centurionul

Dacă analizăm minunile lui Isus, ajungem la aceeaşi concluzie. Fără îndoială că el a realizat fapte surprinzătoare, pe care numai cineva dotat ca el, cu acea extraordinară iradiere personală, putea să le facă. În realitate, de aici până la a crede că aceste fapte suspendau în mod necesar legile naturii înseamnă a merge dincolo de învăţăturile evangheliei. De exemplu, faptul că Isus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a vindecat-o într-o clipă (Mc 1,30-31) constituia o adevărată „minune” pentru discipolii lui Isus, în vreme ce astăzi o minune de asemenea natură se explică foarte bine cu aportul unor ştiinţe ca psihiatria sau psihologia.

Acelaşi lucru se întâmplă cu minunea făcută în favoarea acelui centurion roman. Acesta a mers să-l caute pe Isus pentru a-i vindeca un slujitor. Isus i-a spus să se întoarcă acasă liniştit, pentru că servitorul său deja se simţea mai bine. Atunci când oficialul s-a întors, l-a găsit pe bolnav deja vindecat în mod miraculos (Mt 8,5-13). Oare nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi în fiecare zi? Un credincios merge să-l roage pe Isus pentru o persoană bolnavă. Poate că merge într-o biserică, sau într-un templu, sau într-o capelă. Apoi se întoarce acasă şi descoperă că persoana pentru care a cerut ajutor de la Dumnezeu în rugăciune se simte mai bine. Oare putem să spunem că ne aflăm aici în faţa unei minuni?

Problema este că aproape nimeni nu vede în aceste cazuri o minune, deoarece vindecarea are, în general, o explicaţie naturală (persoana a fost îngrijită de medici, i-au dat remedii potrivite). În schimb, cine are credinţă descoperă acolo acelaşi tip de minune relatat de evanghelii.

Pâinea în buzunare

Să dăm un alt exemplu. Într-o zi, Isus a luat cinci pâini, le-a înmulţit şi cu ele a dat de mâncare la „cinci mii de bărbaţi, fără a număra femeile şi copiii” (Mt 14,13-21). Cum au apărut pâinile? Evangheliile nu specifică dacă „ieşeau din mânecile lui Isus”, dacă ele „cădeau din cer” sau dacă „apăreau în mâinile oamenilor”. Spun doar că „Isus a luat cele cinci pâini… le-a frânt şi le-a dat ucenicilor şi aceştia le-au împărţit mulţimii. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat”.

Ei bine, să presupunem o clipă că multe dintre acele persoane au avut fiecare propriile provizii (nu este improbabil că lumea, făcând o călătorie aşa de lungă pentru a-l urma pe Isus într-un loc pustiu, şi-a luat ceva de mâncare). Şi că acestora, când a venit seara, li s-a făcut foame, dar egoismul îi împiedica să arate ceea ce aveau pentru a nu trebui să ofere şi celorlalţi. Atunci, în faţa predicii lui Isus despre iubire şi despre dezlipirea de bunurile materiale, cineva a luat pâinile sale şi peştii săi şi a început să împartă, să ofere gratuit. Şi că, în acea clipă, urmând exemplul său, şi ceilalţi au scos din desaga lor ceea ce au adus, în aşa fel încât toţi au putut să mănânce, să se sature şi chiar să rămână mâncare.

Aceasta nu este altceva decât o ipoteză (între altele, susţinută de unii biblişti). Dacă s-a întâmplat într-adevăr aşa, desigur că ar fi fost tot o minune. Pentru că a face să apară pâine din nimic sau a converti cinci mii de persoane egoiste şi meschine în lume generoasă şi capabilă să împartă ceea ce îi aparţine este un fapt mai mult decât neobişnuit şi extraordinar de miraculos, şi cei care aveau credinţă puteau descoperi în aceasta mâna lui Dumnezeu, care în acel moment acţiona „cu mâinile pline”. Prin urmare, erau prezente cele două caracteristici pe care, în mod necesar, trebuie să le aibă orice minune pentru a fi considerată minune.

Nici măcar întorcându-se din iad

Aşadar, putem conclude că minunile pe care le făcea Isus nu au trebuit să fie aşa de spectaculoase şi impresionante, pentru că, altminteri, toţi cei care asistau la ele ar fi fost obligaţi să creadă în el şi să-l accepte ca Domn şi Mesia. Astfel, atunci când Isus a vindecat o femeie gârbovită, şeful sinagogii, în loc să rămână uluit de o asemenea minune, s-a supărat pentru că Isus a vindecat-o în zi de sâmbătă (Lc 13,14); aceasta înseamnă că acel fapt nu l-a impresionat chiar aşa de mult şi că, în realitate, i s-a părut foarte natural. Singurul reproş pe care i l-a adus lui Isus este că el ar fi trebuit să facă minunea aceea în afara sâmbetei.

Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Isus a vindecat un orb din naştere: fariseii, în loc să se uimească pentru ceva ce nu văzuseră niciodată, s-au înfuriat pentru că faptul a fost săvârşit în zi de sâmbătă (In 9,16). Atunci când Isus a exorcizat un îndrăcit surd şi mut, evanghelia spune că fariseii nu au crezut în el, pentru că şi ei puteau să facă acelaşi lucru (Mt 12,27). Prin urmare, minunile pe care le-a făcut Isus nu au emoţionat toate persoanele care au asistat la ele în aceeaşi manieră, ci numai pe cele care aveau credinţă în el. Ceilalţi nu vedeau nici o minune, pentru că înainte, de la început, nu aveau nici o credinţă.

Chiar şi în parabola bogatului şi a săracului Lazăr, Isus spune că, atunci când acesta îi cere lui Abraham să-i permită lui Lazăr să se întoarcă pe pământ pentru a-i avertiza pe fraţii săi despre iad, Abraham îi răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (Lc 16,31). Cu aceasta, Isus a voit să despoaie de spectaculozitate chiar şi minunile de înviere pe care le făcea şi a considerat puterea predicării mult mai im-portantă decât acestea.

Am putea să ne imaginăm că semnele şi minunile pe care le făcea Isus nu erau cine ştie ce diferite de cele care se întâmplă astăzi în unele dintre comunităţile, grupurile sau adunările noastre de rugăciune. Dintr-o dată, un paralitic începe să meargă sau să-şi mişte vreo parte a trupului, sau un mut începe să vorbească. Cei care au credinţă descoperă în acestea o minune. Iar ceilalţi încearcă să le explice într-o altă manieră.

Minuni care trebuie descoperite

Se povesteşte despre marele gânditor şi filozof francez Blaise Pascal că, într-o zi, a dat întâlnire unui prieten într-un castel, pe vârful unei coline. După ce l-a aşteptat puţin, acesta a sosit cu chipul tulburat, hainele rupte şi trupul plin de vânătăi şi răni. „Ce-ai păţit?”, l-a întrebat Pascal. „Nu-ţi poţi imagina minunea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu chiar acum”, a replicat prietenul său. „În timp ce veneam încoace, calul meu a alunecat aproape de o prăpastie, eu am căzut şi, dându-mă peste cap şi alunecând, m-am oprit chiar pe marginea prăpastiei. Imaginează-ţi ce minune mi-a făcut Dumnezeu chiar acum!” Pascal a răspuns la acea mărturie: „Imaginează-ţi ce minune mi-a făcut şi mie Dumnezeu chiar acum, că, în timp ce veneam, nici măcar nu am căzut de pe cal!”

Câte minuni face Dumnezeu în fiecare zi pentru noi! Minuni pe care nu le vedem niciodată, de care nici măcar nu ne dăm seama! De câte ori, în viaţa noastră, el ne-a scos în mod surprinzător din dificultăţi, ne-a vindecat de frici şi de nelinişti, ne-a ajutat în momentele dificile, ne-a făcut să ieşim nevătămaţi din atâtea pericole, ne-a asistat în necazurile zilnice, ne-a dat ceea ce ne era necesar la momentul potrivit, ne-a dăruit compania anumitor persoane!

Noi nu le percepem deloc: suntem orbi, pentru că ni se par prea „naturale”. Aşteptăm întotdeauna celelalte minuni. Cele inexplicabile, cele împotriva naturii, cele incomprehensibile. Şi, din cauza obişnuinţei de a nu şti să privim cu credinţă şi să descoperim câte lucruri neobişnuit de bune ni se întâmplă în timpul zilei graţie faptului că Dumnezeu a fost mereu alături de noi, vine seara şi credem că am trăit doar o zi anonimă, obişnuită, lipsită de relevanţă, aproape fără Dumnezeu şi, din această cauză, fără entuziasm…

În realitate, Dumnezeu continuă să facă minuni! Aceleaşi pe care le făcea în timpul lui Isus. Trebuie să ne obişnuim să le descoperim. Să obişnuim ochii noştri să le vadă. Atunci, şi numai atunci, minunile vor apărea: strălucitoare, maiestuoase, impresionante, şi ne vor schimba viaţa. Aşa cum au schimbat viaţa apostolilor care, în realitate, vedeau aceleaşi lucruri pe care le vedem noi.

Preluare din volum 5 al seriei „Ce ştim despre Biblie”.
În acelaşi volum:
– Cine era şarpele din paradisul pământesc?
– Cum a reuşit Moise să relateze propria moarte?
– Cum a fost cucerită Ţara Promisă?
– Dumnezeu l-a pedepsit pe Solomon din cauza soţiilor sale?
– De ce Dumnezeu l-a chinuit pe Iob cu bolile?
– Isus s-a născut la 25 decembrie?
– Câţi erau apostolii lui Isus?
– Cum făcea Isus minunile sale?
– Isus Cristos a murit în disperare?
– Isus Cristos era preot?
– Cum a avut loc convertirea sfântului Paul?
– Când se vor împlini profeţiile din Apocalips?



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *