Copiii ca producători de media

Teme: Familie, Media.
.
Publicat la 24 noiembrie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu şi Oana Capan

Mai întâi o explicaţie

Dat fiind că anul acesta am sărbătorit Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale cu tema „Copiii şi media: o provocare pentru educaţie”, ne-am gândit să punem în scris câteva idei despre modul în care copiii s-ar putea implica în media ca producători, pentru că în ipostaza de consumatori ştim că se află mult, adesea mult prea mult timp. De ce ar fi important să îi implicăm pe copii într-un proces de producţie? Chiar dacă nu doriţi să devină jurnalişti, această experienţă este benefică din mai multe puncte de vedere, după cum vom vedea în continuare, dar poate cel mai important este faptul că îi ajută să înţeleagă – în parte desigur – mecanismele din spatele industriei media, fiindu-le mai uşor să îşi dezvolte un spirit critic. Ori tocmai acest spirit critic este necesar pentru ca cei mici să poată să consume în mod înţelept ceea ce media le oferă.

Rândurile de mai jos sunt scrise pornind de la experienţele noastre şi de părinţi, dar şi de copii. Suntem siguri că vă veţi recunoaşte propriile experienţe, dar sperăm să găsiţi şi idei noi care să vă fie de folos. Fără să mai lungim vorba, să începem incursiunea…

La teatru!

Până la invenţia fraţilor Lumière, teatrul era un important mijloc cultural dar şi de divertisment. Astăzi, din păcate, majoritatea dintre noi mai mergem la teatru, poate doar la piesele puse în scenă la spectacolele copiilor noştri la final de an de grădiniţă sau de ciclu primar. Este foarte bine că această tradiţie continuă, fiind un ajutor potrivit vârstei: este un exerciţiu de memorare, de sincronizare, de depăşire a emoţiilor… şi totul pe un fond de distracţie! Mai sunt şi excepţii: la una dintre serbările de sfârşit de an copiii erau cu toţii epuizaţi, transpiraţi, iar educatoarele nu conteneau a-şi cere scuze pentru bâlbâielile şi scăpările din program. Ah, stimate educatoare, serbările nu trebuie să fie o etalare a tot ceea ce au învăţat copiii într-un an, ci un moment de distracţie colectivă, nu? Eu îmi amintesc şi astăzi cum mi-am pierdut barba în timpul unei scenete în care jucam rolul unui moş, sau cum căsuţa pe care eu ca urs trebuia să mă aşez nu se dărâma nicicum. Iar Oana nu uită costumele minunate pe care mama i le-a pregătit ei, şi celorlalţi 3 fraţi şi surori, an de an, pentru fiecare spectacol.

Orice ocazie de teatru merită fructificată. Iar luna spectacolelor este – cred că nu numai pentru noi, ci pentru toţi – luna decembrie. Atunci avem cel puţin trei spectacole publice: la şcoală/grădiniţă pentru fiecare în parte, în parohie şi la focolari cu toţii la un loc; plus spectacolele private, adică pe la bunici (în total vreo opt „reprezentaţii”). Dar scenete pot fi organizate şi cu alte ocazii. Iar dacă nu se găsesc (ocazii sau alţi copii) atunci se poate oricând recurge la… teatru de păpuşi. Două scaune şi o pătură întinsă între ele şi jucăriile devin actori! Pentru scenarii universul poveştilor este infinit şi aproape fiecare copil găseşte printre jucăriile din casă o prinţesă, un ursuleţ, un cal, ş.a.m.d. Iar dacă nici în casă, nici pe la prieteni nu se găseşte un lup de pluş, invitaţi la improvizaţie: Scufiţa Roşie merge la cealaltă bunică, din savană, iar pericolul o pândeşte din partea leului fioros! Încurajaţi-i pe copii să participe la spectacole de la şcoală, parohie sau alte locuri, iar când sunt acasă să conceapă scenete cu păpuşi. Cel mai adesea părinţii vor trebui să fie primii spectatori, o sarcină pe care nu o puteţi şi nu trebuie să o delegaţi. Vă asigurăm că veţi trăi momente amuzante copioase!

Desenatori, pictori, zugravi

Desene pe pereţi

Vara trecută am zugrăvit într-o cameră. Dis-de-dimineaţă am golit-o de tot mobilierul şi după aceea ghiciţi ce am făcut? Ceva ce doar strămoşii noştri din peşteri mai practicau: am dat liber la desenatul pe pereţi cu crete colorate! Închipuiţi-vă bucuria copiilor să aibă la dispoziţie patru pereţi pentru desene. Evident am desenat şi noi alături de ei, astfel că în curând aveam nori, soare, brazi, clovni, maşinuţe, chiar şi autoportrete pe pereţi! Ne-am făcut poze cu pereţii desenaţi apoi i-am spălat, ras şi (re)zugrăvit. Amintirile însă au rămas…

Toţi copiii adoră să deseneze, coloreze, picteze… Holul nostru devine adesea atelier de pictură, copiii având la dispoziţie doar apă, acuarele şi hârtie. Pensulele sunt chiar mâinile şi degetele lor. Şi ce le place! Dacă sunt mai mari, puteţi să duceţi pasiunea pentru desen ceva mai departe. De exemplu, copiii pot să îşi realizeze propriile benzi desenate, cu eroi inventaţi de ei sau inspiraţi din cărţi. Încurajaţi-i să conceapă poveşti proprii şi lăudaţi-i mereu, forţându-vă la maxim imaginaţia pentru a ghici ce reprezintă liniile sau petele din desenele lor („da, într-adevăr seamănă cu un elefant”). Apoi afişaţi-le prin casă (la noi tot holul este sală de expoziţie cu lucrări ale copiilor). Pe când era mică, îşi aminteşte Oana, în casa părinţilor ei un perete era acoperit cu o pânză pe care, cu ace de gămălie, erau atârnate desenele copiilor – una dintre poveştile re-create prin desene a fost aceea a eroului spaniol El Cid, sub impresia filmului de la televizor. Şi tot din copilărie îşi aminteşte cum din mai multe hârtii împăturate realizau mici cărţi în care fiecare pagină avea un desen, toate la un loc evocând o poveste inventată de ei.

Fiţi primii care să le dezvăluiţi copiilor cum se realizează desenele animate! Cine nu îşi aminteşte colţurile de caiete pe care erau făcute două desene (exemplu: un fluture în două ipostaze) şi la mişcarea rapidă cu creionul peste un colţ rulat în prealabil se putea vedea cum desenul prinde viaţă (fluturele dă din aripi)?

Ziarul familiei

Dacă sunt ceva mai mari, copiii pot să îşi fructifice abilitatea de a scrie. Pe fetiţa noastră mai mare, singura pentru moment la şcoală, am încurajat-o încă din clasa întâi să scrie în jurnal. De ce? Sunt mai multe motive: în primul rând este un exerciţiu de caligrafie; apoi este un exerciţiu de compunere, ce presupune identificarea elementelor mai importante ale unei zile, care să fie puse în scris; în fine, rămân nişte amintiri din chiar perspectiva celui care le-a trăit! Desigur, pentru moment nu este vorba de un jurnal zilnic, fiind folosit doar în zilele în care au avut loc evenimente speciale: zile de naştere, excursii, vizionări…

Un alt exerciţiu util este înfiinţarea unui ziar al familiei! Poate fi lunar în general şi săptămânal în vacanţe, când sunt mai multe evenimente şi mai mult timp liber. Ce ar putea să includă un astfel de ziar al familiei? Ştiri şi reportaje: vecina de la doi a născut o fetiţă; s-a deschis un nou magazin în zonă; noi prieteni făcuţi la locul de joacă; cum e vremea pe afară. Rubrică de istorie: aventurile din armată ale tatei; cum s-au cunoscut părinţii; cine au fost străbunicii mei. Rubrica religie: subiecte noi învăţate la ora de religie; sărbători din calendarul religios; ce fapte bune am făcut sau ne propunem pentru viitorul apropiat. Puteţi avea şi o rubrică de glume (alese dintre cele mai bune glume aflate în ultima lună), una de reţete (dintre cele noi, reuşite de mama), una de recenzii (cărţi citite, filme văzute) şi altele după imaginaţie. Cei cu o imprimantă în casă pot realiza ceva care să semene mai mult a ziar, dar şi fără nu vă sfiiţi să demaraţi această „afacere”. Cu un xerox asiguraţi-vă că aveţi un tiraj minim pentru că cu siguranţă vor fi interesaţi să citească ziarul şi bunicii, unchii, mătuşile…

Pe lângă acest ziar familial puteţi lansa şi reviste de specialitate! Aţi putea să lucraţi lună de lună câte un număr dedicat unei teme. Aceasta poate încuraja interesul pentru ştiinţe. Poate aveţi un bunic pasionat de apicultură? Un număr despre albine este atunci garantat! Sau poate copiilor le plac dinozaurii (cui nu îi plac?): un alt număr! Uitaţi-vă împrejur sau prin enciclopedii pentru a găsi inspiraţii pentru teme. Apoi ajutaţi-i pe copii în munca de documentare, călăuziţi-i spre resurse, alegeţi subtemele care vor constitui articolele revistei. Dacă muncesc serios la revistă gândiţi-vă dacă nu cumva merită efortul de a tipări măcar exemplarul familiei color: va fi un imbold serios pentru ei ca să lucreze la alte numere. Nu uitaţi: pe ultima pagină să scrie mare numele persoanelor ce alcătuiesc redacţia!

Filme cu aparatul foto

Dacă aveţi un aparat foto digital şi un calculator (nu este ceva foarte rar astăzi) atunci mai avem câteva activităţi pentru copii… şi pentru Dvs. Vă amintiţi de benzile desenate despre care spuneam mai sus? Aţi putea să faceţi benzi de fotografii! Încropiţi o scenă (de exemplu pe un birou, o masă, podeaua unei camere), aşezaţi acolo personajele (jucării de plastic, de pluş, ce găsiţi) şi imaginaţi acţiunea! Ups, nu Dvs, ci copiii. Copiii mai mari vor putea fi regizori, iar cei mici asistenţi de platou. Pentru fiecare moment al poveştii trebuie o fotografie. După ce le descărcaţi în computer, cu un editor grafic puteţi realiza bule şi scrie text în ele pentru a simula dialogul (în tocmai ca în benzile desenate). Nu mai trebuie decât să micşoraţi imaginile, să încadraţi mai multe într-o pagină şi să tipăriţi rezultatul.

Sunteţi gata pentru o provocare şi mai mare? Ce-aţi spune să realizaţi în familie un film cu tehnica numită stop-motion?! Această tehnică porneşte de la premisa că ochiul, dacă vede imagini rapid una după alta, poate reconstrui mişcarea ce a avut loc între cadre. Aceasta înseamnă că dintr-o suită de fotografii puteţi construi un film. Este nevoie de răbdare pentru că doar câteva secunde de film solicită câteva zeci de fotografii. Cel mai bine este să aveţi un aparat foto fixat pe un trepied (dacă nu aveţi căutaţi totuşi un loc cât mai fix) şi o telecomandă la aparat (astfel evitaţi mişcarea aparatului la apăsarea butonului pentru fotografiere). Aveţi nevoie din nou de o scenă. Puneţi de exemplu un ursuleţ şi fotografiaţi. Mişcaţi-l un centimetru şi fotografiaţi. Şi tot aşa. Dacă uniţi cele n fotografii realizate astfel (cu un program gratuit din Windows, numit Movie Maker), va ieşi un film, în care ursuleţul se deplasează singur. Aţi prins ideea? Atunci este timpul să cedaţi scaunul de regizor copiilor. Să se strângă jucăriile şi să înceapă animaţia: motor! Şi ştiţi ce? Puteţi realiza animaţii stop-motion şi cu persoane! Evident, în loc să mişcaţi o jucărie pe platou centimetru cu centimetru va trebui ca subiectul (un copil) să se deplaseze cu câte un pas mic. Efectele pot fi surprinzătoare. Pentru exemple de animaţii stop-motion şi explicaţii tehnice mai în detaliu vă recomandăm un articol de pe CNet.ro.

Efecte cu aparatul foto

Dacă aveţi calculator şi CD-uri cu fotografii digitale arhivate vă mai propunem o activitate nostimă în familie: să imaginaţi dialoguri! Faceţi fotografiile să vorbească, cu acelaşi sistem de bule în care să scrieţi texte ca la benzile desenate. Poate găsiţi o poză în care un membru al familiei este lângă un animal (ţine în mână un iepure sau mângâie un câine): ce cuvinte trăznite aţi putea pune în gura (bula) fiecăruia pentru a ieşi ceva comic? O altă sugestie: încercaţi să faceţi fotografii care să fructifice faptul că deşi o realizaţi în spaţiu 3D, imaginea în final este 2D. Cum? Un exemplu simplu: tata face fotografia, mama stă la o anumită distanţă ţinând mâna ca şi cum ar avea ceva în ea, iar copilul stă la suficientă depărtare astfel încât din punctul de vedere al camerei foto să pară că este pe mâna mamei. Imaginea alăturată face cât o mie de cuvinte: o şansă în plus dacă nu am explicat suficient de clar. Cu imaginaţie copiii (mai mari) pot realiza tot felul de astfel de poze cu iluzii optice.

Arhiva de familie

Cu toţii avem o cutiuţă cu fotografiile din copilărie (poate şi cu părul de la botez şi cu alte amintiri deosebite). Acum cutiuţele sunt înlocuite de CD-uri şi DVD-uri cu fotografii şi filme din viaţa familiei. Încurajaţi-i pe copii să se implice în „documentarea” familiei. Într-un articol din Familia creştină scriam despre ideea alcătuirii arborelui genealogic al familiei. Profitaţi de instrumentele moderne din casă (reportofon, aparat foto, cameră video) pentru a crea înregistrări. În unele familii copiii îşi cunosc bunicii sau străbunicii doar câţiva ani… ce bucurie va fi pentru ei să se poată revedea – când au ajuns de exemplu adolescenţi -, în imagini video sau în fotografii, alături de cei care nu mai sunt printre noi, dar pe care i-au îndrăgit atât de mult.

În fine, consideraţi şi ideea unui sit de familie. Astăzi a avea un sit web nu mai înseamnă bătăile de cap de acum câţiva ani. Puteţi folosi diverse soluţii gratuite de blog (gen WordPress.com sau Blogger.com) pentru a avea în trei minute (exagerez trei minute, mai rapid!) un sit al familiei. Acolo veţi putea strânge poze, scrie despre evenimente… Multe din cele descrise mai sus se pot „arhiva” pe sit. Astăzi chiar şi filmele de familie îşi pot avea locul online. Ca şi părinţi poate fi ocazia să vă apropiaţi de spaţiul internetului şi să îi lăsaţi pe copii să vă călăuzească (cât de importanţi se vor simţi!). Va fi un nou spaţiu de colaborare în familie. Veţi crea de fapt cartea de vizită – online – a familiei Dvs.

De ce…?

De ce atâtea complicaţii în loc să pornim televizorul şi să îi lăsăm pe copii în faţa lui? Este întrebarea pe care şi noi, probabil şi Dvs, ne-o punem adesea. Dacă ştim că avem de lucru şi dorim linişte, se întâmplă să apelăm la această soluţie: un DVD cu desene animate şi se aşterne tăcerea… Şi totuşi, dacă ne asumăm „complicaţia” de a-i implica pe copii în diverse proiecte media câştigăm mult, mai ales pe termen lung.

Din fiecare nouă experienţă se învaţă câte ceva, iar dacă se face în familie dimensiunea de „lecţie” devine mai puţin vizibilă (cu cât experienţa este mai distractivă, desigur). Puteţi să vedeţi împreună un film şi este minunat, dar în acelaşi timp (o oră şi jumătate să zicem) puteţi produce cu familia unul (cu stop-motion, probabil de vreo 2-3 minute… asta e… înţelegeţi acum cât durează realizarea unor filme de animaţie?): calitatea experienţei diferă total. În cazul din urmă copiii nu mai sunt doar spectatori ci sunt cât se poate de activ implicaţi. Desigur, şi vizionarea împreună are valoarea ei, mai ales dacă la final vă faceţi obiceiul de a discuta despre film cu copiii: ce am învăţat din el? cine ce a făcut bine, cine ce a greşit? eu cum aş fi făcut în locul respectivului personaj? Simţul critic – care la unii pare a fi prezent de la naştere, poate din vreo genă moştenită – are nevoie de formare, iar sarcina cade pe umerii părinţilor.

De fapt, experienţele media ale copiilor trebuie însoţite de o discuţie despre modul de „consum”, despre discernământul pe care trebuie să îl avem. Sugestiile de activităţi prezentate mai sus oferă tot atâtea ocazii de a povesti cu copiii despre cinematografie, ziare, internet… Potoliţi-le copiilor setea de cunoaştere despre instrumentele de comunicare, fiind atenţi la faptul că probabil aceasta presupune ca în primul rând Dvs să vă documentaţi. Cum a apărut televiziunea nu este deloc o poveste mai puţin fascinantă decât cum au dispărut dinozaurii: trebuie doar să o ştiţi spune. Profitaţi ca printre detaliile tehnice (cum se face o fotografie, un film, un sit) să vorbiţi şi despre aspectele morale, despre manipulare, despre intenţiile din spatele unor producători. Cu alte cuvinte, combinaţi practica cu teoria pentru a avea siguranţa că mesajul este perceput, memorat, asumat. Eventualele lecţii abstracte despre mass-media la ora de dirigenţie nu se vor putea compara cu experienţele „pe teren” asigurate de Dvs.

Înainte de a pune tânărului volanul în mâini, el trebuie să urmeze nişte cursuri, nu uşoare. Nici o armă nu poţi avea fără o licenţă corespunzătoare. Vrem nu vrem, trebuie să înţelegem că şi mijloacele de comunicare sunt cu două tăişuri: ne pot „deplasa” spre locuri incredibile, sau ne pot „omorî” sub greutatea violenţei, vulgarităţii, realei lipse de creier din unele producţii media. Şi atunci cum am putea să îi lăsăm pe copii să consume ce vor, când vor, cum vor? Cu toţii ne dorim ca în viaţă copiii noştri să facă alegerile cele mai bune: de la haine la carieră, de la prieteni la media. Trebuie să muncim însă pentru aceasta, cultivându-le zi de zi capacitatea de a discerne.

Într-o vreme, media reflecta viaţa de zi cu zi. Cineva spunea că astăzi viaţa de zi cu zi caută să reflecte media, care s-a îndepărtat pe alocuri astronomic de realitate. Să îi învăţăm pe cei mici ce înseamnă mijloacele de comunicare în masă, cum pot fi ele folosite bine, când sunt folosite rău, iar dacă unii dintre ei vor ajunge regizorii, jurnaliştii, scriitorii, webmasterii de mâine, atunci cu atât mai bine. Succes şi nu uitaţi să vă distraţi bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *