Sr. Carmen: Adio România! Salut Etiopia!

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Oana Capan

Sr. Carmen Sammut.

Marţi, 18 septembrie 2007, în nou sfinţita biserică a parohiei greco-catolice Mănăştur 1 Vest din Cluj-Napoca, de la ora 18, a fost celebrată o Sfântă Liturghie cu o ocazie specială. Preoţii celebranţi şi credincioşii prezenţi la Liturghie au dorit să îi mulţumească sorei Carmen Sammut, de origine malteză, din Congregaţia Sf. Iosif al Apariţiei, pentru activitatea rodnică desfăşurată în oraşul lor şi în special în cadrul parohiei sus amintite. După 13 ani de misiune în România, sora va pleca acum în Africa. Predica a fost ţinută de părintele Olivo Bosa SJ, unul dintre cei care a colaborat mult cu sora Carmen. Pornind de la pasajul evanghelic citit, cu genealogia lui Isus, părintele a arătat că în acea lungă listă de nume cu strămoşii Mântuitorului sunt incluşi oameni care şi-au adus o contribuţie la istoria mântuirii, aşa cum suntem chemaţi noi toţi să ne aducem, şi aşa cum şi-a adus sora Carmen, în toţi anii aceştia petrecuţi în ţara noastră.

După Sfânta Liturghie, preotul paroh Ovidiu Lăpuşte i-a adresat şi el câteva cuvinte de recunoştinţă sorei. La final, sora Carmen a vorbit despre disponibilitatea pe care trebuie să o aibă o persoană consacrată, mai ales misionară, de a pleca acolo unde i se cere. Trecând în revistă principalele momente şi etape ale şederii sale în România, sora a mulţumit persoanelor pe care le-a întâlnit şi celor care au ajutat-o: preoţii, primele prietene călugăriţe pe care şi le-a făcut aici, asistentele sociale cu care a colaborat în cadrul proiectelor sociale din parohie, cuplurile de tineri căsătoriţi cu care a organizat cursuri de formare… Înainte de o agapă fraternă, cei prezenţi au putut urmări o prezentare în fotografii şi texte explicative a activităţii sorei Carmen Sammut.

– După 13 ani de misiune în România, unde aţi venit după alţi 20 de ani petrecuţi în India, sunteţi acum pe punctul de a pleca într-o nouă misiune, într-un alt colţ al lumii, în Africa. Spuneţi-ne, vă rugăm, soră Carmen Sammut, pentru început, câte ceva despre Dvs, despre familia Dvs, şi despre congregaţia din care faceţi parte.
– Părinţi mei m-au avut numai pe mine. Din nefericire, tatăl meu a murit după o scurtă boală când aveam 13 ani. Am crescut totuşi aproape de familia lărgită, şi am copilărit cu verişorii. Vacanţele noastre erau pline de soare, de nisip şi de mare. După ce am terminat liceul, am studiat la un colegiu pedagogic condus de călugăriţe. Când eram gata să mă angajez să predau, m-am simţit atrasă de vocaţia misionară. Am ştiut în mine că Dumnezeu m-a chemat să-l urmez şi să trăiesc întreagă viaţa mea în slujirea Lui. Dumnezeu mi-a adus în cale un director spiritual care m-a ajutat să le găsesc pe surorile Sfântului Iosif al Apariţiei, Congregaţia misionară pe care o căutam. În timpul noviciatului, făcut o parte la Marsilia şi o parte la Paris, mama mea a decedat.

În fondatoarea noastră, Sfânta Emilia de Vialar, mi-am găsit o adevărată inspiraţie… o femeie activă şi în acelaşi timp o femeie de rugăciune, dăruită pe deplin lui Dumnezeu, în uniune profundă cu Dumnezeu. În surorile pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor am găsit persoane care încearcă cu adevărat să păstreze această combinaţie fericită. Congregaţia noastră este răspândită în toată lumea, în 5 continente, în 27 de ţări, cu 30 de naţionalităţi, printre care un grup mic de surori tinere din România. Numele Congregaţiei este puţin ciudat. Sf. Emilia a ales acest nume pentru Congregaţie contemplând o pictură în care Sf. Iosif primeşte în vis îndemnul lui Dumnezeu – să o ia pe Maria, spre ocrotirea lui Isus. Suntem chemaţi în măsura posibilului să îl aducem pe Isus în vieţile altora, să îi ajutăm şi să îi protejăm în necazurile lor, aşa cum a făcut Iosif pentru Maria şi Isus.

– Descrieţi-ne, vă rugăm, anii petrecuţi în India.
– Am petrecut 20 de ani în India. Am aterizat acolo în 17 iunie 1974, la doi ani după primele voturi. Aveam 25 de ani. Primii 8 ani i-am petrecut la Ranchi, unde aveam o casă de formare pentru surorile noastre din India. Eram tânără printre tinere. Ele m-au învăţat multe despre culturile lor, despre limbile lor. Am gustat tot felul de mâncăruri noi, de fructe exotice. M-am bucurat de dansuri şi haine colorate şi frumoase. Am fost introdusă în numeroasele religii care există în India, şi mi-a crescut respectul pentru fiecare om credincios care trăieşte convingerea lui cu dreptate şi încredere.

Sr. Carmen în India.

Mai dificil a fost în primul an să mă acomodez cu muzica indiană, care zilnic se cânta tare la microfon în satul nostru. Am fost foarte atinsă de sărăcia extremă care ne-a înconjurat. Misiunile comunităţilor noastre de acolo erau cu cei mai defavorizaţi, în sate îndepărtate, la kilometri întregi, unde nu ne puteam duce decât pe jos sau cu bicicleta, traversând râurile pe jos. Acolo, departe de biserica parohială, surorile făceau cateheză în multe sate, ţineau liturghia cuvântului duminica şi distribuiau Sfânta Împărtăşanie – preotul venea numai o dată pe lună. Aveau un dispensar pentru cei bolnavi, ţineau cursuri. În alte locuri aveam şcoli pentru copiii sărăci. Distanţele dintre o comunitate şi alta erau şi sunt mari, cel puţin 18 ore de mers cu autobuzul – confort foarte redus!

După Ranchi am fost trimisă la Mosaboni, aproape de Calcutta, unde aveam o şcoală şi am predat timp de doi ani la liceu. În 1984, am fost trimisă la Madras (acum Chennai), unde la periferia oraşului s-a deschis o comunitate într-un sat construit de Caritas pentru refugiaţii venind din Sri Lanka. (Atunci, ca şi acum, există o problemă politică, mulţi originari din Tamilnadu pierzându-şi bunurile şi casele lor din Sri Lanka.) Satul încă nu avea curent, apă la robinet, străzi asfaltate. Casele erau o structură mică din bambus acoperită cu frunze de cocotieri. Pe lângă dispensar, am ridicat şi o şcoală – de la grădiniţă până la liceu. Acolo am rămas timp de 10 ani. Şcoala avea peste 1000 de elevi când am plecat spre România. Acolo am predat şi am fost directoarea şcolii după un timp.

Majoritatea copiilor aveau numai o pereche de pantofi pentru şcoală, pe care îi purtau doar la inspecţii. Se jucau cu fluturaşi şi şerpi mici, în nisipul care ne înconjura. În primii ani, înainte de a avea o clădire pentru şcoală, am folosit şi noi o structură de bambus, acoperită cu frunze, divizată în cinci încăperi pentru 5 clase. Pe jos era nisip. Grup sanitar nu a existat. Era folosit cel de la comunitatea din apropiere. Aveam şi o şcoală de cusut pentru fete care nu aveau alte şanse. Prin asociaţia femeilor pe care comunitatea a întemeiat-o, satul dispune acum de lumină, apă, străzi, un serviciu de autobuz. Au fost ani plini de aventuri, plini de bucurie interioară, chiar şi în necazurile care ne au înconjurat. Nu dispuneam de multe resurse şi bani, dar Dumnezeu ne-a susţinut, prin ani lungi de birocraţie până la completarea clădirii şi recunoaşterea şcolii de către statul local. Surorile se duceau în fiecare duminică pentru cateheză nu numai în satul nostru, ci şi în alte două zone ale parohiei noastre.

– Aţi trăit în India pe vremea când îşi desfăşura activitatea acolo şi Maica Tereza de Calcutta. Ce ne puteţi împărtăşi despre ea?
– Maica (Sfântă) Tereza de Calcutta are o legătură cu Congregaţia noastră. În anii ’50, când Maica Tereza era la începuturi cu organizarea operei sale, una dintre Consilierele generale ale noastre, Sr. Helen Douglas, atunci în vizită la surorile noastre din Birmania (actualul Myanmar), a cunoscut-o şi a cerut să meargă cu Maica Tereza să o ajute. De atunci, Sr. Helen Douglas, numită de Maica Tereza Sister Fredrick, a fost mâna dreaptă a Maicii Tereza cu formarea surorilor, ca prima consilieră a dânsei. Când ne duceam la Calcutta, nu puteam să nu ne îndreptăm spre Park Street, unde Misionarele Carităţii aveau casa mamă. Atunci, după rugăciunea de seară, Maica Tereza ieşea, şi cu memoria ei impecabilă spunea: Aţi venit să o vedeţi pe Sister Fredrick. Odată am avut o discuţie destul de lungă cu dânsa despre modul lor extrem de a trăi votul sărăciei. Nu am înţeles multe. Se vede că nu am avut această chemare. Dar Maica Tereza era o femeie foarte hotărâtă, puternică. Simţeai că avea o direcţie, un singur scop, acela de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a-l mângâia în cei defavorizaţi.

Membrele Congregaţiei din România.

– În 1994 aţi venit în România. Cum a fost începutul misiunii Dvs. în ţara noastră? Care au fost principalele proiecte pe care le-aţi desfăşurat în România?
– Mi-era greu să plec din India, dar acolo am lăsat o provincie cu surorile noastre tinere. În Europa, surorile erau mai în vârstă şi eram printre cele mai tinere trimise aici în România. Comunitatea noastră a sosit în România în 1992, şi eu am aterizat la Bucureşti în 29 mai. Eram 4 surori cu mine la Cluj. Viaţa era încă mai austeră, cozi la pâine şi lactate, pieţe mai goale, gara din Bucureşti nu se compară ceea ce era atunci cu ceea ce a devenit. Influenţa comunismului se simţea foarte mult. Oamenilor le era frică să-şi spună părerea. După atâţia ani într-o ţară democratică precum India, acest lucru mi se părea greu la început.

Cu surorile nu aveam încă o operă comună, una făcea voluntariat la casa de copii, alta cateheză şi vizite în fiecare săptămână la centrul pentru minori, unde am cunoscut mulţi copii ai străzii. În primele trei luni m-am dedicat învăţării limbii române, ajutată de două profesoare universitare. După aceea am găsit o slujbă la Liceul Şincai, unde am predat timp de un an literatură engleză la clasele a XI-a şi a XII-a. În anul următor am predat literatura şi limba engleză la facultate. Aceasta a fost activitatea mea până în 2001. Am avut contact cu mulţi studenţi. L-am ajutat părintele Olivo Bosa SJ la exerciţiile spirituale pentru tineri la Cicârlău şi la Vinţu de Jos.

Când parohia Mănăştur 1 Vest a început să folosească subsolul bisericii, de Crăciun în anul 2000, am putut să împlinim un vis, cel de a-i putea ajuta pe copiii străzii cunoscuţi la centrul pentru minori. Cu acordul părintelui Lăpuşte, paroh, am început să pregătim o masă caldă în subsolul bisericii din 31 ianuarie 2001. De atunci Proiectul social a luat forma actuală, ascultarea persoanelor în dificultăţii, ajutorarea familiilor defavorizate, colaborarea cu alte grupuri sociale din Cluj cum sunt Alcoolici Anonimi, Prison Fellowship, Caritas, Ajutor Maltez, Cristiana…

Comunitatea noastră a colaborat şi la cateheza parohiei, la a învăţa mai multe fete să cânte la chitară pentru Liturghia celebrată pentru copii. Am vizitat familiile în dificultate, neţinând cont de confesiunea lor. Am vrut să ne apropriam de toate persoanele care aveau nevoie de prietenia noastră şi de Isus în vieţile lor. Personal am fost şi la mai multe întâlniri ecumenice, dintre care una s-a ţinut aici la Cluj în 2004. Am învăţat multe în România, sunt foarte mişcată de delicateţea poporului, de modul în care ştiu să trăiască cu demnitate oamenii chiar în condiţii grele.

– Acum vă aşteaptă Africa. Unde veţi merge mai exact, şi cu ce gânduri porniţi în noua misiune?
– Dacă primim viza, mă voi duce cu o altă călugăriţă în Etiopia, în Estul Africii – cornul Africii. Etiopia, ca şi India, este o ţara imensă cu relief foarte bogat, cu o altitudine înaltă şi o depresiune care este chiar mai jos de nivelul mării. În mare parte este o ţară defavorizată, în război cu Eritreea şi Somalia, în speranţa de a putea câştiga o bucăţică de coastă la Marea Roşie. În primul an vom rămâne în capitala Addis Abeba, în speranţa de a putea învăţa limba amharică, şi de a face cunoştinţă cu cultura lor antică.

Etiopia are o majoritate ortodoxă de rit copt. Încă există multe zone unde triburile trăiesc în condiţii grele, nedezvoltate din punct de vedere uman şi spiritual. Şi noi vom fi trimise după un timp la periferie, la peste 500 km nord vest de Addis Abeba, la astfel de triburi. Nu va fi uşor să plec din România şi să las prieteni, munca începută, ştiind nevoile care sunt încă aici. Am speranţă totuşi şi toată încrederea în echipa care continuă opera socială a parohiei Mănăştur I Vest.

Viaţa noastră de călugăriţe nu are sens decât prin credinţa în Dumnezeu, şi în Fiul lui, Isus Cristos. În congregaţia noastră misionară, noi facem al patrulea vot, să „ne consacrăm Operelor de Caritate”, ceea ce înseamnă a accepta să ne ducem acolo unde există o nevoie mai mare. Când mi s-a oferit anul trecut o lună de zile în Etiopia pentru a analiza dacă Congregaţia trebuie să meargă acolo sau nu, şi am văzut mizeria poporului, nu am putut să refuz să mă duc acolo, în ciuda vârstei mele, a proastei sănătăţi şi memorii… Atunci mi-a venit în minte fraza din Evanghelie: „erau ca nişte oi fără păstor”. Bunul Păstor să ne călăuzească şi să ne însoţească pe acest drum. Cer multe rugăciuni pentru îndeplinirea acestui vis, dacă este voinţa Domnului.

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *