Patru specii şi jumătate de filme catolice

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael P. Foley
Traducere: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, iulie/august 2007

Când vine vorba de ştiinţe, omul modern consideră periculoasă atribuirea unei etichete religioase. Mulţi s-ar încrunta dacă ar auzi vorbindu-se despre o chimie catolică sau despre o geografie catolică, considerând că asocierea ştiinţei cu un grup particular ar provoca în mod necesar deformarea adevărului, făcând-o falsă. La urma urmei, ar spune ei, chimia catolică nu este de fapt alchimia? Iar geografia catolică nu este cea care susţine că pământul ar fi plat? Pe de altă parte, când se vorbeşte despre muzică sau artă catolică nu există vreo ezitare asemănătoare, nu atât pentru simplul fapt că există aşa ceva, ci şi pentru că trăim în epoca post-Schopenhauer şi post-Nietzsche, când arta este văzută mai degrabă o afirmare a voinţei decât o manifestare a adevărului. Este păcat, pentru că arta, uneori chiar şi arta proastă, poate să spună adevărul aşa cum nimeni sau nimic nu poate. Iar arta cinematografică nu este o excepţie: filmele nu doar pot să spună adevărul, ci pot să spună chiar adevăruri proclamate de Biserica Catolică.

Cred că în lista lungă de filme „bune” – care trebuie să respecte criteriul de a edifica şi a încânta – se poate găsi un subset de filme „catolice bune”. Aceste două adjective, să subliniem, nu sunt în mod necesar sinonime. Nu orice film artistic sau corect moral este automat catolic (şi viceversa), nici nu trebuie să fie astfel pentru ca noi, catolicii, să fim încântaţi de el, să învăţăm ceva din el. În mod evident, există un număr impresionant de filme care indică adevăruri importante despre existenţa umană fără ca să abordeze în mod necesar teme strict creştine sau catolice. Lucru adevărat chiar şi în cazul filmelor sumbre şi fără Dumnezeu – literalmente. Dacă atât de multe filme de astăzi sunt deprimante este pentru simplul fapt că sunt o oglindă exactă (şi deci instructivă) a iadului pe care îl reprezintă viaţa fără har şi speranţă. Sau după cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea: „Le datorăm recunoştinţă artiştilor seculari pentru că ne arată cum ar fi lumea fără Dumnezeu.” Oricine, de exemplu, care a văzut versiunea originală din 1966 a filmului „Alfie” (cu Michael Caine în rolul principal), în care se oferă un portret real al avortului, ştie exact ce vroia să spună defunctul Pontif.

Şi atunci: ce înseamnă un film catolic bun? În acest gen există cel puţin trei specii diferite, alături de o „jumătate” de specie de filme cvasi-catolice şi chiar o specie pseudo-catolică.

Explicit catolice

Patima lui Cristos.

Filmele care au personaje sau teme în mod evident catolice pot să fie uşor catalogate ca explicit catolice. Ca exemple am putea da filmul mut „The Passion of Joan of Arc” (1926); „Becket” (1964), cu Richard Burton în rolul Arhiepiscopului martirizat de Canterbury; „A Man for All Seasons”, fie cel din 1966 cu Paul Scofield, fie reluarea din 1988 cu Charlton Heston; „Thérèse” (2004), impresionantul film despre Mica Floare; şi, desigur, memorabilul „Passion of the Christ – Patima lui Cristos” al lui Mel Gibson (2004).

Filmele explicit catolice nu se limitează la cele despre sfinţi sau despre Isus Cristos. „The Mission – Misiunea” (1986) şi „Black Robe” (1991) au amândouă ca temă evanghelizarea de către iezuiţi a Lumii Noi, în timp ce „The Shoes of the Fisherman” (1968) oferă un frumos portret al unui lucrător din Vatican şi o stranie prefigurare a alegerii Papei Ioan Paul al II-lea. „Angels With Dirty Faces” (1938) şi „On the Waterfront” (1954) spun istorii catolice despre pierdere şi răscumpărare în ghetourile şi străzile murdare ale secolului trecut; pe de altă parte, „Catholics” (1973) – povestea unor călugări irlandezi care s-au întors la Liturghia în latină – dramatizează în mod excepţional unele dintre problemele profunde cu care se confruntă Biserica după Conciliul Vatican II.

Deşi filmele explicit catolice sunt cele mai uşor de identificat ca făcând parte din genul filmelor catolice bune, există şi zone gri. Cât de mult catolicism, de exemplu, trebuie să fie într-un film pentru ca să îl etichetăm ca explicit catolic? Să luăm de exemplu celebrul „The Sound of Music – Sunetul muzicii” (1965), care prezintă în mod favorabil toate personajele catolice, de la eroină, Maria, până la Maica Superioară. Cu toate acestea, credinţa nu este subiectul principal al filmului, iar Hollywood-ul i-a făcut o nedreptate Mariei von Trapp, care a fost o inteligentă şi fermă convertită la catolicism, nu eroina cu capul în nori, care trebuia adusă cu picioarele pe pământ, interpretată de Julie Andrews. Dar oare aceste lucruri, oricât de valabile ar fi, descalifică filmul de la a aparţine acestei specii?

Şi ce facem cu filmul danez „Babette’s Feast” (1987)? Din multe puncte de vedere această capodoperă cinematografică, cu tensiunile protestanto-catolice pe care le prezintă, poate fi citită ca o alegorie a banchetului euharistic, şi totuşi punctul culminant aduce un tribut mai degrabă artei decât credinţei. Sau cu „Changing Lanes” (2002), cu Ben Affleck şi Samuel L. Jackson? Filmul prezintă foarte bine suspansul creat de vrajba dintre doi bărbaţi implicaţi într-un accident de circulaţie. Personajele nu sunt catolice (presupunem), dar întreg filmul are loc în Vinerea Mare, un fapt care devine semnificativ nu doar pentru că unul dintre personaje nimereşte la un moment dat într-o biserică catolică în timpul slujbei specifice Vinerii Mari, ci şi pentru că rezolvarea conflictului este în ton cu semnificaţia acestei zile. Sunt detalii clare, dar oare suficiente pentru a declara filmul explicit catolic?

Similar am putea să ne întrebăm cât de decisivă trebuie să fie prezentarea catolicismului într-un film pentru a-l pune în rând cu, să spunem, însufleţitorul „Song of Bernadette” (1943) sau fermecătorul „Lilies of the Field” (1963)? „Millions” (2004) şi „Exorcism of Emily Rose” (2005) sunt amândouă filme reuşite, provocatoare, care tratează teme catolice (e drept că extraordinare, nu ordinare), dar rămân agnostice relativ la faptul că fenomenele sunt reale sau nu (apariţii în primul, posedări demonice în al doilea). După mine acest aspect nu ar trebui să le excludă din specia filmelor explicit catolice, pentru că simpla ridicare a unor probleme reale într-un mod onest reprezintă un câştig în sine.

În fine, trebuie să fie catolic regizorul unui film explicit catolic? M. Night Shyamalan este hindus, şi totuşi ne oferă o solidă poveste catolică în „Wide Awake” (1998). A făcut-o atât de bine încât New York Times a etichetat filmul ca fiind o propagandă catolică. Dacă toate neclarităţile expuse mai sus ilustrează ceva este principiul taxonomic conform căruia categoriile cu limite difuze rămân oricum valide.

Implicit catolice

Filmele implicit catolice, pe de altă parte, nu spun făţiş o poveste catolică, dar cu toate acestea reflectă o sensibilitate sau viziune catolică. Aceasta este specia de filme despre care revista Crisis a scris mult. Maria Elena de las Carreras Kuntz a vorbit despre datoria artistică a lui Frank Capra faţă de Predica de pe Munte (vezi „Viziunea catolică a lui Frank Capra”, din februarie 2002), iar înainte despre modul în care filmele regizorului John Ford reflectă o iubire sacramentală a creaţiei (vezi „America lui John Ford”, din octombrie 1996). Un exemplu mai recent de catolicism indirect ni-l oferă trilogia „Stăpânul Inelelor” (2001-2003), care operează cu înţelegerea augustiniană a binelui şi răului – adică cel din urmă înţeles ca lipsa primului.

Trebuie amintită şi filmografia lui Alfred Hitchcock, care, deşi uneori flirtează cu psihologia neo-freudiană, recurge în mod constant la teoria catolică a legii naturale. Să observăm spre exemplu că în mai multe thriller-e ale lui Hitchcock, o ruptură în ordinea naturală este precedată de ruptura din ordinea morală. În „The Birds” (1963), păsările se dezlănţuie doar după Mitch şi Melanie, pe care îi vedem mai întâi flirtând lângă o pereche de păsări într-un magazin de animale de companie, se întâlnesc pentru o aventură amoroasă la sfârşit de săptămână; în „Psycho” (1960), atrăgătoarea Janet Leigh nu ar fi fost niciodată în acel duş dacă nu ar fi fugit cu banii angajaţilor. În exploatarea temerilor noastre, Hitchcock se bazează tocmai pe disconfortul pe care îl simţim în mod natural când este vorba de ceva imoral, pe acea recunoaştere instinctivă a faptului că există o ordine a lucrurilor care nu poate să fie încălcată fără consecinţe. (Aşa se explică poate declinul filmelor lui Hitchcock începând din anii ’70. După revoluţia sexuală, regizorul nu s-a mai putut baza pe recunoaşterea de către spectatori a legii naturale.)

După cum se poate vedea din cazurile Capra, Ford şi Hitchcock, cinematografia catolică implicită rezultă de obicei din formarea catolică a scenariştilor, a regizorilor… Există şi câteva excepţii notabile de la această regulă, şi Shyamalan îmi vine din nou în mine. La o primă vedere, „Signs” (2002) este un thriller ştiinţifico-fantastic despre o invazie extraterestră şi despre un preot episcopalian, dar privit mai în profunzime oferă o strălucitoare şi lucidă lecţie despre înţelegerea catolică a providenţei în faţa tragediei şi a întâmplării.

Ilicit catolice

Codul lui Da Vinci.

Filmele a căror scenariu este inspirat din istorii sau din simboluri catolice cu scopul de a ridica în slăvi un erou sau o temă necatolică sau anti-catolică pot fi considerate ca „ilicite”. Conotaţia peiorativă a acestui adjectiv îl face să fie o etichetă potrivită pentru această categorie: filmele ilicit catolice îmbracă o haină catolică adesea cu intenţia de a umbla prin buzunarele ei. Printre exemple se află şi celebrele filme „Da Vinci Code” (2006) şi „Dogma” (1999) – cu Alanis Morrissette apărând ca Dumnezeu. Mai îmi vine în minte mai puţin cunoscutul „Saint Ralph” (2004), echivalentul religios al „Dead Poets Society”.

Ca să fim cinstiţi, nu toate filmele catolice ilicite – categoria „doi şi jumătate”, dacă doriţi – sunt dăunătoare. Unele, precum „Superman Returns” (2006), pot fi ambivalente sau chiar utile ca instrumente pedagogice. Bryan Singer, regizorul noului film, a vorbit deschis despre „alegoria iudeo-creştină” din „Superman Returns”. De fapt, de la conceperea lui în anii ’30, Superman a fost o figură a la Cristos: vine dintr-o altă lume; are un tată pământesc care l-a crescut şi un tată de dincolo de pământ; singurele părţi cunoscute din biografia lui sunt din copilărie şi de la maturitate, ş.a. Deşi acest profil i se potriveşte din anumite puncte de vedere şi lui Moise, conform pr. Raymond J. de Souza, ultima ecranizare a lui Superman prezintă „un Mesia cu pelerină” cu trăsături cristologice mai evidente ca niciodată, prezentându-l ca un slujitor care suferă şi care, ca răspuns la o cerere a tatălui său, mijloceşte în numele omenirii pentru a o salva, dar cu preţul propriei vieţi.

Ar trebui catolicii să aprecieze astfel de ficţiuni, considerându-le mărturii ale atractivităţii vieţii lui Cristos? Sau ar trebui să îi dăm în judecată pe producători pentru încălcarea drepturilor de autor? Mulţi creştini sunt entuziaşti în faţa acestui film, precum Stephen Skelton, autorul cărţii „Evanghelia după cel mai mare super erou al lumii”, care oferă inclusiv indicaţii despre cum se poate folosi filmul în pastoraţie. După mine, dacă filmul „Superman Returns” ilustrează ceva atunci este vorba de două lucruri: 1) societatea noastră continuă să fie impresionată de exemplul Mântuitorului Cristos; şi 2) preferă să îl găsească în orice alt loc decât în persoana lui Isus Cristos.

Pretinse drept catolice

La celălalt capăt se află o pseudo-categorie – filmele care nu se obosesc să prezinte ilicit catolicismul, dar care sunt considerate cu toate acestea catolice deoarece se descoperă în ele anumite elemente înrudite. De obicei această etichetare este un rezultat al proiectării de către catolici a propriului lor cadru moral sau teologic pe micul sau marele ecran. Este o activitate potenţial periculoasă, în principal pentru că încurajează obiceiuri proaste de percepere şi discernământ, dar şi pentru că adună în mod înşelător la un loc lucruri care în cel mai bun caz au legături superficiale. Un astfel de act are aceeaşi valoare intelectuală cu acela de a pune trandafirul şi macul în aceeaşi familie botanică pentru că ambele flori sunt roşii.

Înclinaţia spre acest tip de proiectare rămâne însă o puternică tentaţie pentru catolici, care sunt moştenitori ai unei impresionante tradiţii de însuşire a unor lucruri profund străine, de la filozofia greacă la obiceiuri păgâne (deşi, desigur, nu fără a modifica semnificativ aceste lucruri în proces). Din păcate, în epoca noastră, acest geniu de a „boteza” ceea ce nu a fost iniţial al nostru este un principiu de care se abuzează mult. Unii intelectuali catolici contemporani văd adesea ceva atractiv la Kant sau la Marx (sau la Adam Smith) şi trag concluzia că cu unele ajustări aceşti gânditori ar putea fi consideraţi creştini. La fel se întâmplă şi cu criticii de filme. Un proeminent critic catolic, spre exemplu, spunea cândva despre filmul cu mesaj pelagianist „Chasing Amy” (1997), despre o prostituată, că este „o poveste catolică despre răscumpărare”.

Şi deşi recunosc că este loc pentru dezacord onest în această privinţă, aş susţine că ceva similar se petrece cu filmele cu Harry Potter – deşi ele nu sunt atât de rele precum cărţile pe care se bazează. Poveştile lui Rowling au multe puncte tari imaginare şi chiar şi unele morale, dar cu toate acestea naraţiunea per ansamblu presupune o metafizică în contradicţie cu o cosmologie iudeo-creştină.

Neintenţionat catolice

În opinia mea există încă o specie: cea a filmelor neintenţionat catolice. Prin aceasta mă refer la filme care nu sunt nici direct şi nici indirect catolice, care nu neapărat se inspiră din simboluri catolice sau din viaţa catolică, dar cu toate acestea transmit adevăruri ale catolicismului.

Ziua Cârtiţei.

De exemplu popularul „Groundhog Day – Ziua Cârtiţei” (1993), cu Bill Murray şi Andie MacDowell, a fost regizat de Harold Ramis, un evreu agnostic căsătorit cu o budistă. Cu toate acestea, filmul, în care un prezentator al rubricii meteo este sortit să retrăiască aceeaşi zi până când în el are loc o schimbare morală radicală, poate fi cel mai bine înţeles ca un progres catolico-aristotelian. Ca să parafrazăm filmul, Phil Connors (Murray) suferă o remarcabilă schimbare de la „ticălosul vulgar” la „captura cea mare”, apogeul fiind momentul când el este literalmente răscumpărat de Rita (MacDowell). Iar Rita, după cum sugerează numele („margarita” fiind latinescul pentru „perlă”), este perla de mare preţ, fericirea pe care doar Dumnezeu o poate da. Chiar şi obiceiul cârtiţei de a-şi vedea umbra, parte importantă a filmului, este legat de sărbătoarea romano-catolică a purificării, din 2 februarie, iar mesajul pe care vrea să îl transmită este despre trecerea de la umbră la lumină.

În mod similar, regizorul şi producătorul neo-zeelandez Andrew Niccol nu este catolic, după cercetările mele, şi totuşi, două dintre filmele sale, „Gattaca” (1997) şi „The Truman Show” (1998), sunt uluitor de catolice ca semnificaţie. „Gattaca” prezintă eforturile unui om care trăieşte într-o lume obsedată de perfecţiunea genetică şi care îl vânează pentru „defecţiunile” lui biologice, el reuşind în cele din urmă să învingă. Filmul expune cu succes sinistra raţiune contemporană a gândirii eugenice, care presupune nu doar ingineria genetică ci şi avortul ca mijloace de a se asigura „calitatea” cea mai înaltă a urmaşilor.

„The Truman Show”, pe de altă parte, este în general apreciat ca susţinând „dreptul la intimitate”, dar povestea lui despre un om care fără să îşi dea seama devine un star de televiziune ne spune mai mult decât atât: repovesteşte alegoria lui Platon despre peşteră dintr-o perspectivă catolică. Protagonistul, Truman Burbank, este „omul adevărat” captiv într-o peşteră artificială; în timp ce antagonistul lui, producătorul tv Christof, este „Christ-off”, adică anticristul sau dumnezeul fals care a creat această lume într-o încercare de a-l ţine pe Truman departe de realitate. Într-unul dintre punctele de cotitură ale filmului, Truman trece printr-un „botez” în mare (la un moment dat părând mort), doar pentru a se ridica şi a-şi atinge destinaţia. Truman doreşte să scape din această plasă ţesută în jurul lui pentru a o găsi pe Sylvia Garland, cea care, după cum sugerează numele ei, este o personificare a naturii şi al cărei ornament distinctiv este o brăţară ca un rozariu.

Unde conduce adevărul

Dintre toate speciile de filme catolice pe care le-am examinat, cea de-a patra mă intrigă cel mai mult. În primul rând, este cea mai susceptibilă de abuz. A evidenţia o categorie de filme pe ascuns catolice poate provoca cu uşurinţă un entuziasm necritic, un zel pentru a „boteza” tot ceea ce ni se pare interesant, asemenea profesorilor din liceele catolice care încearcă să predea teologia cu filme gen „Războiul Stelelor”. Simpla afirmare a existenţei unor astfel de filme poate să facă să crească rândurile producţiilor despre care se pretinde că ar fi catolice.

Cu toate acestea, este importantă recunoaşterea realităţii acestei categorii, nu doar pentru că există, ci şi pentru implicaţiile sale. Faptul că regizori necatolici, cu intenţii necatolice în prezentarea unor scenarii necatolice, pot totuşi să ofere extraordinare filme catolice este o mărturie atât despre veridicitatea catolicismului cât şi despre integritatea actului artistic. Operele artiştilor serioşi nu doar distrează ci şi dezvăluie adevărul, ei fiind dispuşi să lase această dorinţă să le modeleze creaţia şi să îi conducă acolo unde trebuie, o dispoziţie pe care poate nu ar avea-o însă când vine vorba de vieţile lor. Această căutare a adevărului a oferit de atâtea ori mărturii surprinzătoare despre frumuseţea credinţei catolice.

Posted in Media.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *