Indiferenţi faţă de orice, mai puţin faţă de Dumnezeu

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 septembrie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Alice von Hildebrand
Traducere: Radu Capan
Sursa: The Rock, aprilie 2007

Autoarea articolului alături
de câţiva preoţi tineri.

Una dintre dificultăţile cu care ne confruntăm toţi în viaţa spirituală este aceea că atitudinile ce par identice pot să fie, de fapt, diferite sau chiar la antipozi. A le confunda poate să aibă consecinţe grave. Cu toţii suntem expuşi unor astfel de confuzii, dar mulţi dintre noi nu suntem nici măcar conştienţi de pericol.

Sf. Ignaţiu prezenta „indiferenţa” ca şi cheie de creştere în viaţa spirituală. Termenul este întrucâtva problematic pentru noi, deoarece atunci când cineva spune „mi-e indiferent” ceva sau cineva înseamnă „nu îmi pasă”. Dar când Ignaţiu ne chema să fim indiferenţi faţă de ceva nu se gândea să nu ne pese, ci că trebuie să lăsăm respectiva problemă cumva în afara inimilor noastre. Ne invita de fapt să ne pese mai mult de Dumnezeu decât de altceva. Am putea spune atunci că în viaţa creştină indiferenţa înseamnă poziţionarea în relaţia corectă cu Dumnezeu, cu creaturile Lui şi cu acele ataşamente materiale care, de bine de rău, sunt parte a existenţelor noastre pământeşti.

Ruperea legăturilor

Obiceiurile noastre reprezintă un lucru faţă de care trebuie să devenim indiferenţi. Fiecare dintre noi avem anumite idiosincrasii şi moduri specifice de a face una sau alta. În general este vorba de aspecte nevinovate în sine, dar mulţi dintre noi devenim atât de ataşaţi de ele încât ne supărăm rău de tot dacă apare şi cea mai mică schimbare. Poate fi vorba de programul zilnic, de planurile noastre, de gusturile noastre, de modul de a acţiona, ori chiar de ordinea în care acţionăm.

De exemplu, când mai multe femei lucrează în aceeaşi bucătărie, aceasta devine un câmp de luptă. Unii sunt atât de sensibili la capitolul mâncare încât este imposibil să le nimereşti gusturile: mâncarea este ori prea sărată, ori prea rece, ori prea piperată, sau nu e bine prezentată, este servită prea rapid sau prea târziu. Alţii sunt sensibili când e vorba de condiţiile de dormit: perna este prea tare sau prea moale; pătura este prea grea sau prea lungă; în cameră este prea cald sau prea rece, prea mult zgomot sau prea multă linişte. Povestea prinţesei cu bobul de mazăre este ilustrarea perfectă. Ştim cu toţii că doamnele bătrâne sau burlacii înaintaţi în vârstă sunt imposibil de mulţumit, deoarece au fixurile lor despre cum se fac diverse lucruri. Dar şi unii căsătoriţi sunt la fel, făcând o dramă din faptul că lucrurile nu merg aşa cum ar dori ei.

Nici un ordin religios nu poate accepta prinţese cu fiţe. O prietenă de-a mea, călugăriţă canadiană, mi-a spus că în chiar prima zi când a intrat în mănăstire, superioara i-a făcut observaţii atunci când, la masă, a refuzat o mâncare ce nu îi plăcea. Celor care intră în mănăstire li se spune că trebuie să se elibereze de aceste mici, aparent nesemnificative legături care, asemenea legăturilor ce îl ţineau pe Gulliver lipit de pământ, îi împiedică pe novici să îşi ia zborul spre înălţimi. Acelaşi simbolism îl regăsim în Cântarea Cântărilor: „puii de vulpe” devastează via (2,15). Sunt atât de mici încât sufletul adormit nu sesizează răul pe care îl fac. Victimele acestor obiceiuri ce se pretind nevinovate îşi pierd treptat libertatea, fără să îşi dea seama.

Calea spre sfinţenie presupune, cu harul lui Dumnezeu, a deveni „indiferent” faţă de aceste mici ataşamente ce ne leagă. Să nu ne iluzionăm că o victorie pe acest câmp de luptă s-ar putea obţine fără costul unor mari eforturi.

Atenţie la programul de dragul programului

Există un obicei unanim apreciat. Ajunge să citim regula Sf. Benedict pentru a vedea că el cere călugărilor săi să urmeze un program strict: timp de rugăciune, timp de lectură, timp de muncă, timp de somn. În mănăstiri, clopoţelul sună pentru a-i chema pe călugări la anumite sarcini. Sf. Benedict insistă ca atunci când clopoţelul sună, călugărul să îşi abandoneze imediat ocupaţia din acel moment (relinquis ommnibus). Nu este uşor, mai ales când eşti aproape să închei ceva. Majoritatea dintre noi am fi iritaţi de o astfel de regulă şi am încerca să o fentăm puţin (doar câteva minute în plus sau în minus sunt tot acolo!).

A urma un program este un obicei bun. El conduce la o viaţă ordonată. Unii oameni talentaţi au realizat atât de puţine în viaţă lipsindu-le disciplina. Unii oameni nu au talente excepţionale, dar reuşesc să facă totuşi atât de mult pentru că îşi organizează bine ziua. Disciplina şi ordinea sunt demne de laudă. Dar şi ele pot să devină legături dăunătoare. Cunoaştem cu toţii oameni care îşi pierd cumpătul atunci când un obiect nu este pus la locul lui. De multe ori, iubirea faţă de aproapele ne cere să ne întrerupem de la programul nostru pentru o urgenţă. În astfel de cazuri, iubirea trebuie să aibă precedenţa. Există chiar şi situaţii când o persoană trebuie să sacrifice (şi în mod special aleg cuvântul „sacrifice”) Liturghia de duminică pentru a ajuta o persoană aflată într-o situaţie ce necesită imperios ajutor.

Există persoane care sunt atât de prizoniere obiceiurilor lor „bune” încât acestea devin prioritare, oricare ar fi chemarea momentului prezent. Cunosc unii al căror program este atât de sfânt şi care nici nu te aud dacă le ceri să îşi întrerupă rutina. Litera are prioritate asupra spiritului. Bunele obiceiuri devin un corset care îi lipsesc pe aceştia de adevărata libertate. Cunosc un profesor – un sclav perfect al obiceiurilor „bune” – care se enerva la culme dacă nu era la tablă când ceasul bătea de ora şase. Viaţa filosofului Immanuel Kant era atât de ordonată şi exactă încât locuitorii din Königsberg îşi reglau ceasul după el când îl vedeau trecând podul spre universitate.

Ordinea şi disciplina sunt de dorit, dar pentru mulţi ele pot să devină nişte cămăşi de forţă şi pot să le afecteze capacitatea de a-şi exercita iubirea. Datorită faptului că aceste obiceiuri sunt bune, este adesea dificil să îi faci pe aceşti oameni să conştientizeze că ele pot să le facă rău dezvoltării spirituale. Sfântul, de exemplu, dobândeşte o flexibilitate şi indiferenţă extraordinară. Pe de o parte, el nu permite niciodată toanelor lui să îi întrerupă programul; pe de altă parte, nu ezită să se abată de la acesta dacă practicarea iubirii o cere.

Sfânta libertate

Oricine ţinteşte spre sfinţenie trebuie să se lase condus de „sfânta libertate” – adică trebuie să fie stăpânul nu doar al obiceiurilor subiective ci şi al celor bune atunci când „thema Christi” îi spune să facă aşa. Ce cere Cristos de la mine acum? – este întrebarea crucială. Schimbatul scutecelor poate aduce mai multă laudă lui Dumnezeu decât scrierea unui articol dacă reprezintă ceea ce este cerut în acel moment. De aceea, în viaţa creştină orice poate să fie făcut pentru gloria lui Dumnezeu: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva” (1Corinteni 10,31).

Lucrarea Preasfintei Fecioare în Nazaret – o lucrare pe care fiecare dintre noi ar trebui să o invidiem – a fost să aibă grijă de Pruncul Sfânt. Văzută din exterior, pare o sarcină modestă, dar cu siguranţă a fost înconjurată de o ceată de îngeri, cântând Sanctus, Sanctus, Sanctus. Fecioara, între femeile vremii ei, ştia că are privilegiul copleşitor de a schimba scutecele Mântuitorului, care a acceptat să devină un copil neajutorat pentru a ne putea mântui.

Când Sf. Ignaţiu – împotriva dorinţei lui – a fost ales ca prim superior al ordinului său, şi-a stabilit singur sarcina de a lucra în bucătărie. De ce? În primul rând pentru că dorea să slujească şi nu să fie slujit. În al doilea rând pentru a-i învăţa pe ceilalţi că o sarcină mică, nesemnificativă, făcută cu iubire, poate să îi aducă glorie lui Dumnezeu mai mult decât o sarcină înaltă infectată de vanitate.

Eliberarea de obiceiurile subiective şi lăsarea deoparte a obiceiurilor bune atât când iubirea ne-o cere poate să joace un rol important nu doar în viaţa consacrată ci şi în căsătorie. Cel care iubeşte cu adevărat va fi cel mereu gata să îşi schimbe cursul de dragul partenerului/partenerei.

Inima problemei

Creşterea în viaţa spirituală cere indiferenţă faţă de preferinţele personale şi chiar faţă de obiceiurile noastre bune. Dar ar trebui oare indiferenţa să caracterizeze atitudinea noastră faţă de alţi oameni? Unii ar susţine că da. Aceasta a fost poziţia asumată de Sf. Augustin după ce s-a convertit: oroarea pe care o resimţea faţă de viaţa pe care o dusese până atunci l-a făcut un avocat al tăierii legăturilor cu trecutul. Pentru a o lua de la început este nevoie ca ruptura să fie radicală. Într-una dintre primele lui opere, Solilocviile, el apără teza conform căreia doar două lucruri trebuie să ne intereseze: Dumnezeu şi propriul suflet. După ce a aprofundat înţelegerea mesajului creştin, Augustin şi-a modificat această poziţie. Dacă omului i se cere să îşi iubească semenul după cum Cristos îl iubeşte pe el, atunci este clar că semenul este demn de iubire: problemele noastre nu trebuie să ne lase indiferenţi; inimile noastre trebuie să pulseze cu el. Aceasta nu înseamnă că grija faţă de semeni trebuie să ne facă să uităm de Dumnezeu. Dimpotrivă, Augustin spune clar că iubirea semenilor este o iubire în Dumnezeu. De aceea exclamă: „Cum aş putea să îi iubesc mai mult decât pe Dumnezeu pe cei pe care îi iubesc în Dumnezeu?” (Cetatea lui Dumnezeu, XXI.26). El nu elimină iubirea pentru oameni: o botează însă.

Cere oare indiferenţa creştină să ne îndeplinim îndatoririle faţă de semeni doar cu voinţa, niciodată implicând şi inima? Fără îndoială, sunt unii creştini care ar susţine aşa ceva. Ei nu au încredere în inimă. Ei cred că intelectul şi voinţa sunt singurele care împreună reprezintă superioritatea omului faţă de animale (aceasta este poziţia adoptată de Aristotel). De fapt, unii ar fi în stare să pretindă chiar că cu cât este mai puţin implicată inima, cu atât actele de caritate sunt mai pure; doar atunci poţi să nu fii egoist. Inima este, la urma urmei, o bucată de carne, vor spune alţii. Kant susţinea ceva similar; pentru el emoţia era ceva „patologic”. O faimoasă şi tristă poveste ne vorbeşte despre un călugăr eremit ce credea acest lucru. Sora lui era pe moarte şi l-a rugat să o viziteze, să îl mai vadă odată, căci nu se văzuseră de ani de zile. Mai întâi el a refuzat: când a plecat să fie călugăr a rupt legăturile cu lumea, inclusiv cu familia. Dar apoi a cedat. A venit în Alexandria, a mers la geamul casei şi, închizând ochii, a strigat: „Acum uită-te la mine!”, după care a plecat. Cât de creştin este acest comportament e desigur discutabil.

Întrebarea mai profundă este probabil ce rol trebuie să joace inima în viaţa spirituală a catolicului. C.S. Lewis ne spune în „Abolirea omului” că problema cu care se confruntă educatorii moderni „nu este tăierea junglei, ci irigarea deşerturilor”. Ceea ce vrea să spună este că în societatea contemporană mulţi suferă de o atrofie a inimii. În perioada romantică se putea vorbi despre o hipertrofie a inimii, dar astăzi suferim pentru că inimile noastre sunt „deşerturi”. Recent, un preot care îmi este prieten şi care a auzit mii de spovezi în viaţa lui, mi-a spus acelaşi lucru altfel: problema societăţii noastre nu o reprezintă inimile frânte, ci inimile de piatră. Inimile noastre sunt într-adevăr „deşerturi care trebuie să fie irigate”. Nu putem fi lipsiţi de inimă faţă de lucruri, pentru că ele nu pot fi rănite. Din păcate însă, putem fi lipsiţi de inimă faţă de oameni. Aceasta este învăţătura autentică a lui Ignaţiu? Predicând indiferenţa nu înseamnă închiderea inimii faţă de ceilalţi şi reducerea relaţiilor noastre cu semenii la acte reci, lipsite de orice căldură? Adevărul este că atât Sf. Ignaţiu cât şi Sf. Filip Neri au atins inimile credincioşilor pentru că propriile inimi le erau aprinse: iubirea lor pentru Dumnezeu devenea iubire pentru semeni. Nu erau indiferenţi, ci detaşaţi.

Când Cristos ne spune că nu se roagă pentru lume nu se referă la frumoasa creaţie a lui Dumnezeu care, după cum spunea Sf. Bonaventura, vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu. El se referă în schimb la domeniul celui rău, al prinţului acestui lumi, a cărui „evanghelie” este non serviam – mândria, ura şi războiul împotriva a orice este bun, nobil şi frumos. Când Dumnezeu a încheiat creaţia a văzut că „toate erau foarte bune” (Geneză 1,31). Ar trebui oare ca lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dat să ne lase indiferenţi? De ce Sfântul Francisc şi-a exprimat iubirea faţă de fratele lui Soarele, sora sa Luna dacă nu pentru că a văzut în ele creaţia plină de iubire a lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu era indiferent faţă de ele.

Sfinţii ştiu că datorită naturii noastre decăzute suntem adesea tentaţi să iubim creaturile lui Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu – aceasta este cu siguranţă arhi-tentanţia omului post-edenic. De aceea sunt mame care îl urăsc pe Dumnezeu pentru că a îndrăznit să le ia copiii. Nu cu mult timp în urmă, cineva îmi spunea atunci când i-a murit soţia a fost „nervos ca dracul pe Dumnezeu”. Elie Wiesel s-a întors împotriva lui Dumnezeu datorită holocaustului. Un student al meu s-a sinucis atunci când cel mai bun prieten i-a murit. Prietenul lui era un dumnezeu pentru el. Sunt oare aceşti oameni de condamnat pentru că nu au fost indiferenţi, sau mai degrabă sunt în mod tragic de condamnat pentru că nu au fost detaşaţi – adică pentru că au iubit creaturile mai mult decât pe Creator? Augustin ne spune că trebuie să iubim cel mai mult ceea ce este înalt, în mod egal cea ce este egal, inegal ceea ce este inegal.

Cuvântul indiferenţă, aşadar, ar trebui să fie rezervat pentru lucruri care, fiind neutre prin natura lor, sunt incapabile să ne mişte pozitiv sau negativ, şi pentru probleme pur subiective de gust şi obiceiuri. Când avem de-a face cu lucruri importante în sine (de exemplu demnitatea, iubirea, prietenia), cuvântul indiferenţă nu este potrivit. Pentru aceste lucruri, detaşarea este un cuvânt mai potrivit.

Sacrificiul pe care îl cere iubirea

Pentru a înţelege pe deplin natura detaşării, să privim în Biblie. Una dintre cele mai impresionante povestiri din Vechiul Testament este cea a lui Avraam. Sara, soţia lui, era sterilă. În ciuda vârstei ei, Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va deveni tată. La auzul promisiunii, Sara a izbucnit în râs. Nu avea nevoie de diplomă în anatomie pentru a-şi da seama că de la o anumită vârstă femeile nu mai pot să devină mame. Dar Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea şi, la vârsta ei înaintată, Sara l-a născut pe Isaac – fiul cel promis. Putem să ne imaginăm bucuria copleşitoare experimentată de Sara şi Avraam când au ţinut în braţe acest copil binecuvântat. Dacă Biblia nu vorbeşte despre bucuria lor este pentru că tăcerea e mai elocventă.

Dar cine dintre noi ar fi pregătit pentru drama care urmează? Dumnezeu îi cere lui Avraam să îşi jertfească fiul, să îl dea înapoi pe copilul conceput în mod miraculos după ani lungi de aşteptare fără roade. Nu se contrazice singur Dumnezeu? Este El oare un Dumnezeu bun şi iubitor? Avraam merită pe deplin titlul glorios de „părinte al credinţei” deoarece, deşi în întuneric total, el a crezut totuşi. A fost gata să se supună; nu a cerut schimbarea „sentinţei”; nu a comentat-o. A crezut. Sunt orbi cei care nu văd o analogie între acest caz şi Calvar. Vechiul Testament indică spre Noul; Noul reprezintă împlinirea celui Vechi. Nimeni nu a zugrăvit mai bine calvarul pe care l-a traversat Avraam în drum spre Muntele Moria decât Soren Kierkegaard (Frică şi cutremurare). Întrebarea lui Isaac este sfâşietoare: „Unde e jertfa?” Răspunsul lui Avraam, „se va îngriji Dumnezeu”, constituie una dintre temele cheie pentru viaţa consacrată, un răspuns pe care frecvent uităm să îl dăm şi noi.

Pentru a indica şi mai bine abisul dintre indiferenţă şi detaşare, să comparăm inima zdrobită a lui Avraam cu cea a unuia care trebuie să renunţe la un obicei drag – să zicem un britanic care trebuie să nu mai bea ceai. Cât de grotesc ar fi dacă britanicul ne-ar spune că a făcut aceasta „cu inima zdrobită”! Dacă Avraam ar fi fost indiferent faţă de viaţa lui Isaac, nu ar mai fi fost demn să fie numit părinte; ar fi fost în schimb un monstru. Dar Avraam, cu inima zdrobită cum îi era, a fost totuşi detaşat; deşi îndoit de durere, nu a lăsat ca vreo făptură, oricât de dragă îi era, să fie pentru el pe o poziţie mai presus de Dumnezeu. Încă o dată legătura dintre Vechiul şi Noul Testament este subliniată în Evanghelia lui Luca: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu” (Luca 14,26). Iubirea lui Avraam pentru Dumnezeu era mai mare decât cea pentru propriul copil. Inima îi era zdrobită, dar voinţa neclintită.

Astfel de jertfe au fost cerute de mai multe ori de-a lungul istoriei religiei. Sunt cazuri în care voinţa şi inima vorbesc în contradictoriu: voinţa acceptă; inima sângerează. Viaţa călugărească este o repetare a aceleiaşi teme: primatul absolut al iubirii lui Dumnezeu. Când Cristos îi cheamă pe Petru şi pe Andrei, ei lasă imediat totul (relinquis omnibus, din nou) şi îl urmează. Sfânta Tereza de Avila ştia că va frânge inima tatălui ei când s-a decis să răspundă chemării lui Cristos şi să intre în mănăstirea din Avila. Durerea, ne spune ea, era atât de mare încât i se părea mai groaznică chiar decât moartea. Şi totuşi s-a supus chemării lui Dumnezeu. După luni de rugăciune, urmând sfatul Sfântului Francisc de Sales, Sfânta Jeanne Francoise de Chantal a părăsit Dijonul. A plecat de lângă fiul ei, care stătea pe pragul uşii cerându-i să nu îl părăsească (să subliniem că a făcut aceasta după ce s-a asigurat de viitorul copiilor ei). Nici ea nu a ezitat, deşi inima îi sângera. La cincisprezece ani, Sfânta Tereza de Lisieux îşi informa tatăl despre vocaţia ei şi că îl va părăsi. Amândoi erau cu inimile îndurerate, dar iubirea lui Dumnezeu a triumfat.

Fă inimile noastre asemenea cu Inima Ta

Cei animaţi de un spirit supranatural vor urma această cale, înţelegându-i semnificaţia. Cei a căror spiritualitate este afectată de secularism, vor interpreta inevitabil aceste decizii dureroase fie ca o dovadă a caracterului inuman al creştinismului, fie ca o dovadă că stoicismul se află la baza învăţăturii lui. Pe de altă parte, pentru unii oameni inima, care este centrul vieţii afective a omului, este în mod greşit asociată cu sentimentalismul, cu emoţionalitatea, chiar cu isteria. Ei sunt mândri că inimile nu joacă nici un rol în vieţile lor. John Wesley, fondatorul metodismului, îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că atunci când s-a căsătorit a făcut-o din datorie, nu din iubire. Este adevărat, sentimentalismul este dezastruos şi trebuie evitat. Din păcate unii stabilesc o falsă dihotomie: sentimentalism sau o eliminare totală a afectivităţii. Acesta nu este punctul de vedere catolic. Ajunge să ne gândim la Augustin, a cărui caldă afectivitate nu contrazicea extraordinarul lui intelect. „Târziu de tot te-am iubit, o, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă” (Confesiuni X.27).

O religie care ne învaţă să ne rugăm „Fă inima mea asemenea cu Inima Ta”, care are o devoţiune la Preasfânta Inimă a lui Isus, o religie care învaţă că Biserica s-a născut pe Calvar când inima divină a lui Cristos a fost străpunsă de o suliţă, cu siguranţă recunoaşte şi cinsteşte importanţa crucială a inimii în viaţa spirituală. Cristos a plâns la mormântul lui Lazăr. Sfântul Paul a plâns cu cei care plângeau. Fie ca Cristos să facă inimile noastre asemenea cu Inima Lui şi să ne dea harul să înţelegem că nimic nu trebuie pus înaintea iubirii lui Cristos (nihil amori Christi praeponere).

One Comment

  1. Sa plangem de fiecare data, sa ne descarcam sufletul in fata Lui Dumnezeu si sa mergem mai departe, plini de incredere in El si in noi insine. Cred cu putere ca exista doar un singur Dumnezeu pentru noi toti si nu inteleg de ce fiecare religie are Dumnezeul ei, in schimb cred ca noi toti stim de ce, iar raul pe planeta noastra devine din ce in ce mai mare, pentruca nu mai avem puterea de a deveni un TOT, debarasandu-ne de orgolii si atasamente…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *