De ce latina?

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 septembrie 2007.
Print Friendly

Autor: Kieron Wood
Traducere: Ana Pieloiu
Sursa: The Latin Mass Society of Ireland

Rezonanţa atemporală a limbii latine a făcut parte din viaţa Bisericii Catolice timp de peste 2000 de ani, dar vechimea ei urcă mult mai departe în timp.

Istoria limbii latine

Liturghie tridentină celebrată
în Catedrala Sf. Paul din Pittsburgh.

Latina face parte din sub-familia italică a familiei de limbi indo-europene, care s-au răspândit în Europa şi până în India cu aproximativ 15.000 de ani în urmă. Grupurile ei lingvistice majore includeau pe cel indic, iranian, grec, celtic, germanic, baltic şi slavon. Alte ramuri ale familiei indo-europene – precum cea armeană – izvorăsc din limbajul strămoşesc original, care acum este pierdut. Dintre toate limbile europene de astăzi, doar basca, maghiara şi finlandeza nu sunt de origine indo-europeană.

Limba latină a fost introdusă în Peninsula Italică de către populaţia italică emigrată din nord cu aproape 1200 de ani înaintea naşterii lui Cristos. La vremea aceea, Roma nu era decât o simplă aşezare de-a lungul malurilor râului Tibru, în Latium, Italia centrală. Dar până cu 250 de ani înainte de naşterea Domnului, latina devenise deja limba dominantă în Italia şi, pe măsură ce puterea militară, politică şi culturală a Romei se răspândea, soldaţii şi cetăţenii săi au purtat cu ei limba lor latină. În timpul lui Cristos, limba latină era limba comună a Europei de Vest. Până în secolul al II-lea după Isus Cristos, romanii a dominat Europa, Asia occidentala şi nordul Africii, iar latina era vorbită în aproape fiecare parte a lumii antice cunoscute. Doar Grecia, Italia meridionala şi Orientul apropiat au menţinut limba greacă drept limbă oficială până la cucerirea arabă din 700 dC. Greaca a supravieţuit ca limbă oficială a Imperiului Bizantin până la cucerirea de către turci a Constantinopolului în 1453, dar în restul imperiului latina a prevalat.

Asemenea majorităţii limbilor, limba latină este o limbă scrisă şi vorbită. Discursul familiar al romanilor cultivaţi era caracterizat printr-o libertate a sintaxei, prin numeroase interjecţii şi prin utilizarea regulată de cuvinte greceşti. Limba claselor inculte a înclinat spre un grad mai mare de neglijare a sintaxei, o atracţie pentru cuvintele noi şi o tendinţă spre simplitate. Această limbă populară, cunoscută sub numele de latina vulgară, a dat naştere limbilor romanice vorbite astăzi în Spania, Franţa, Italia, Portugalia şi România.

Literatura latină a început aproximativ prin 240 îC, cu piesele de teatru ale Comediei Romane, în stil rustic. Vârsta de Aur a limbii latine scrise se situează între 70 îC până la aproximativ 14 dC, fiind celebră prin operele în proză ale lui Iulius Caesar, Livius şi Cicero, precum şi prin poezia lui Catull, Lucreţiu, Virgil, Horaţiu şi Ovidiu. Vârsta de Argint – între 14 şi 130 dC – este remarcabilă pentru lucrările filozofice şi dramatice ale lui Seneca şi pentru scrierile istoricului Tacitus. În Perioada Latinei Târzii – începând cu secolul al II-lea până la secolul al VI-lea – mulţi dintre Părinţii Bisericii şi-au redactat învăţămintele în latină. Între timp Imperiul Roman slăbea în faţa atacurilor barbare, iar limba latină era afectată de forme şi idiomuri străine.

Dar chiar şi atunci când, în cele din urmă, Imperiul Roman a căzut, limba latină a supravieţuit rămânând în continuare, timp de o mie de ani, cel mai important mijloc de comunicare scrisă şi vorbită. Pe măsura ce secolele s-au scurs, latina a continuat să fie mijlocul internaţional de comunicare pentru bărbaţii şi femeile instruite. Latina a rămas limba oficială a Bisericii Catolice şi, la sfârşitul Evului Mediu, interesul pentru limba latină clasică drept mijloc de expresie artistică şi literară a crescut. Această perioadă (cuprinsă aproximativ între 1200 şi 1400 dC) a fost cunoscută sub numele de Renaştere, renaşterea lumii vechi şi în acelaşi timp tranziţia către lumea modernă.

Noua limbă latină (numita şi latina modernă) s-a născut în secolele XV-XVI. Aproape toate cărţile de importanţă ştiinţifică, filozofice şi religioase erau, în vremea aceea, scrise în latină, şi latina a rămas limbajul comun al diplomaţilor europeni. De exemplu, negocierile pentru căsătorie purtate de ambasadorii lui Filip al II-lea al Spaniei şi ai Reginei Elisabeta I au fost duse în latină în 1559. Ambasadorii lui Filip au relatat că latina Elisabetei era excelentă. În 1687, marele om de ştiinţă Isaac Newton şi-a editat opera Principia Mathematica în latină. La vremea aceea, engleza era o limbă obscură şi puţin cunoscută, cu aproximativ patru milioane şi jumătate de vorbitori nativi în întreaga lume – şi doar o mică parte din ei erau instruiţi.

Chiar şi între secolele XVIII şi XIX, latina a rămas limba mediilor erudite. Pope, T.S. Elliot şi Milton sunt exemple de autori influenţaţi de literatura latină, unii dintre ei scriind direct în latină. Cu toate că utilizarea latinei în secolul XXI este mult mai limitată, Biserica Catolică o foloseşte în continuare ca limba documentelor ei oficiale. În Finlanda există chiar un post de radio care anunţă ştirile în latină, şi a fost lansat un CD cu muzica lui Elvis în latină!

Dezvoltarea liturgică

De-a lungul anilor, unul dintre cele mai importante foloase ale limbii latine a fost acela de a uni oameni de diferite rase, culturi şi limbi. Chiar şi pe timpul lui Cristos, varietatea limbilor vorbite de către cetăţenii Imperiului Roman ridica probleme celor care încercau să răspândească noua credinţă. În Faptele Apostolilor se spune că la primele Rusalii, Apostolii au predicat mulţimilor de parţi, mezi, elamiţi, precum şi pelerinilor veniţi din Mesopotamia, Iudeea şi Capadocia, din Pontus şi Asia, Frigia şi Pamfilia, Egipt, Libia, Roma, Creta şi Arabia. În ciuda faptului că Apostolii au predicat în aramaică, cuvintele lor au fost înţelese de fiecare în parte, pentru că Sfântul Spirit le-a dăruit darul limbilor.

Dar, după moartea Apostolilor, când darul limbilor a dispărut, s-a făcut resimţită nevoia de a asigura ca doctrinele şi liturgia noii religii să fie transmise clar fiecărui credincios, indiferent de limba pe care o vorbeşte. Era indispensabil ca credincioşii botezaţi şi catecumenii să înţeleagă şi să aprecieze învăţăturile şi rugăciunile din timpul Liturghiei, cea mai importanta manifestare exterioară a noii credinţe şi actul central de cult al Bisericii.

Liturgia – de la „leitourgia”, cuvânt grec însemnând serviciul public dedicat zeilor – se putea dezvolta în doua maniere. Putea fi tradusă în limbi locale sau putea fi celebrată într-o limbă comună peste tot. Există numeroase exemple de limbă unică folosită ca limbă liturgică specifică. Evreii, locuitori ai Ţării Sfinte, au folosit ebraica în sinagogă, cu toate că limba lor cotidiană era aramaica. Babilonienii foloseau vechea sumeriană ca limbă sacră, în timp ce hinduşii oficiau în sanscrită. Mai târziu, alte religii au ajuns de asemenea să vadă valoarea unei limbi religioase universale. Islamul, de exemplu, foloseşte araba indiferent de naţionalitatea credincioşilor săi, iar Biserica Ortodoxă foloseşte slavona veche în liturgia sa.

Dificultatea ridicată de folosirea limbilor locale vii consta în faptul că dezvoltarea lingvistică şi imprecizia puteau cauza neînţelegerea sau transmiterea incorectă a doctrinelor complicate şi exacte. Limbaj, fiind un lucru viu, este supusă schimbării, astfel încât cuvintele, după un timp, îmbracă semnificaţii diferite. Folosirea liturgiei într-o varietate de limbi poate de asemenea să slăbească acea unitate a Bisericii şi a membrilor ei pentru care s-a rugat Fondatorul ei. Din punct de vedere istoric, primele liturghii au fost celebrate în limbile locale ale Fondatorului Bisericii şi ale primilor lideri: ebraica, aramaica şi greaca. (Chiar şi astăzi exista ecouri ale acestor limbi străvechi în Liturghie – greaca din „Kyrie”, de exemplu, şi ebraica din „Amen”, „Hosanna” şi lamentaţiile din Vinerea Sfântă.

Până la mijlocul secolului al III-lea, cei mai mulţi creştini din Roma erau vorbitori de limbă greacă. Liturgia era celebrată în greacă iar teologii, până la moartea Sf. Hipolit în 235 dC, scriau în greacă. În Africa însă, cei mai mulţi credincioşi vorbeau latina şi tot acolo au fost traduse pentru prima oară Scripturile în limba latină, până la 200 de ani de la moartea lui Cristos. Biserica din Africa a fost de asemenea prima care – pe la mijlocul secolului al III-lea – a folosit latina în liturgie, în timp ce Biserica din Roma a continuat încă o sută de ani să folosească greaca.

Învăţaţi precum Tertulian au introdus în latină termeni greceşti cum ar fi „botez”, „carismă”, „profeţie” şi „martir”. Sf. Ieronim a adăugat în jur de 350 de noi cuvinte la vocabularul mereu îmbogăţit al latinei bisericeşti. Precizia liturgică a latinei a permis dezvoltarea unor termeni teologici cum ar fi „transsubstantiatio”, „forma”, „materia” şi „accidens”, care nu ar putea fi înlocuiţi cu exactitate prin nici un cuvânt din limbajul vernacular.

Până în secolul al IV-lea s-au dezvoltat din liturgia creştină timpurie patru rituri principale. Aceste rituri au avut ca bază de formare liturgia celebrată în cetăţile patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Romei precum şi liturgia celebrată în Europa de nord-vest, în Galia. Riturile din Alexandria şi Antiohia au furnizat nucleul pentru riturile folosite în bisericile orientale de astăzi. Ritul roman, împreuna cu împrumuturile galice, stau la baza ritului celebrat astăzi în Biserica Catolică în vest.

În secolul al V-lea, când creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, folosirea latinei în liturgie a ajuns şi mai larg răspândită în vest. Începând din secolul al VII-lea, deşi limbile locale erau folosite pentru predicarea populară, latina a devenit limba exclusivă a liturgiei şi a teologiei vestice. Majoritatea Bisericilor Catolice occidentale au folosit ritul roman începând din secolul al VI-lea. Începând cu secolul IX, Carol cel Mare a insistat asupra faptului ca în întregul Imperiu Roman clerul să folosească numai Sacramentarul Roman, aşa cum a fost el celebrat de Papa Adrian I. Doar în puţine oraşe, cum ar fi Toledo în Spania şi Milano în Italia, Euharistia a continuat să fie celebrată conform vechiului rit galic.

Diferenţe minore locale au continuat să existe în liturgie pe întreg teritoriul european, în locuri cum ar fi Sarum şi York în Anglia, Paris şi Lyon în Franţa şi Koln în Germania – dar schimbările nu erau legate de vreo problemă fundamentală liturgică sau doctrinală. În esenţă, toate Liturghiile în Apus erau identice. Însă odată cu creşterea protestantismului şi a altor erezii ale Evului Mediu, Roma devine îngrijorată de faptul că variaţiile locale în liturgie ar putea îndruma greşit sau crea stări de confuzie în rândul catolicilor. Episcopii începuseră să permită la nivel local modificări liturgice. Oraşele importante îşi dezvoltaseră propriile lor variaţiuni şi numeroase ordine religioase adoptau cutume liturgice distincte.

La mijlocul secolului al XVI-lea, Conciliul din Trento s-a confruntat cu această crescândă confuzie şi a ordonat ca Liturghia să fie celebrată în acelaşi mod peste tot. În acelaşi timp Conciliul a condamnat punctul de vedere conform căruia Liturghia trebuia celebrata numai în limba vernaculară sau locală. În 1570, Sf. Papă Pius al V-lea a cerut ca Misalul – care conţine rugăciunile Liturghiei – să fie reconstituit după forma sa pură, străveche şi, ca urmare, aceeaşi liturgie să fie celebrată în toată Biserica occidentală. Această liturgie, care este celebrată şi astăzi, urcă în timp, în esenţă fără modificări, până la perioada Sf. Grigore – secolul al VI-lea.

Liturghia reconstituită şi-a luat numele după Conciliul din Trento şi a început să fie cunoscută ca Liturghia Tridentină. În Bula Papală intitulată „Quo Primum”, Papa acorda preoţilor dreptul de a folosi ritul tridentin pentru totdeauna „fără nici un scrupul de conştiinţă sau teamă de pedeapsă”. Dar Liturghia nu a fost impusă arbitrar tuturor catolicilor din vest. Sf. Papă Pius al V-lea a permis continuarea folosirii riturilor ordinelor religioase ca şi cea a oricărui alt rit liturgic având o vechime de peste 200 de ani.

Chiar la deschiderea Conciliului Vatican II, în anii 1960, alte rituri erau încă celebrate în Biserica occidentală: ritul ambrozian din Milano, ritul mozarabic din Toledo, ritul de Braga şi liturghiile ordinelor religioase – Cartusienii, Carmeliţii şi, probabil cel mai cunoscut dintre toate, cel al Dominicanilor. Chiar şi după introducerea noului Misal al Papei Paul al VI-lea din 1970, se permitea în continuare folosirea vechilor rituri. Conciliul Vatican II însuşi şi-a proclamat dorinţa de a păstra utilizarea limbii latine şi de a stimula toate riturile legal recunoscute. Conciliul nu făcea altceva decât să recunoască sprijinul constant pe care Papii l-au acordat folosirii continue a latinei în liturgie.

Papii şi latina

Text liturgic în latină.

În 1922, de exemplu, Papa Pius al XI-lea, în documentul său „Officiorum Omnium”, spunea: „Biserica – tocmai pentru că îmbrăţişează toate naţiunile şi este destinată să dureze până la sfârşitul timpului – prin însăşi natura ei cere o limbă universală, imuabilă şi non-vernaculară”. Un sfert de secol mai târziu, succesorul său, Papa Pius al XII-lea, spunea în „Mediator Dei”: „Folosirea limbii latine permite impunerea unui semn de unitate şi protejare eficientă împotriva coruperii adevăratei doctrine”.

În 1962, părintele Conciliului Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea, a dat enciclica sa „Veterum Sapientia”. În document Papa vorbea despre valoarea specială a latinei care s-a dovedit a fi un excelent mijloc de răspândire a creştinismului precum şi o legătură de unitate pentru naţiunile creştine ale Europei. El continua: „Prin natura sa proprie, latina este cea mai potrivită pentru a promova orice formă de cultură printre popoare. Ea nu provoacă nici o invidie. Nu favorizează nici o naţiune, ci se prezintă imparţial în faţa tuturor şi este în mod egal acceptabilă pentru toţi. Nu putem trece cu vederea nici nobilitatea caracteristică structurii sale formale. Stilul ei concis, variat şi armonios, plin de maiestate şi demnitate, conduce la o claritate deosebită şi la o expresie impresionantă.

Pentru aceste motive, Scaunul Apostolic a acordat întotdeauna multă atenţie păstrării limbii latine, considerând-o demnă de a fi folosită în exercitarea autorităţii de învăţătoare a Bisericii, ca veşmânt minunat al doctrinei sale cereşti şi al legilor ei sacre. Biserica cere mai departe miniştrilor ei sacri folosirea ei, pentru că procedând astfel, ei sunt capabili într-o mai mare măsură, oriunde s-ar afla ei în lume, să fie în comuniune în spirit cu Sfântul Scaun asupra oricărei probleme şi să comunice mai uşor cu Roma precum şi între ei. ‘Biserica – tocmai pentru că îmbrăţişează toate naţiunile şi este destinată să dureze până la sfârşitul timpului – prin însăşi natura ei cere o limbă universală, imuabilă şi non-vernaculară’.

Limbile moderne sunt supuse schimbării şi nici o limbă nu este superioară alteia în autoritate. Astfel, dacă adevărurile Bisericii Catolice ar fi încredinţate unui număr nespecificat dintre ele, înţelesul acestor adevăruri nu ar putea fi manifestat fiecărui om cu suficientă claritate şi precizie. După cum nu ar exista nici o limbă care ar putea servi ca normă comună şi constantă şi prin care să poată fi măsurată semnificaţia exactă a altor interpretări. Latina este însă o astfel de limbă. Ea este stabilă şi nesupusă schimbării. De mult timp a încetat să mai fie afectată de toate acele alteraţii ale semnificaţiei cuvintelor care sunt rezultatul firesc al utilizării cotidiene, populare.

În fine, Biserica Catolică are o demnitate ce depăşeşte mult demnitatea oricărei societăţi umane, pentru că ea este fondată de Domnul Cristos. Este deci absolut necesar ca limba pe care o foloseşte să fie nobilă, maiestuoasă şi non-vernaculară. În plus, limba latină poate fi pe drept numită catolică. Este un paşaport general pentru înţelegerea adecvată a scriitorilor creştini din antichitate şi a documentelor magisteriului Bisericii. Este de asemenea un liant eficient, legând Biserica de astăzi de cea din trecut şi de cea din viitor într-o minunată continuitate.

Nu există nici o îndoială asupra valorii formative şi educaţionale a limbii şi grandioasei literaturi romane. Este cea mai eficientă învăţătură pentru minţile flexibile ale tinerilor. Ea exersează, maturizează şi perfecţionează principalele facultăţi ale minţii şi spiritului. Ascute spiritele şi face mai pătrunzătoare judecata. Ajută mintea tânără să înţeleagă cu exactitate lucrurile şi să îşi dezvolte un adevărat simţ al valorilor. Este, în egală măsură, un mijloc de a învăţa gândirea superioară şi discursul inteligent.

Folosirea latinei a fost recent pusă sub semnul întrebării în multe grupuri, şi mulţi oameni cer părerea Scaunului Apostolic în această privinţă. Am decis aşadar să dăm acest document, pentru a asigura ca folosirea străveche şi neîntreruptă a latinei să se păstreze şi, unde este necesar, să fie refăcută. Atât de mulţi oameni, în mod exagerat uimiţi de minunatul progres al ştiinţei, consideră că trebuie înlăturat sau restrâns studiul limbii latine şi al altor subiecte înrudite. Totuşi, cea mai puternică impresie asupra spiritului este lăsată de acele lucruri care corespund cel mai mult naturii omului şi demnităţii lui. Iată de ce, cea mai mare ardoare ar trebui depusă în direcţia achiziţionării la ceea ce educă şi înnobilează spiritul. În caz contrar bietele creaturi muritoare pot deveni asemenea maşinilor pe care le construiesc – reci, dure şi lipsite de iubire.

Episcopii şi superiorii generali ai ordinelor religioase trebuie să fie vigilenţi asupra oricui din jurisdicţia lor care, dornic de schimbări revoluţionare, ar scrie împotriva folosirii latinei în studiile sacre superioare sau în liturgie, sau asupra oricărui prejudiciu adus în acest sens voinţei Sfântului Scaun sau a falsei interpretări a acesteia. Profesorilor de ştiinţe sacre din universităţi şi seminarii li se cere să vorbească latina şi să utilizeze manuale scrise în latină. Dacă necunoaşterea limbii latine le creează probleme unora în a urma aceste instrucţiuni, ei vor trebui să fie, treptat, înlocuiţi de către profesori apţi să îndeplinească această sarcină. Pentru că latina este limba vie a Bisericii, ea trebuie să se îmbogăţească cu noi cuvinte apte să exprime lucrurile moderne, cuvinte care vor fi uniforme şi universale în aplicarea lor şi construite în conformitate cu geniul limbii latine antice”.

În 1966, la numai patru ani după publicarea acestei enciclice, Papa Paul al VI-lea, care a prezidat o mare parte a Conciliului Vatican II, a publicat propria sa enciclică „Sacrificium Laudis”, un ecou al ideilor Papei Ioan al XXIII. El spunea: „Cu siguranţă limba latină merită să fie apărată cu mare grijă şi nu dispreţuită; pentru că Biserica Latină este sursa cea mai abundentă a civilizaţiei creştine şi cel mai bogat tezaur de pietate. Nu putem lipsi de stima noastră tradiţiile părinţilor noştri care au fost gloria noastră timp de secole”. Papa Ioan Paul al II-lea însuşi, în scrisoarea sa din 1980 asupra misterului şi cultului Euharistiei, lăuda limba latină ca o expresie a unităţii Bisericii care, prin caracterul său impunător, a obţinut un sens profund al misterului euharistic. El a spus că este necesar să arătăm înţelegere şi deplin respect acelor catolici cărora le-a lipsit utilizarea liturgiei latine vechi şi să ne adaptăm pe cât este posibil dorinţelor lor. Biserica Catolică are obligaţii speciale faţă de limba latină, pe care trebuie să le manifeste de fiecare dată când se iveşte ocazia, a mai spus el.

În 1998, Cardinalul Ratzinger – acum Papa Benedict al XVI-lea – adresându-se la trei mii de catolici tradiţionalişti, la Roma, spunea că unele persoane acuză tradiţionaliştii pentru lipsa de ascultare faţă de Conciliul Vatican II. El a precizat că Conciliul nu a interzis vechea liturgie, a cerut doar revizuirea ei. El a amintit observaţia Cardinalului Newman care afirma că Biserica, de-a lungul istoriei ei, nu a abolit sau interzis niciodată formele liturgice ortodoxe”. Cardinalul a arătat în continuare că au existat întotdeauna mai multe forme ale ritului latin, şi că acestea au fost doar retrase treptat, ca rezultat al unificării diferitelor părţi ale Europei. El a amintit că Constituţia Conciliului Vatican II despre Liturghie nu a vorbit deloc despre celebrarea cu faţa la altar sau cu faţa la popor. Constituţia a spus că limba latină trebuie să fie păstrată, deşi trebuie acordat un spaţiu mai mare limbii vernaculare.

Cardinalul a criticat liturgiştii moderni care au dezvoltat ideile Conciliului într-o singură direcţie. A spus că ei au ajuns să răstoarne intenţiile Conciliului şi să reducă rolul preotului la cel de simplu funcţionar. El a mai afirmat că există o tendinţă periculoasă a unor liturgişti de a reduce caracterul sacrificial al Liturghiei, conducând astfel la dispariţia misterului şi a sacrului, sub pretextul că procedând astfel lucrurile vor fi mai bine înţelese. Dar Cardinalul a spus că acum o anume deziluzie s-a aşternut asupra acestui raţionalism banal şi că se face simţită o întoarcere la mister, adoraţie şi sacru.

În februarie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat dorinţa ca „pasiunea pentru latină să crească tot mai mult în rândul candidaţilor la preoţie”. Într-un mesaj scris în latină pentru o conferinţă de aniversare a 40 de ani de la „Veterum Sapientia”, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că utilizarea limbii latine „este o condiţie indispensabilă pentru o relaţie adecvată între modernitate şi antichitate, pentru dialogul între diferite culturi şi pentru reafirmarea identităţii preoţiei catolice”.

Succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea, a lăudat studiul latinei în cadrul unei audienţe publice din februarie 2006. La sfârşitul remarcilor sale pregătite, Papa a comutat discursul în latină pentru a saluta departamentul de limbi clasice din cadrul Universităţii Saleziene din Roma. „Predecesorii mei au încurajat pe bună dreptate studiul acestei mari limbi”, a spus Papa Benedict al XVI-lea, subliniind că stăpânirea limbii latine ajută studenţii să atingă „o mai bună înţelegere a doctrinei adevărate” care se găseşte în sursele clasice. El a mai spus că studiul latinei trebuie încurajat pentru „cât mai mulţi oameni posibil”.

Dar ideile Papilor au fost ignorate. Chiar şi Episcopii au abandonat în mare parte utilizarea limbii latine – până acolo încât Papa Ioan Paul al II-lea, la Sinodul Episcopilor din Roma a făcut o glumă pe această temă spunând că „păcatul sinodului” era că Episcopii nu mai vorbeau latina.

După Conciliul Vatican II

Multe dintre schimbările efectuate de Conciliul Vatican II au fost blamate dar, deşi se susţine contrariul, Conciliul nu a interzis folosirea latinei. Dimpotrivă. Constituţia despre Liturghie specifică în mod clar că limba latină trebuie păstrată în riturile latine. Documentul menţionează că limba vernaculară sau maternă pot fi folosite în Liturghiile publice, dar este necesară asigurarea condiţiilor care să permită credincioşilor să poată spune şi cânta în latină părţile din Liturghie care se referă la ei. Totuşi, în ciuda dorinţelor şi intenţiilor Părinţilor Conciliului, introducerea noii liturgii în 1969 a condus la dispariţia virtuală a latinei din liturgie, în întreaga lume. Introducerea limbilor locale în Liturghie – începând din 1964 – a devenit tot mai răspândită şi fără discernământ.

Noua Liturghie a intrat oficial în uz în prima duminică a Adventului din 1969. De atunci, împreună cu abolirea latinei şi introducerea limbii vernaculare, alte abuzuri au devenit obişnuite. Ostia primită în mână, miniştrii laici ai Euharistiei, fete servind în altar, folosirea textelor non biblice – toate interzise altădată de Biserica – au fost introduse de preoţi şi Episcopi dizidenţi. În cele din urmă, Vaticanul a început să dea aprobarea pentru ceea ce era altădată interzis. Dar nu toţi erau pregătiţi să accepte asemenea abuzuri liturgice. Mulţi catolici, însetaţi de certitudinea doctrinală şi ordinea liturgică în haosul noii Liturghii, s-au întors spre acea liturghie străveche codificată cu patru secole în urmă, şi au reluat celebrarea Liturghiei tridentine.

După introducerea Liturghiei Papei Paul al VI-lea, preoţilor în vârstă li s-a dat permisiunea pentru continuarea celebrării Liturghiei conform vechiului rit. Oameni precum fondatorul Opus Dei, Sf. Jose-Maria Escriva, au folosit vechiul rit până la moartea lor. Capul Bisericii Catolice din Anglia şi Ţara Galilor, Cardinalul Heenan de Westminster, a obţinut permisiunea specială pentru preoţii săi să continue celebrarea Liturghiei tridentine. Dar tot mai mulţi catolici din întreaga lume doreau o reîntoarcere la vechiul rit. În 1984, ca răspuns la această presiune, Congregaţia Vaticanului pentru Cultul Divin a acordat o largă permisiune pentru celebrarea publică a Liturghiei tridentine. În 1988, Papa Ioan Paul al II-lea, într-o declaraţie cu caracter obligatoriu, a decretat că este universal necesară respectarea sentimentelor tuturor celor care sunt ataşaţi de vechea tradiţie latină prin acordarea largă şi generoasă a permisiunii de celebrare a vechiului rit.

La începutul secolului XXI, Liturghia tridentină era din nou larg celebrată în lumea întreagă prin permisiunea şi încurajarea ei de către mulţi Episcopi catolici. În Statele Unite, de pildă, vechea Liturghie era celebrată în fiecare duminică, cu permisiunea Episcopului, în 89 de Dieceze. În douăzeci de Dieceze se celebra Liturghia zilnică în vechiul rit. În Franţa, se estimează că jumătate dintre cei care asistă în fiecare duminică la serviciul divin merg la o Liturghie tridentină. Astăzi, mai mult de un miliard de membri ai Bisericii Catolice din fiecare ţară a lumii comunică în sute de limbi şi dialecte. Şi totuşi latina le uneşte pe toate.

4 Comments

  1. Articolul este extrem de interesant si exprima, printre altele, o realitate tragica: aceea ca dupa Conciliu, latina a disparut aproape complet din Liturghie, ca de altfel si din orizontul cultural al celor mai multi credinciosi, care nu mai stiu sa spuna nici „Pater noster„. Chiar preotii tineri si candidatii la preotie manifesta un interes cvasi-nul pentru aceasta limba sacra, motivand adesea ca „lumea nu intelege si, ca atare, ce ne mai trebuie latina? „ Ne intrebam atunci, totusi, cine poarta aceasta vina? … Sa-mi fie cu iertare, dar insasi Biserica are vina! Conciliul a facut o mare greseala ca a permis atatea „liberalizari„. Si nu e in avantajul catolicismului, caci se vede cum in prezent bisericile neoprotestante (in special baptista si penticostala) atrag tot mai multi credinciosi… Oare ce e de facut?

  2. O foarte mică greşeală în primul paragraf: nici estoniana nu e limbă provenită din limbile indo- europene.

  3. Latina mai presus de toate are uz functional. Biserica, prin intermediul acestei limbi, poate vorbi intregii lumi cu impartialitate, universalitate, cu ecumenicitate. Este deci un discurs, pe langa frumusete si traditii, absolut functional.Biserica isi are radacinile care se infig in latins. Parintii Bisericii, Dreptul Canonic, istoria bisericeasca sunt bazate pe latina, care s-a vorbit intr-adevar pana in urma cu cateva decenii… Deci este fundamental pentru Biserica sa continue studierea ei si sa promoveze initiative in favoarea acestei limbi. (Radio Vatican,21 ian 2010}
    Biserica vorbeste inca latineste, adevarat tezaur si geniu de intelepciune care, de-alungul secolelor, a stiut sa unifice Europa, contribuind la integrarea ei din punct de vedere cultural, politic si social. (Yorick Gomez Gane)

  4. Sunt extraordinar de incantat ca, incetul cu incetul, se revine la celebrarea Sfintei Liturghii, in ritul tridentin, traditional. Desi sunt destul de in varsta sper sa mai mai am parte sa mai asist odata la o asemenea Sfanta Liturghie, la care am ministrat de sute de ori in tinerete… Ma bucura urmatoarele date: in Franta, in 83 de dioceze (din 94 existente) 100.000 de catolici asista regulat la aceste celebrari = 34%; in Belgia, in 6 dioceze, in Elvetia in 3 dioceze, in Statele Unite in 147 de dioceze din 178 existente de rit latin (dupa situl „le jour du Seigneur.com”).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *