Viaţa mea cu Karol

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Vladimir Redzioch
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside the Vatican, martie 2007

Cardinalul Stanislaw Dziwisz
şi Papa Ioan Paul al II-lea.

Ediţia poloneză a cărţii „Viaţa mea cu Karol”, scrisă de fostul secretar al Papei Ioan Paul al II-lea, Cardinalul Dziwisz, împreună cu jurnalistul italian Gianfranco Svidercoschi, a fost prezentată la Cracovia la începutul acestui an. Cu acea ocazie, Vladimir Redzioch a reuşit să stea de vorbă cu Svidercoschi despre relaţia lui cu Karol Wojtyla şi despre cartea pe care a scris-o împreună cu Cardinalul Dziwisz. El i-a cerut de asemenea să analizeze pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Svidercoschi este calificat pentru a vorbi despre toate acestea deoarece este expert în problemele Vaticanului şi l-a întâlnit pe Karol Wojtyla pe când acesta era încă Arhiepiscop de Cracovia, cu mult înainte de a deveni Papă. Interviul a apărut apoi publicat în „Inside the Vatican”, de unde l-am tradus şi vi-l prezentăm în continuare.

– Când l-aţi întâlnit prima oară pe Karol Wojtyla?

– Ca jurnalist l-am întâlnit în timpul Conciliului Vatican II, între 1962 şi 1965, apelând adesea la el pentru informaţii. În următorii zece ani ne-am întâlnit de câteva ori când venea la Roma, dar l-am cunoscut mai bine când am făcut un reportaj după greva din 1976 de la uzina „Ursus” din Polonia, care a pregătit calea pentru mişcarea Solidarnosc. Am avut însă ocazia să îl cunosc bine după alegerea sa ca Papă, când am lucrat timp de doi ani ca director asistent la cotidianul Vaticanului L’Osservatore Romano. Apoi am scris împreună cartea Dar şi mister, în care a amintit a 50-a aniversare a hirotonirii sale.

– Cum era Papa Ioan Paul al II-lea?

– Ne întâlneam adesea pentru a lua masa împreună. Capacitatea lui de a asculta era uimitoare. De asemenea era un om cu simţul umorului, care putea zâmbi. Îmi lipseşte umorul său.

– Aţi fost un martor apropiat al pontificatului său. Care consideraţi că au fost principalele sale realizări?

– Când Karol Wojtyla a devenit Papă, Biserica era frământată de conflictele postconciliare ce îi implicau deopotrivă pe Episcopi, preoţi şi laici. Primul lucru important pe care l-a făcut Papa Ioan Paul al II-lea a fost să „relativizeze” aceste conflicte, făcând din evanghelizare principala atenţie a Bisericii. Evanghelizarea implica mişcarea în două direcţii: în primul rând spre necreştini, în special în Est şi în Asia (continent despre care considera că va juca un rol cheie în determinarea viitorului Bisericii); şi în al doilea rând chiar spre Biserică. Credinţa religioasă în lumea occidentală slăbise, astfel că Biserica avea nevoie de o nouă evanghelizare din interior.

Papa Ioan Paul al II-lea a început un alt proces: declericalizarea Bisericii. În opinia mea, de la Conciliul din Trento nu a mai existat o încercare atât de puternică de declericalizare a Bisericii, de dărâmare, după cum spunea chiar Papa, a barierelor ridicate ca răspuns la Reforma protestantă. Papa Ioan Paul al II-lea a realizat acest lucru acordând o importanţă tot mai mare aspectului laical, de comuniune şi carismatic mai mult decât aspectului ierarhic şi instituţional al Bisericii. El a adus astfel la lumină noi protagonişti şi interlocutori ai Bisericii: tinerii, femeile şi noile mişcări. A fixat o direcţie şi acest proces continuă încă. Unele lucruri au rămas neterminate, o parte a Ierarhiei nemergând pe urmele lui; de exemplu el a susţinut foarte mult femeia, dar nu l-au urmat toţi în această direcţie.

– Acţiunile Papei nu au fost limitate la Biserica Catolică…

– De fapt, el a fost întotdeauna foarte angajat în cauza ecumenică în ciuda marilor dificultăţi existente. Au fost ridicate probleme, de exemplu, de decizia Bisericii Anglicane de a admite femei la hirotonire. Cât priveşte Bisericile Ortodoxe, căderea regimurilor comuniste a condus la apariţia de conflicte naţionaliste care implicau Biserica. Un caz în acest sens este Patriarhia Moscovei, care confundă evanghelizarea efectuată de o altă Biserică pe teritoriul ei cu prozelitismul.

Cu toate acestea, Papa a făcut foarte mult pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Bisericile Ortodoxe şi a înfrânt o rezistenţă inimaginabilă. Vizita în Grecia este doar un exemplu al ecumenismului promovat de el. Papa Ioan Paul al II-lea a fost invitat de guvernul grec; Biserica Ortodoxă a declarat că doar va tolera prezenţa sa. Imediat ce a ajuns în Grecia, Papa a cerut iertare pentru greşelile făcute în trecut de catolici împotriva ortodocşilor (referindu-se în special la Cruciada a IV-a din 1024, când Constantinopolul a fost distrus). Vizita Papei a schimbat complet lucrurile. Acum Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Greacă sunt în relaţii bune. La fel se poate spune despre Biserica Ortodoxă din România. Cu toţii îşi amintesc de mulţimile strigând „Unitate, unitate”, când Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu Patriarhul român.

Atenţia Papei nu s-a limitat însă doar la Bisericile necatolice, ci s-a extins şi la necreştini, la religiile monoteiste în special. Karol Wojtyla a fost Papa care, din motive personale, a făcut cele mai mari eforturi de reconciliere a Bisericii Catolice cu iudaismul. A fost primul Papă care a intrat într-o sinagogă, care a stabilit relaţii diplomatice cu Israelul şi care a exprimat condamnări severe la adresa antisemitismului. Vizita sa la Ierusalim şi la Zidul Plângerii le-a arătat clar credincioşilor evrei în ce direcţie se îndreaptă Biserica Catolică.

Papa Ioan Paul al II-lea a făcut de asemenea multe pentru îmbunătăţirea relaţiei Bisericii cu lumea musulmană, pentru depăşirea vechilor conflicte. Primul episod semnificativ al acestei reconcilieri a fost vizita sa în Maroc, în 1985. Pe stadionul din Casablanca el s-a adresat la aproximativ 80.000 de tineri musulmani, uimindu-i cu modul în care s-a prezentat pe sine şi în care a arătat că ţelurile creştinismului nu intră în conflict cu cele ale islamismului. A fost primul Papă care a intrat într-o moschee (la Damasc). Din păcate, terorismul islamic a produs o situaţie de dezechilibru. Au fost atacurile de la 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene, războiul din Afganistan şi apoi cei din Irak. Toate acestea au complicat considerabil relaţiile cu islamul. Cu toate acestea, un lucru trebuie amintit: acţiunea Papei Ioan Paul al II-lea în favoarea păcii a făcut ca lumea musulmană să nu privească Războiul din Golf ca un conflict între islamism şi creştinism.

– Aţi menţionat războiul. Moştenirea lui Wojyla include şi angajamentul său faţă de construirea unei lumi mai paşnice. Ce puteţi spune despre aceasta?

– Mulţumită Papei Ioan Paul al II-lea, Biserica şi-a recuperat întreaga credibilitate şi autoritate morală pentru a predica pacea şi dreptatea. În mai multe ocazii, el a fost singurul care a susţinut motivele pentru pace, şi deşi în aparenţă era învins, deoarece războiul prevala, în fapt el a învins, aducând mesajul că războiul este ceva greşit şi că nu trebuie stârnit un conflict între islamism şi creştinism. Funeraliile lui au dat mărturie despre faptul că şi-a dedicat întreaga viaţă construirii unei lumi a păcii. În concluzie am moştenit de la Papa Ioan Paul al II-lea o Biserică mai spirituală, o Biserică în care dimensiunea familiei şi a comunităţii are o importanţă specială, în care fiecare membru este apreciat pentru ceea ce este şi nimeni nu este marginalizat; o Biserică mult mai reconciliată cu lumea, fiind mult mai reconciliată cu ea însăşi, din moment ce relaţiile cu celelalte religii s-au îmbunătăţit considerabil în ultimii 20 de ani; o Biserică ce a putut să îşi refacă credibilitatea şi a devenit astfel o susţinătoare a păcii în lume.

– Papa Ioan Paul al II-lea nu a fost totuşi un pacifist, aşa cum l-au caracterizat unii partizani de stânga. El a fost de asemenea un Papă care a susţinut „intervenţia umanitară”…

– Exact. Odată, într-o biserică parohială, el s-a definit pe sine ca fiind un om al păcii, dar nu un pacifist. A considerat inacceptabilă orice intervenţie militară în Golful Persic. Pe de altă parte, a fost în favoarea „intervenţiilor umanitare” în zona Balcanilor. A susţinut intervenţiile umanitare ori de câte ori trebuia salvată o populaţie, atâta timp cât această operaţiune era aprobată de un organism internaţional şi nu era condusă de o singură naţiune. El a mers mai departe decât Conciliul Vatican II, care s-a limitat la condamnarea războiului. El a afirmat că războiul nu poate constitui fundament pentru relaţiile internaţionale.

– A încetinit oare procesul de secularizare datorită Papei Ioan Paul al II-lea, permiţând Bisericii să joace un rol mai important în sfera socială, politică şi culturală?

– După cum Cardinalul Dziwisz sublinia pe bună dreptate în cartea sa, acest Papă a câştigat înapoi teritorii pe care Biserica şi credincioşii le pierduseră în ultimele două secole. El a câştigat străzile de la adepţii stângii, intelectualii de la umanismul secular, şi tinerii, care pot să îşi mărturisească credinţa fără teamă şi care pot să ţintească spre o viaţă de sfinţenie. Papa a revendicat deci dreptul Bisericii de a fi prezentă în societate, nu de a o domina, ci de a-i oferi un sprijin moral. Discursul pe care l-a susţinut la Parlamentul European oferă dovada de netăgăduit a opoziţiei lui faţă de orice ocupare a societăţii de către Biserică. Cu siguranţă el nu s-a gândit la recrearea unei „societăţi creştine”; a chemat doar la o nouă relaţie între Biserică şi stat, pentru a-i fi garantate acesteia drepturile. Cât priveşte secularizarea, Papa Ioan Paul al II-lea a demonstrat că acesta nu presupune deloc sfârşitul credinţei creştine şi că modernitatea nu este în mod necesar în contrast cu credinţa.

Există cu siguranţă o modernitate în opoziţie cu Biserica, gândită în cel mai înalt şi spiritual sens, dar el a arătat cum Biserica poate să înfrunte provocările lumii moderne şi să o ajute să evolueze în cel mai bun mod posibil. Să nu uităm că Evanghelia şi Biserica au putut să fie într-o relaţie cu ceea ce a fost „modern” în fiecare perioadă a istoriei.

– Aţi menţionat cartea pe care aţi scris-o împreună cu secretarul Papei. Cum de s-a decis Cardinalul Dziwisz să scrie o carte despre Karol Wojtyla împreună cu Dvs?

– S-a întâmplat pe perioada şederii mele în Cracovia, când în iunie 2005 a avut loc premiera filmului Karol, bazat pe cartea mea Karol: omul care a devenit Papă. Ştiind că Don Stanislao (încă îi spun aşa, după cum îi spuneam când era în Vatican) urma să plece la Roma şi deci nu putea să vadă filmul, am decis să îl întâlnesc la palatul arhiepiscopal. Am avut marea onoare să întâlnesc doi Cardinali: Macharski şi Dziwisz. Vorbind cu soţia mea, Angela, Cardinalul Dziwisz i-a spus: „Poate nu ştiţi că Papa Ioan Paul al II-lea îl respecta foarte mult pe soţul Dvs.” Apoi s-a uitat brusc la mine şi a adăugat: „Dacă ar fi să fac ceva, voi face împreună cu el”. Probabil dorea să spună „dacă ar fi să scriu o carte”, dar la fel de bine se putea referi la o excursie în Munţii Tatra.

Întors la Roma, am redactat o schiţă care putea oferi baza pentru capitolele unei cărţi. L-am informat pe Cardinalul Dziwisz de ideea mea şi a fost de acord cu ea. Apoi am început să strâng materiale pentru fiecare capitol, pentru a avea o bază istorică şi ecleziastică pentru orice informaţie viitoare pe care ar fi fost dispus să mi-o dea. În curând am înţeles care ne-ar putea fi rolurile, din moment ce cartea nu era gândită ca un interviu obişnuit. Încă o dată am intenţionat să urmăresc cadrul folosit la Dar şi mister, cartea Papei Ioan Paul al II-lea. Atunci Papa îmi sugerase că eu ar trebui să fiu vocea din afara scenei, iar el un martor. Doream să fac la fel cu cartea pe care urma să o scriu cu Don Stanislao. Din păcate, când am dezvoltat fiecare capitol în detalii mai exacte, Don Stanislao nu a putut să mă ajute o perioadă, fiind foarte solicitat de preluarea noii sale funcţiuni de Arhiepiscop de Cracovia. În luna august a anului trecut însă, în timpul vacanţei lui la mare, mi-a urmat sfatul şi şi-a înregistrat gândurile şi amintirile, în special cele privind capitolele – 10 la număr – despre perioada din Cracovia. După aceea am început să lucrăm împreună.

Când eram în Polonia obişnuiam să ne întâlnim în Cracovia sau în Varşovia; când era în Roma, ne întâlneam de obicei la Casa Poloneză pentru Pelerini din Via Cassia. Am lucrat de asemenea mult la telefon: eu îi puneam întrebări, el căuta în jurnalele sale şi îmi răspundea a doua zi. În plus, îmi trimitea material scris (în poloneză, dar era tradus apoi în italiană). La un moment dat, Mons. Pawel Ptasznik s-a alăturat ca şi coordonator (el este şeful secţiunii poloneze a Secretariatului de Stat a Vaticanului).

– Dar nu aţi răspuns încă la întrebarea mea: cum a ajuns fostul secretar al Papei Ioan Paul al II-lea la decizia de a scrie această carte?

– După cum am spus anterior, totul a părut a avea loc din întâmplare, dar acum dacă stau să mă gândesc, sunt convins că Don Stanislao intenţiona să îl facă pe Papa mai bine cunoscut întregii lumi, împărtăşind experienţele trăite lângă el timp de 40 de ani. În acelaşi timp, această lucrare mi-a oferit ocazia de a continua o conversaţie spirituală cu Papa. În orice caz, cartea nu este gândită ca o evaluare sau o judecare a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea.

– Cardinalul Dziwisz era cunoscut pentru faptul de a-şi fi făcut notiţe în perioada pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. De ce nu şi le-a publicat ca un jurnal?

– Ceea ce avea el nu era tocmai un jurnal. A pus doar în scris notiţe în diverse agende. Scria zilnic, dar în general era ceva scurt, gânduri sau reflecţii: o frază dintr-un discurs ţinut de Papa, un anume eveniment, etc. În opinia mea, nu le-a publicat ca un jurnal deoarece consideră că ar fi nepotrivit şi prematur, acum că este în desfăşurare cauza de beatificare.

– L-aţi cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea şi îl ştiţi foarte bine pe Don Stanislao. Ce aţi aflat în plus scriind această carte?

– Cei care au citit deja cartea mi-au spus că îl prezintă pe Papa într-o lumină nouă. El este de fapt acelaşi; nu are cum să fie altfel, din moment ce cartea vorbeşte despre cineva care a fost foarte prezent în mass-media. Cu toate acestea, cartea dezvăluie numeroase evenimente, decizii şi aspecte ale personalităţii Papei Ioan Paul al II-lea necunoscute până acum. Aş putea exemplifica cu vizita lui în Chile. La acel moment ştiam cu toţii că junta militară se folosea de această vizită în scopuri propagandistice, dar Don Stanislao merge până acolo încât afirmă că Papa a fost „forţat” să apară la balcon alături de Pinochet şi adaugă că într-o întâlnire privată ulterioară el l-a invitat expres pe generalul Pinochet să redea puterea sa civililor. Detalii ca acestea adaugă mult la ceea ce ştim deja despre Karol Wojtyla.

– Veţi prezenta cartea în Polonia într-un moment dificil pentru Biserica din Polonia. Mass-media exploatează incidentul Wielgus pentru a denigra Biserica Poloneză martiră, Biserica lui Wojtyla, prezentată acum ca un cerc de spioni şi trădători. Ce credeţi în acest sens?

– Cartea a fost concepută şi scrisă înainte de izbucnirea acestui scandal, dar faptul că a fost publicată acum este într-un fel providenţial. Cartea este despre adevărata Biserică a lui Wojtyla, despre suferinţele şi victoriile ei. Este şi despre problemele cu care Biserica s-a confruntat după alegerea Cardinalului Wojtyla ca Papă, despre lovitura de stat a lui Jaruzelski şi despre dificila vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, în 1983, când, presat de autorităţile comuniste, a spus: „Dacă nu mi se permite să spun ce doresc mă voi întoarce imediat în Italia.” Această carte poate deci să contribuie mult la redresarea balanţei în favoarea Bisericii în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei.

Iată ce mi s-a întâmplat cu o zi înainte de începerea oficială a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în 1978. La Ambasada Poloniei din Roma avea loc o conferinţă de presă. La finalul conferinţei m-am apropiat de ministrul comunist al religiilor, Kazimierz Kakol, şi i-am spus provocator: „Acum că este un Papă din Polonia, Episcopii polonezi vor cere democraţie în ţară”. Kakol a strigat: „Nu există democraţie în Polonia şi nici nu va fi vreodată”. În ziua următoare am publicat ştirea în cotidianul meu, Il Tempo din Roma. A doua zi după recepţia de la ambasadă, Cardinalul Wyszynski s-a întâlnit cu Kakol şi glumind i-a spus: „Ştiţi ce, poate nu mă mai întorc în Polonia, căci am citit că nu va fi niciodată democraţie în Polonia.” Kakol a răspuns nervos: „Nu am spus niciodată aşa ceva”, şi a adăugat: „Ticălosul de jurnalist!” Cardinalul i-a răspuns că mă cunoaşte de mulţi ani şi că nu aş fi putut scrie vreo minciună. Atunci Kakol s-a apropiat de Wyszynski şi i-a spus în şoaptă la ureche: „M-au obligat să spun acest lucru”. În acele zile oricine era la putere putea minţi fără ezitare; totul se acoperea prin minciuni. Cine ştie ce se spune despre mine în dosarele securităţii poloneze!

– Care sunt, în opinia Dvs, cele mai impresionante pasaje din carte?

– Primul este cu siguranţă cel de la început, în care Don Stanislao vorbeşte despre ezitarea lui în momentul când a trebuit să pună vălul pe faţa Papei înainte ca sicriul să fie închis şi coborât în mormânt. Apoi vine rememorarea atentatului asupra vieţii Papei, din 1981. Ne amintim cu toţii imaginea Papei rănit zăcând în braţele lui Don Stanislao, în timp ce acesta se uită spre Piaţă. L-am întrebat de ce se uita în acea direcţie. Mi-a răspuns: „Mă uitam într-acolo deoarece nu doream să îl văd pe Papa rănit”. După cum vedeţi, acest episod, cunoscut de toţi, este pus într-o lumină nouă de cuvintele Cardinalului. Un alt pasaj impresionant se află în ultimul capitol. Cardinalul Dziwisz a amintit totul despre Papă până la moartea sa, dar nimic despre funeralii. Îmi spunea: „Nu îmi pot aminti nimic; este ca şi cum ochii mei ar fi fost acoperiţi în acel moment.” I-am cerut atunci să închidă ochii şi să încerce să îşi amintească acele evenimente, dar nu a fost de nici un folos. Apoi într-o zi de luni vorbeam cu el la telefon înainte să plece într-un pelerinaj la Ierusalim. Deodată mi-a spus: „Mi-am închis ochii şi mi-am amintit că…” Mi-a dictat atunci ultimele 30 de rânduri, cel mai impresionant pasaj al cărţii.

Posted in Interviu, Personalităţi.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *