Isus, rabinul şi Papa

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 aprilie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinal Christoph Schönborn
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro

Conferinţa de presă
de lansare a cărţii Papei.

Prezentarea publică a cărţii lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, „Isus din Nazaret”, a avut loc la 13 aprilie 2007, în Aula Sinodului lângă Aula Paul al VI-lea. Cartea s-a pus în vânzare în librării începând cu luni, 16 aprilie, la editurile: Rizzoli – în italiană, Herder – în germană şi Wydawnictwo M – în poloneză. La prezentare au intervenit Eminenţa sa Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, profesorul Daniele Garrone, decan al Facultăţii Valdeze de Teologie din Roma, şi profesorul Massimo Cacciari, profesor de estetică la Universitatea Viaţă-Sănătate „San Raffaele” (Milano). Iată intervenţia Cardinalului Christoph Schönborn.

Papa în Agora

Nu uimeşte faptul că Papa vorbeşte despre Isus. Pentru ca Succesorul apostolului Petru să perpetueze în ziua de astăzi mărturisirea sa faţă de Isus, acesta este nucleul misiunii sale. „Tu eşti Cristos, (Mesia), Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16): această solemnă mărturisire cu privire la identitatea lui Isus din Nazaret este fundamentul de stâncă pe care se află Biserica lui Cristos. Ce minunăţie este ca Succesorul lui Kephas, al lui Petru, al „omului-stâncă”, pe care Isus a promis că va întemeia Biserica sa, să repete, să reînnoiască această mărturisire şi să o vestească în ziua de astăzi a Bisericii. Faptul că Papa vorbeşte despre Isus nu este în nici un fel surprinzător. Aceasta este prima şi cea mai importantă dintre îndatoririle sale.

Mai degrabă este surprinzător cum face el acest lucru. Nu este, pe primul loc, pe coperta cărţii, Benedict al XVI-lea, ci simplu „Joseph Ratzinger”. Numai pe locul al doilea există numele Benedict al XVI-lea, pe care el l-a ales la 19 aprilie 2005, după alegerea ca Papă. Aici nu vorbeşte Papa şi nici Cardinalul de atunci, episcopul, profesorul, preotul, ci credinciosul simplu, creştinul Joseph Ratzinger. Pentru ca acest lucru să fie clar de la început, el încheie prefaţa cărţii sale cu avertismentul simplu: „Desigur, nu e nevoie să spun că această carte nu este în nici un fel un act magisterial, ci este doar expresie a căutării mele personale a ‘feţei Domnului’ (Ps 27,8)” (p. 22).

Aşadar, o „carte despre Isus” cu totul personală. Deja la început autorul spune că a ajuns la această carte „după un lung drum interior” (p. 10). Însă omul şi creştinul Joseph Ratzinger este şi Papa Benedict al XVI-lea. Cu acest „nume-dublu”, să spunem aşa, el semnează şi prefaţa sa, cu ea iese în toată lumea această carte, obiect de mare atenţie mediatică. Această carte se citeşte ca o carte a Papei despre Isus. Şi de ce nu? El nu este cel mai înalt funcţionar al unei multinaţionale active în toată lumea, ci este succesorul aceluia pe care Isus l-a întrebat: „Simon, … mă iubeşti?” (In 21,15). De ce nu ar trebui să fie chiar Papa chemat în mod deosebit să vorbească despre Învăţătorul şi Domnul său? Nu este el cel care, mai mult decât toţi, trebuie să fie plin de prietenia cu Cristos? Aşa cum vom vedea, tocmai aici este punctul de gravitaţie, centrul interior al cărţii sale despre Isus. El îl numeşte: „prietenia intimă cu Isus” şi spune că de ea „depinde totul” (p. 11).

Aşadar, o mărturie a unei „prietenii intime”? O abordare cu totul subiectivă? O mărturie personală, aşa cum sunt multe de acest tip, pentru „cel care este în exterior”, o formă de literatură devoţională, de cele mai multe ori destul de indigestă? Acesta nu ar fi tipul cunoscut de literatură al lui Ratzinger. El este puţin înclinat spre orice subiectivism, îi este străină orice formă de exhibiţie a propriei interiorităţi personale. În mod asemănător cu sfântul Toma de Aquino, focul vieţii sale de credinţă este ascuns, nu este expus curiozităţii biografilor. În primul plan este neobosita confruntare intelectuală, oboseala conceptului, forţa argumentelor, pasiunea căutării obiective a adevărului, efortul de a da un răspuns tuturor celor care întreabă şi caută despre motivul propriei speranţe (cf. 1Pt 3,15).

Pentru aceasta, Papa merge în Agora, în piaţa dezbaterii publice. În Areopagul (cf. Fap 17,22) pluralităţii de opinii din zilele de astăzi, el expune viziunea sa despre Isus. Papa le spune cititorilor săi ceea ce în areopagurile dezbaterilor publice de astăzi ar trebui să fie clar, şi dă cu aceasta un înalt criteriu de calitate. „De aceea, fiecare este liber să mă contrazică. Cer doar cititoarelor şi cititorilor acea anticipaţie de simpatie fără de care nu există nici o înţelegere” (p. 22). Cu adevărat, contradicţiile nu lipsesc. Pe toate liniile, de la început, Isus este „un semn de contradicţie” (Lc 2,34). Figura sa este „coerentă”? Stânca mărturisirii lui Petru faţă de Isus ca Mesia al lui Israel, ca Fiu al lui Dumnezeu cel viu, nu este friabilă? Se ştie cu adevărat ceva sigur despre omul din Galileea? Ce prietenie este aceea cu o fantomă? Ea „ameninţă de a bâjbâi în gol” (p. 11). Astfel, chestiunea cu privire la credibilitatea istorică este de importanţă vitală, în mod deosebit pentru cel care, printre cele două miliarde de creştini, are datoria de a fi cel căruia Isus i-a încredinţat „cheile împărăţiei cerurilor” (Mt 16,19).

Pe piaţa mediatică publică se pun în vânzare, fără întrerupere, „descoperiri” aparent noi, care ar trebui să reveleze o istorie complet diferită a lui Isus din Nazaret. Reprezentarea biblică şi eclezială a figurii lui Isus ar fi o escrocherie a preoţilor şi o înşelătorie a Bisericii. „Adevărul” despre Isus ar fi sufocat de conspiratori obscuri, localizaţi cu preferinţă deosebită în Vatican. Îndoiala cu privire la credibilitatea istorică a imaginii lui Isus din Evanghelii provine însă şi „din propriile linii”. De peste 200 de ani critica istorică a Bibliei a pus în discuţie aproape tot ceea ce se poate găsi despre Isus în Biblie. Figura sa a părut din când în când că se dizolvă, ca o umbră în nebuloasă, ca o „icoană devenită ştearsă” (p. 11). Credinţa Bisericii în Isus Cristos apare deci ca o „divinizare” posterioară a unui Isus din Nazaret, despre care în realitate nu se ştie aproape nimic sigur. „Această impresie, între timp, a pătruns profund în conştiinţa comună a creştinătăţii. O asemenea situaţie este dramatică pentru credinţă, deoarece face nesigur punctul său autentic de referinţă” (p. 11).

Şi dacă în schimb se reuşeşte să se demonstreze credibilitatea istorică a Evangheliilor şi a imaginii lor despre Isus? Autorul nostru este convins că acest lucru este posibil. Pentru aceasta este pregătit în cel mai bun mod de propria biografie. Pentru el Biblia a fost mereu inima şi centrul teologiei. În anii mulţi în care am putut să-l am ca profesor, episcop, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, nu l-am văzut niciodată fără „Nestle”-ul său, ediţia critică a Noului Testament în greacă. Nu cunosc nici un alt profesor de teologie care să aibă o atare familiaritate intimă cu Biblia. Timp de 24 de ani el a prezidat Comisia Pontificală Biblică, ce adună cercetători biblici catolici de prim rang. El cunoaşte metoda „istorico-critică” de exegeză biblică. Şi dacă este critic faţă de ea, nu este aşa din frică, ci din convingere întemeiată şi pe deplin argumentată că ea trebuie să-şi recunoască propriile limite. „Însă eu sper, aşa scrie el, ca cititorul să înţeleagă că această carte nu a fost scrisă împotriva exegezei moderne, ci cu mare recunoştinţă pentru ajutorul mult pe care ea ni l-a dat şi continuă să ni-l dea” (p. 22). El ştie despre ce vorbeşte. Cartea sa dă mărturie, în fiecare pagină, de familiaritatea lui cu lucrările ştiinţelor biblice de astăzi.

Tocmai această familiaritate l-a întărit în convingerea că poate avea încredere în Evanghelii. El doreşte să-l prezinte „pe Isus din Evanghelii ca Isus real, ca ‘Isus istoric’ în adevăratul sens. Eu sunt convins şi sper ca şi cititorul să-şi poată da seama că această figură este mult mai logică şi din punct de vedere istoric şi mai comprehensibilă decât reconstrucţiile cu care a trebuit să ne confruntăm în ultimele decenii. Eu consider că tocmai acest Isus – cel din Evanghelii – este o figură chibzuită şi convingătoare din punct de vedere istoric” (p. 20 şi urm.). Autorul nostru porneşte de la această teză. În vederea ei citeşte viaţa lui Isus, de la Botezul în Iordan până la Schimbarea la Faţă, spaţiul de viaţă publică despre care tratează acest prim volum, în aşteptarea celui de-al doilea, care ar trebui să trateze despre începutul şi sfârşitul drumului pământesc al lui Isus.

Pe baza încrederii în credibilitatea istorică a Evangheliilor şi a imaginii lor despre Isus, se pune desigur o chestiune şi mai radicală, care se referă la centrul autentic al discuţiei în privinţa lui Isus. Dacă Isus era aşa cum îl prezintă Evangheliile, atunci este El credibil ca figură? Înţelegerea despre sine pe care o are El, aşa cum o găsim în mod credibil în Evanghelii, nu este o exagerată supraevaluare despre sine, o înfumurare arogantă? După 200 de ani de critică istorică a Bibliei, putem porni liniştit, împreună cu Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea, de la presupunerea solidei credibilităţi istorice a Evangheliilor. Nenumăratele imagini fanteziste ale lui Isus ca revoluţionar, un blând reformator social, ca amant secret al Mariei Magdalena etc. se pot depozita liniştit în osuarul istoriei.

Însă marea întrebare rămâne întotdeauna: Isus este în sine coerent? Înţelegerea despre sine pe care o are El, a identităţii sale, nu este o enormă greşeală pe care creştinătatea o urmează de 2000 de ani? Ebraismul şi islamul se scandalizează tocmai de această pretenţie. A da un răspuns la această întrebare este adevărata provocare ce se pune astăzi Succesorului lui Petru (şi al lui Paul) în areopagul publicului de astăzi. Este credibil Isus însuşi? Şi dacă da: „Ce anume a adus?” (p. 73). De ce trebuia El să fie mai mult decât un profet? Acest „mai mult” nu este o găselniţă a adepţilor săi care l-au făcut Dumnezeu. Este înţelegerea cea mai autentică pe care El o are despre sine. El însuşi se declară „Fiul” (p. 386-396), într-un sens absolut, potrivit numai lui. De ce nu poate El, sau nu vrea, să se retragă în rolul mai modest de întemeietor al unei religii între multele religii? Aici se află adevăratul scandal. El este mult mai radical decât multe alte scandaluri pe care discipolii săi, încă de la început, le-au provocat.

Isus, rabinul şi Papa

Este Isus însuşi coerent, credibil? Conform mărturiei personale a Papei Benedict al XVI-lea, unul dintre impulsurile de a scrie această carte a fost întâlnirea cu cartea „marelui erudit evreu Jacob Neusner” (p. 99), „Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus” (Piemme, Casale Monferrato, 1996, originalul: A Rabby Talks with Jesus: An Intermillennial Interfaith Exchange, New York, 1993). Ceea ce Papa Benedict al XVI-lea spune cu privire la această carte este esenţial pentru înţelegerea cărţii sale despre Isus; doresc să citez, în acest moment, puţin mai mult. Jacob Neusner, spune autorul nostru, „s-a inserat, să spunem aşa, printre ascultătorii cuvântării de pe munte, şi apoi a încercat să înceapă un colocviu cu Isus… Această dispută, dusă cu respect şi sinceritate între un evreu credincios şi Isus, fiul lui Abraham, mai mult decât alte interpretări ale cuvântării de pe munte cunoscute de mine, mi-a deschis ochii cu privire la măreţia cuvântului lui Dumnezeu şi la alegerea în faţa căreia ne pune Evanghelia. Astfel… doresc să intru şi eu, ca un creştin, în conversaţia rabinului cu Isus, pentru a înţelege mai bine, pornind de la ea, ceea ce este autentic ebraic şi ceea ce constituie misterul lui Isus” (p. 99). La acest „trialog” Cardinalul Ratzinger se gândea deja atunci când a definit cartea rabinului Neusner ca „opera cea mai importantă pentru dialogul iudeo-creştin care a fost publicată în ultimul deceniu”. Cartea sa despre Isus, publicată acum, împlineşte această promisiune.

Mai mult decât discuţiile despre metodele exegetice, el îndrăgeşte colocviul cu rabinul. Primele aparţin, într-un fel, preambulurilor, preliminariilor. Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea le clarifică, rapid şi sintetic, în prefaţă, indicând meritele şi limitele abordărilor istorico-critice cu privire la Isus. Dar deja din introducere, de la „o primă privire asupra misterului lui Isus”, el este acolo, în centru, unde este pusă însăşi persoana lui Isus. Aici, în inima meditaţiei sale despre Isus, rabinul îi este de importanţă decisivă.

„Să încercăm acum să reluăm esenţialul acestui colocviu pentru a-l cunoaşte mai bine pe Isus şi a-i înţelege mai profund pe fraţii noştri evrei” (p. 136). Rabinul Neusner, „în dialogul său interior, l-a urmat pe Isus toată ziua şi acum se retrage pentru rugăciunea şi studierea Torei împreună cu evreii dintr-un orăşel, pentru a discuta apoi cele auzite – mereu în ideea contemporaneităţii prin intermediul mileniilor – cu rabinul locului” (p. 136). Acum ei compară învăţăturile lui Isus cu cele din tradiţia ebraică. Rabinul îl întreabă pe Neusner „dacă Isus învaţă acelaşi lucruri ca ale acestora”. Neusner: „Nu chiar aşa, dar aproape”. „Ce anume a lăsat deoparte?” „Nimic”. „Atunci ce anume a adăugat?” „Pe sine însuşi”.

Acesta este dialogul imaginar. Tocmai acesta este punctul în faţa căruia Neusner, în întâlnirea sa atât de plină de respect cu Isus, se retrage înspăimântat. El exprimă spaima sa în fraza pe care Isus o spune tânărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor; apoi vino şi urmează-mă” (cf. Mt 19,20). Totul depinde, spune Neusner, „de ce se înţelege prin acest ‘mă'” („Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus”, p. 114). Şi autorul nostru completează: „Acesta este motivul central pentru care (rabinul Neusner) nu vrea să-l urmeze pe Isus şi rămâne fidel ‘Israelului veşnic'” (p. 137). „Locul central al Eu-lui lui Isus în vestirea sa” este, aşadar, motivul pentru care, aşa cum scrie rabinul Neusner în prefaţa cărţii sale, el nu s-ar fi unit cu „cercul apostolilor lui Isus” dacă ar fi trăit „în primul secol în pământul Israelului” (o.c., p. 7). Şi el ar fi luat această decizie „din motive bune şi importante”, ar fi motivat-o în mod raţional „cu argumente şi cu fapte”, aşa spune rabinul Neusner, deja în primele rânduri din cartea sa (ibidem, p. 7).

Acest „nu” al său la a-l urma pe Isus, formulat în manieră atât de respectuoasă şi înţelegătoare, dar totuşi foarte clară, este motivat la Neusner în primul rând de motive de credinţă sau de motive de raţiune? Ambele lucruri par să fie adevărate. „Nu”-ul spus echivalării lui Isus cu Dumnezeu este pentru el o certitudine de credinţă, a cărei raţionalitate este explicabilă şi „cu argumente şi cu fapte”. Sunt atât motive religioase cât şi sociale care justifică „nu”-ul respectuos al lui Neusner. Ceea ce Isus cere de la cei care îl urmează „poate să ceară numai Dumnezeu de la mine” („Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus”, p. 70). Şi ceea ce El cere duce în sfârşit la punerea în pericol a formei sociale a Israelului, aşa cum o stabileşte Torah: „Pe cuvântarea de pe munte nu se poate construi nici un stat şi nici o ordine socială” (p. 146).

Rabinul Neusner este atât de important pentru cartea lui Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea tocmai pentru că el opune un refuz categoric tuturor tentativelor de a-l scinda pe Isus istoric de Isus al dogmei Bisericii. Nu Biserica şi nici apostolul Paul au înălţat un predicator ambulant din Galileea, blând, liberal, profetic, apocaliptic sau cum altcumva o fi, la rangul de Fiu al lui Dumnezeu, ci El însuşi, în tot ceea ce face şi spune, invocă o pretenţie care revine numai lui Dumnezeu. Aceasta este tema centrală a cărţii. Este vorba de întrebarea lui Isus în Cezareea lui Filip: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15).

Ce anume a adus (Isus)?

O nouă ordine socială? Împărăţia sa nu este din lumea aceasta, explică El. El a spus deja „nu”-ul său la o aşteptare de mântuire pur imanentă şi pământească, deja în refuzarea ispitelor, adică a ispititorului. Acest lucru are oarecum de-a face cu critica, adesea greşit înţeleasă, a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei la adresa aşa-numitelor „teologii ale eliberării”. În capitolul preţios despre ispitirile lui Isus citim: „Nici o împărăţie din lumea aceasta nu este împărăţia lui Dumnezeu, condiţia de mântuire a umanităţii în absolut… şi cel care susţine că poate să edifice lumea mântuită urmează înşelătoria Satanei, face să cadă lumea în mâinile sale” (p. 73).

Dar atunci ce anume? Ce anume a adus Isus dacă nu o lume mai bună? „Aici apare însă marea întrebare care ne va însoţi pe parcursul întregii cărţi: dar ce anume a adus Isus cu adevărat, dacă nu a adus pacea în lume, bunăstarea pentru toţi, o lume mai bună? Ce anume a adus? Răspunsul este foarte simplu: pe Dumnezeu. L-a adus pe Dumnezeu” (p. 73). Asta-i tot? „Numai împietrirea inimii noastre ne face să considerăm că asta-i puţin” (p. 73). „Porunca fundamentală a Israelului este şi porunca fundamentală a creştinilor: numai Dumnezeu trebuie adorat” (p. 74). Acesta este fundamentul pentru poruncile iubirii aproapelui. Fără primatul lui Dumnezeu, demnitatea omului nu rezistă mult. „Isus l-a adus pe Dumnezeu şi împreună cu El adevărul despre destinul nostru şi despre provenienţa noastră” (p. 73).

Însă ce anume ne spun toate acestea despre Isus? Oare nu au adus toţi întemeietorii de religii ştiinţa şi înţelepciunea de sus? În „prima privire” introductivă „asupra misterului lui Isus”, autorul nostru tratează problema modului în care Isus „îl aduce pe Dumnezeu” (p. 26-33). În Vechiul Testament, Moise este mediatorul cunoaşterii lui Dumnezeu, a voinţei lui Dumnezeu. El nu era un ghicitor al unui viitor obscur, ci un prieten şi un confident al lui Dumnezeu, „el cu care Domnul vorbea faţă în faţă” (Dt 34,10). Numai aşa a putut el să devină mediatorul Torei, al voinţei lui Dumnezeu.

Moise vesteşte „un profet ca mine…”, unul care „va vorbi faţă în faţă, aşa cum un prieten vorbeşte cu prietenul” (p. 29). A fi în raport nemijlocit cu Dumnezeu, acesta este semnul de recunoaştere a celui promis, a lui Mesia. Isus este noul Moise promis. „El trăieşte în faţa lui Dumnezeu, nu numai ca un prieten, ci ca Fiu; trăieşte într-o unitate profundă cu Tatăl” (p. 31). „Dacă se lasă deoparte acest centru autentic, nu se percepe specificul figurii lui Isus, care atunci devine contradictorie şi în definitiv incomprehensibilă” (p. 31). Se poate demonstra acest raport nemijlocit al lui Isus cu Tatăl? Faptul că e Fiul lui Dumnezeu este, să spunem aşa, „dovedit”? În fond, toată cartea lui Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea este o unică tentativă „simfonică” de a dovedi „coerenţa” figurii lui Isus, ca a unicului care este în raport absolut nemijlocit cu Dumnezeu.

Pentru a urma această demonstraţie, trebuie înţeleasă, meditată cartea însăşi, pas cu pas. Numai plinătatea fiecărei impresii se poate configura într-o viziune de ansamblu. În aceasta experimentez mereu, ca cititor, că certitudinea lui Isus străluceşte. Această impresie a mea este numai subiectivă? Sau provine din acel a priori al meu de credinţă care mă face să interpretez totul, în Isus, deja ca principiu, în sensul dogmei cristologice? Un lucru este sigur: „că figura lui Isus a făcut să dispară toate categoriile disponibile şi astfel a putut să fie înţeleasă numai pornind de la misterul lui Dumnezeu” (p. 21).

De la început, cei simpli au perceput: aici vorbeşte unul care nu predă erudiţii scolastice. „Niciodată nu a vorbit cineva aşa cum vorbeşte omul acesta!” spunea lumea simplă erudiţilor din Israel (cf. In 7,46). „Învăţătura lui Isus nu provine dintr-o ucenicie umană, oricare ar putea fi ea. Vine din contactul nemijlocit cu Tatăl, din dialogul ‘faţă în faţă’… Este cuvântul Fiului. Fără acest fundament interior ar fi temeritate” (p. 31 şi urm.).

De la Agora la urmare

„Discipolul care merge împreună cu Isus este atras în acest mod în comuniunea cu Dumnezeu” (p. 33). Autorul acestei cărţi despre Isus este fără îndoială unul pe care Isus l-a atras în interiorul acestei comuniuni cu Dumnezeu. Înzestrat cu o inteligenţă strălucită, cu o „raţiune larg folosită” (p. 214), el aduce aici recolta drumului său lung împreună cu Isus Cristos. Poate să pară tragic că un astfel de teolog, care, fără îndoială, trebuie numărat printre cei mai importanţi din ultimele decenii, a primit sarcina oficiului ecleziastic (la 28 mai se vor împlini treizeci de ani de la consacrarea episcopală a profesorului Ratzinger). Totuşi, căile Domnului nu sunt căile noastre. Cel care caută să cuprindă cu privirea operele Cardinalului Ratzinger va constata cu admiraţie profundă cât de rodnici au fost aceşti ani ai slujirii sale pastorale, chiar şi dintr-un punct de vedere teologic.

Cel care i-a entuziasmat pe ascultătorii şi pe cititorii operei Introducere la creştinism din anul 1968, acel amestec inconfundabil de întrepătrundere de credinţă-raţiune şi de deschidere existenţială, a căpătat o calitate mai profundă prin intermediul slujirii sale pastorale. Privirea asupra societăţii, asupra provocărilor intelectuale, sociale, politice din timpul nostru, a devenit astfel universală, aşa cum o cere universalitatea slujirii sale pastorale actuale. Dar dincolo de strălucirea analizelor, a tuturor bogăţiilor de intuiţii şi de perspective de care este plină această carte, totul este mişcat de pasiunea reţinută faţă de cel pe care el acum are misiunea de a-l reprezenta pe pământ. Cartea sa este acum pe Agora „pieţei publice”, se oferă dezbaterii în areopagurile societăţii noastre. Dorinţa simplă a autorului nu este, în primul rând, să trezească dezbateri, chiar dacă ştie că nu vor lipsi contradicţiile. El vrea numai un lucru: „ca să poată creşte o relaţie vitală cu El, cu Isus din Nazaret” (p. 23).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *