Drumul spre recunoaşterea (oficială a) sfinţeniei

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 aprilie 2007.
Print Friendly

Autor: Lumea Catholica

Moment de la încheierea
procesului diecezan deschis pentru
Veronica Antal.

La începutul acestei luni s-a încheiat oficial etapa diecezană a procesului de canonizare a Papei Ioan Paul al II-lea. Astfel, acest proces intră acum în etapa romană. Dar în etapa romană sunt şi unele procese deschise de Biserica Catolică din România (precum cel al Veronicăi Antal), în timp ce altele sunt încă în etapa diecezană (procesul recent deschis pentru pr. Martin Benedict). Ce este etapa diecezană? Dar etapa romană? Cum procesele de canonizare, de la noi din Biserică sau din Biserica Universală, se înmulţesc, am considerat oportun să stăm de vorbă – mai mult la modul general – despre procesele de canonizare cu pr. prof. drd. Damian Pătraşcu, OFMConv, care în etapa diecezană a cauzei „Crinului însângerat” din Nisiporeşti a fost Postulator, iar acum, în etapa romană, este colaborator extern. Rezultatul discuţiei vă este oferit în continuare.

– La sfârşitul anului trecut, etapa diecezană din procesul de canonizare a Veronicăi Antal s-a încheiat, actele fiind trimise la Roma. Între timp, Ordinul Dvs a deschis un alt proces. Există de asemenea procese deschise şi de Dieceze şi Eparhii, lucru care nu trebuie să ne mire după un regim comunist care a făcut atâtea victime. Considerăm în concluzie că ar fi interesant pentru cititorii noştri să afle despre paşii unui proces de canonizare aşa că începem cu prima întrebare: cine trebuie să ceară canonizarea?

– Poporul credincios cere canonizarea unei persoane, prin gura celui care, tehnic vorbind, este numit Postulator. De un proces de canonizare se îngrijeşte un Actor: acesta poate fi o persoană fizică sau juridică, dar în general sunt Diecezele sau un ordin ori o asociaţie care cinsteşte respectiva persoană. Obligaţia Actorului este de a asigura personalul necesar unei cauze şi partea financiară. Pentru ca deschiderea unui proces să fie realistă, persoana pentru care se doreşte canonizarea trebuie să se bucure de faima de sfinţenie, care implică sfinţenia persoanei.

– Care sunt după aceea primii paşi pentru deschiderea unui proces de canonizare?

– După ce se adună toate documentele care privesc candidatul la canonizare (din partea a doi istorici) şi după ce acestea se analizează din punct de vedere doctrinal (din partea a doi teologi), este numit un Postulator care înaintează o cerere Episcopului locului. Acesta, dacă consideră fondată cererea, se adresează tuturor Episcopilor din Conferinţa Episcopală respectivă şi după ce a obţinut placet-ul din partea acestora, înaintează o altă cerere către Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Acesta, după ce face cercetările necesare în diferitele Congregaţii cu care candidatul ar fi putut avea de-a face, trimite nulla osta (sau nu) Episcopului care s-a adresat lui. După toate aceste aprobări, poate să dea decretul de începere a Procesului de canonizare, înştiinţând în prealabil întreaga sa Dieceză despre aceasta.

Înainte de toate se numeşte un Postulator care să se intereseze direct de această cauză. Se constituie apoi un tribunal pentru cauza de canonizare, personajele cheie din acesta fiind: Delegatul episcopal; Promotorul dreptăţii şi Notarul. Postulatorul este cel care răspunde direct, în numele Actorului şi al Episcopului, de o cauză. El supervizează lucrările tribunalului constituit pentru o cauză de canonizare. Mai prezintă o listă de martori membrilor tribunalului şi îi ajută când este necesar. Nu poate participa la sesiunile procesului, atunci când sunt audiaţi martorii. Pe parcurs, poate prezenta alţi martori pentru a fi audiaţi. Delegatul episcopal conduce, în numele Episcopului, lucrările Tribunalului constituit pentru o cauză şi interoghează martorii. Promotorul dreptăţii ajută Delegatul episcopal ca martorii să declare bine şi exhaustiv tot ceea ce ştiu şi solicită alte eventuale întrebări şi clarificări de la martori, care nu sunt cuprinse în Interogatoriu. Notarul îi citează pe membrii tribunalului pentru fiecare sesiune în parte, pe martori, şi scrie tot ceea ce declară martorii.

– În linii mari, cum se desfăşoară un proces de canonizare?

– Odată începută cauza, membrii tribunalului se adună la o dată şi un loc stabilit de ei, cheamă martorii rând pe rând şi le pun întrebările din Interogatoriu (evident, există mai multe sesiuni). După ce au fost ascultaţi toţi martorii, Postulatorul şi Promotorul dreptăţii pot solicita ascultarea altor martori, dacă cred că este necesar. În paralel se face o cercetare a tuturor scrierilor candidatului pentru a vedea dacă acestea nu conţin erezii sau alte dificultăţi. La sfârşit, toate mărturiile şi documentele adunate se redactează după norme bine precizate, se traduc într-o limbă de circulaţie internaţională şi urmează închiderea procesului la nivel diecezan: faza diecezană. Toate actele, sigilate, sunt duse la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde va începe un alt proces, numit faza romană.

Faza diecezană se desfăşoară în Dieceza unde a murit candidatul şi constă în ceea ce am spus mai înainte. Faza romană în schimb se desfăşoară la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor la Roma. Aici este numit un alt Postulator care trebuie să locuiască la Roma în această perioadă; un Relator şi unul sau mai mulţi colaboratori externi. Aceştia analizează actele procesului diecezan iar relatorul se pronunţă asupra validităţii sus-amintitului proces. Din acest moment se lucrează la aşa numitul Positio. Acesta conţine analiza vieţii, virtuţilor, morţii, faimei de sfinţenie şi, dacă este cazul, a martiriului candidatului, în special din punctul de vedere al virtuţilor.

– Citind biografiile unor sfinţi, în special cele scrise cu realism, vedem că au fost şi ei oameni ca noi, cu ezitări, îndoieli, greşeli. Oare un proces de beatificare nu caută să demonstreze că au fost perfecţi?

– Nu cred că are acest scop. Mai degrabă cred că vrea să pună în lumină umanitatea lor transfigurată de prezenţa lui Dumnezeu. Şi sfinţii au păcătuit, şi uneori chiar grav (de ex. Sf. Augustin). Important este că au sperat întotdeauna în milostivirea lui Dumnezeu şi au ştiut să se ridice la timp. Sf. Ambroziu, în opera De Paenitentia, spune care este diferenţa dintre Iuda şi Petru. Ambii l-au trădat pe Isus, dar Petru a cerut iertare de la Isus şi a fost iertat, în schimb Iuda a cerut iertare de la oameni şi a căzut în disperare. Aşadar, trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu mai întâi, pentru că numai El poate ierta pe deplin, şi astfel ne vom sfinţi. Şi încă un exemplu: Sf. Paul era zelos în iudaism şi-i persecuta pe creştini foarte tare. Convertindu-se, nu şi-a schimbat caracterul, uneori violent, ci l-a pus în slujba lui Cristos. Personal, cred că uneori avem o idee prea înaltă şi greşită despre sfinţenie. Şi sfinţii au fost oameni ca şi noi şi au trecut prin dubiile credinţei, prin greşeli, dar unde a abundat păcatul, a supra-abundat harul, spune Sf. Paul.

– V-aţi ocupat de procesul de canonizare a unei laice, care ar fi dorit să fie călugăriţă, dar totuşi a rămas laică, din cauza condiţiilor vremii. Care au fost principalele provocări sau trăsături caracteristice ale acestei cauze?

– Cazul Veronica Antal nu are multe lucruri ieşite din comun. Aş aminti unele: urmarea voinţei lui Dumnezeu cu orice preţ, chiar şi împotriva acelora care nu te înţeleg. Dragostea imensă faţă de Isus Euharisticul prin participarea la Sf. Liturghie cu mari jertfe: mergea 8 kilometri pe jos în fiecare dimineaţă, pe orice anotimp pentru a participa la Sf. Liturghie. Iubea mult copiii, bătrânii şi pe cei nevoiaşi. Dragostea faţă de Maica Domnului – peste tot, tot timpul era cu Rozariul în mână: oare nu aceasta i-a şi dat tăria de a suporta toate cele 42 de lovituri de cuţit? Pe scurt: din ordinar a făcut un extraordinar.

– Pentru cei care încă nu o cunosc, ne-o puteţi prezenta în câteva cuvinte pe Veronica Antal?

– Slujitoarea lui Dumnezeu s-a născut într-o familie de creştini catolici din localitatea Nisiporeşti, comuna Boteşti (NT), în ziua de 7 decembrie 1935. Copilăria şi-a petrecut-o ca şi alţi copii, cu joaca şi învăţarea rugăciunilor mai ales de la bunica ei. A mers la şcoală patru ani, obţinând rezultate bune. Spre vârsta de 16 ani se înscrie în Armata Maicii Domnului iar mai târziu în Ordinul al Treilea Franciscan (Terţiar). Mai târziu face vot de castitate şi începe să trăiască tot mai unită cu Dumnezeu. În ziua de 24 august 1958, întorcându-se din localitatea Hălăuceşti, prin câmp, este atacată de un tânăr consătean al ei. Acesta vrea să o necinstească. Nereuşind, o ucide cu 42 de lovituri de cuţit. Din primele momente – şi încă din timpul vieţii ei – oamenii au vorbit despre ea ca de o sfântă şi martiră. Mulţi pelerini merg şi la ora actuală la mormântul ei. Dacă există ceva special în această cauză se datorează faimei de sfinţenie care s-a răspândit tot mai mult de atunci, datorită şi pr. Anton Demeter, recent trecut la cele veşnice, care a menţinut vie această faimă.

– Aţi avut nevoie să documentaţi o minune mijlocită de Veronica pentru a trimite dosarul la Roma?

– Datorită morţii ei, se încadrează la martiri. De aceea nu este nevoie de nici o minune, martiriul însuşi fiind considerat o minune. Pentru mai multe informaţii se poate vizita situl www.ofmconv.ro, la secţiunea dedicată Cauzelor Sfinţilor.

– Acum că actele sunt la Roma, care sunt speranţele?

– Speranţele sunt mari, altfel nici nu m-aş fi apucat de această cauză. Momentan cutia cu actele a fost deschisă şi se află în faza de legare. Urmează apoi analizarea validităţii procesului diecezan aşa cum reiese din aceste documente. Această fază durează în medie un an. Personal, sper ca în maxim de patru ani să se termine pozitiv şi procesul de acolo. Aparţinând unui ordin religios, noi avem un Postulator General la nivel de ordin care locuieşte la Roma şi urmăreşte toate cauzele noastre în curs.

– Luna aceasta, Ordinul Fraţilor Minori Conventuali a deschis un proces pentru un membru al ordinului: pr. Martin Benedict. Ce ne-aţi putea spune despre acest proces?

– Personal, nu mă ocup de această cauză. Ştiu că Actorul este tot Provincia noastră religioasă şi că Postulatorul este pr. Eusebiu Bejan. În rest, din moment ce s-au făcut cercetările necesare la toate forurile competente şi s-a obţinut avizul favorabil, cred că există şanse destul de mari pentru ca şi această cauză să meargă bine înainte. Pr. Martin Benedict s-a născut la 31 iulie 1931 în localitatea Galbeni (Bacău). În timp ce era seminarist la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, comuniştii au închis acest seminar. Nemaiputându-şi urma vocaţia, a urmat Facultatea de Medicină de la Iaşi şi a activat toată viaţa ca medic. În secret, în ziua de 14 septembrie 1980, este hirotonit preot de către Episcopul Alexandru Todea la Slănic Moldova. Nu a celebrat însă niciodată în public. Lumea l-a cunoscut numai ca medic, un medic bun şi sfânt, astfel că mulţi, fără să ştie că era preot, îl numeau „părintele nostru”. În ziua de 12 iulie 1986, după multe persecuţii din partea autorităţilor şi a unor „prieteni”, a murit la Oneşti. În ziua de 14 aprilie 2007, la Oneşti, s-a deschis procesul de canonizare. Nu cred că va intra la martiri, chiar dacă nu ar fi imposibil. Mai multe informaţii şi despre acest caz se pot găsi pe acelaşi sit amintit mai sus.

– Că este vorba de Veronica Antal, de pr. Martin Benedict, de Episcopul Durcovici, Mons. Ghika sau vreunul dintre cei şapte Episcopi greco-catolici pentru care există deschis proces: are voie credinciosul de rând să se roage în privat unui astfel de candidat, sau poate doar după ce Biserica se pronunţă oficial?

– Oricine, în privat, se poate ruga, şi chiar este indicat să facă acest lucru. Legislaţia canonică în acest sens interzice cultul public şi ecleziastic. Adică nu se pot face procesiuni (cult public) conduse de un preot (cult ecleziastic) la mormântul candidatului; nu pot fi expuse icoane ale candidatului în biserici, etc. Cultul privat, în schimb, nu numai că poate exista, dar chiar trebuie cultivat şi încurajat, prin cărţi, iconiţe, internet, denumiri de străzi, instituţii, etc.

– Părinte Pătraşcu, dincolo de tribunale, etape, interogatorii, martori şi alte concepte juridice şi canonice, subiectul este totuşi sfinţenia şi cei care au trăit-o. Vă invităm la final să adresaţi câteva gânduri despre sfinţenie cititorilor noştri.

– Documentul Lumen Gentium, al Conciliului al II-lea din Vatican, în capitolul V vorbeşte despre Chemarea universală la sfinţenie. Este clar că nimeni, niciodată şi nicăieri nu este exclus de la sfinţenie. Mai mult încă, Fericita Maica Tereza de Calcutta spunea: „Sfinţenia nu este un lux, ea este o necesitate”. Cred că toţi vrem să ne mântuim. Mântuirea nu înseamnă altceva decât a fi sfinţi. Curaj!

– Vă mulţumim foarte mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *