Când cineva drag moare în păcat

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 aprilie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. John Jay Hughes
Traducere: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, aprilie 2007

Despărţirea de cei dragi.

Mama mea a murit la 27 de ani. A lăsat în urma ei un soţ îndurerat şi trei copii: eu, pe atunci de şase ani, şi o soră şi un frate, de patru şi de doi ani. Îmi amintesc bine de mama mea, de moartea ei datorită pneumoniei în a doua zi de Crăciun din 1934, precum şi de funeraliile ei, primele la care am participat. Îmi amintesc şi de tatăl meu cum îmi spunea la câteva zi după înmormântare: „Trebuie să ne rugăm încă pentru mami. Ea este cu Dumnezeu, dar rugăciunile noastre îi sunt de ajutor.” Aceste cuvinte aveau sens pentru mine şi atunci când aveam şase ani, şi au sens şi astăzi. Nu am celebrat nici o Liturghie fără să mă rog pentru mama mea, iar acum şi pentru celelalte persoane dragi care au plecat la Domnul în cele peste şapte decenii de la moartea ei.

Dar care este situaţia cu cei care par a fi murit în păcat de moarte, lipsiţi de harul lui Dumnezeu? Ce să credem despre ei? Problema este una serioasă, în special când este vorba de cineva drag. Permiteţi-mă să o abordez aşa cum pot mai bine.

Păcatul de moarte

„Pentru ca un păcat să fie de moarte”, spune Catehismul Bisericii Catolice, „sunt cerute simultan trei condiţii: ‘Este păcat de moarte orice păcat care are drept obiect o materie gravă şi care este săvârşit cu conştiinţă deplină şi cu consimţământ deliberat'” (nr. 1857). Este important să fie îndeplinite toate cele trei condiţiile. Chiar dacă presupunem că păcatele unei persoane au fost grave, cum putem să fim siguri că au fost îndeplinite şi celelalte două condiţii? Tot Catehismul ne spune: „Impulsurile sensibilităţii, pasiunile, pot şi ele să atenueze caracterul voluntar şi liber al greşelii, ca şi presiunile exterioare sau tulburările patologice” (nr. 1860). Nu putem niciodată să apreciem măsura în care astfel de factori atenuanţi sunt prezenţi la anumită persoană sau nu. Doar Dumnezeu poate să privească în inima omului.

Când oamenii mă întreabă dacă un anume păcat este de moarte, eu le spun: „A păcătui de moarte înseamnă a întoarce spatele lui Dumnezeu în mod intenţionat şi liber într-o problemă gravă; este o decizie intenţionată şi liberă de a da cu piciorul la toate lucrurile bune din viaţa ta. Aşa ceva ai făcut?”

Zei falşi

Fie că ne dăm seama, fie că nu, cu toţii căutăm binele de-a lungul întregii vieţi. Păcatul apare atunci când căutăm binele în locuri greşite. Biblia numeşte acest lucru ca fiind idolatrie: invocarea unui zeu fals, care nu poate niciodată să răspundă rugăciunilor noastre. Scriitorii biblici şi-au exprimat în repetate rânduri dispreţul faţă de cei care se roagă unor zei falşi. Psalmul 115 spune despre ei:

„Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti:
Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;
Urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi;
Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor.
Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.”

Mai izbitoare este imaginea ridiculizatoare a celor care cheamă zei falşi în „duelul” dintre profetul Ilie şi profeţii falsului zeu Baal, pe vârful Muntelui Carmel. Regula întrecerii era simplă: „Voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu”, a spus Ilie (1Regi 18,24). Adepţii lui Baal au fost cei care au început: „au chemat numele lui Baal de dimineaţă până la amiază, zicând: ‘Baale, auzi-ne!’ Dar n-a fost nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră. Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi zicea: ‘Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!’ Şi ei strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse acum de amiază şi ei s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire” (1Regi 18,26-29).

Sf. Toma de Aquino, unul dintre cei mai mari teologi, identifică patru zei falşi: bogăţia, plăcerea, puterea şi onoarea. Adepţii lor nu sunt greu de găsit. Omul care s-a străduit atât de mult să strângă bogăţii pentru ca la 50 de ani să facă stop cardiac. Omul care se cufundă în căutarea plăcerilor fizice, cu orice preţ. Omul care calcă în picioare pe oricine şi orice doar ca să pună mâna pe putere. Omul care este atât de avid de apreciere încât devine incapabil să mai audă adevărul despre el, devenind o marionetă în mâinile oricui ştie să îl linguşească. Pe aceşti adepţi ai unor zei falşi îi întâlnim frecvent printre noi, chiar şi în preoţie. Dar nu sunt oameni răi. Sunt chiar oameni buni. Chiar şi ceea ce caută ei este bun; pentru că ceea ce caută, deşi nu îşi dau seama, este Dumnezeu. Locul unde îl caută este greşit. Zeii pe care îi invocă ei nu pot să răspundă vreodată la rugăciunile lor.

Despre un exemplu viu de idolatrie le-am vorbit cândva unor elevi cărora le predam în Germania, în 1963. Eram într-un liceu de băieţi, unde elevii învăţau engleza. O ştiau suficient de bine pentru a desfăşura întreaga oră în engleză. Una dintre cărţile pe care le-am citit la ore a fost „Bătrânul şi marea” a celebrului Ernest Hemingway, câştigător al Premiului Pulitzer. Este povestea unui pescar cubanez care merge pe mare cu o barcă şi prinde cel mai mare peşte din viaţa sa. Neputând să îl aducă în barcă, îl lasă în apă, dar începe să se teamă că rechinii numeroşi din zonă îi vor ataca imensa captură. Când ajunge în port, trofeul lui este de fapt un schelet. Este o povestire pesimistă.

Le-am spus elevilor că autorul cărţii a dus o viaţă în care a căutat mereu senzaţiile: în luptele din războiul civil spaniol, în cele patru căsătorii şi cine ştie câte aventuri extra-maritale, în vânătorile organizate în Africa. Asemenea milionarilor pentru care bogăţia nu este niciodată de ajuns, nici o persoană ce caută senzaţiile şi plăcerile nu este satisfăcută vreodată. Aceasta ar putea fi explicaţia pentru pesimismul cărţii lui Hemingway. Surprinde pe cineva – i-am întrebat eu pe studenţi – că la sfârşit scriitorul şi-a tras un glonţ în cap la 61 de ani? I-am invitat să compare tragicul sfârşit al lui Hemingway cu moartea pe atunci recentă a unui om care a impresionat lumea întreagă prin bucuria şi fericirea pe care o afişa: Papa Ioan al XXIII-lea. Amândoi şi-au petrecut viaţa căutând fericirea. Doar că bunul Papă a găsit-o, căutând-o în Acela care este singurul ce o poate da.

Merg oare adepţii zeilor falşi neapărat în iad? În cele din urmă aceasta este întrebarea.

Iadul

Catehismul afirmă că dacă un păcat de moarte „nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Cristos şi moartea veşnică a iadului, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive fără întoarcere. Totuşi, dacă putem aprecia că un act este în sine o greşeală gravă, trebuie să încredinţăm judecata asupra persoanelor dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu” (nr. 1861). Ultima frază este importantă: ne interzice să afirmăm cu convingere că o anumită persoană ar fi în iad.

Dar cum poate un Dumnezeu iubitor şi milostiv să condamne pe cineva la pedeapsa veşnică a iadului? Adevărul este că Dumnezeu nu condamnă pe nimeni la iad. Catehismul spune că iadul este o opţiune personală. A muri în păcat de moarte fără a te pocăi şi a accepta iubirea milostivă a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne separat de El pentru totdeauna, din alegerea noastră liberă. Această stare de definitivă auto-excludere de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fericiţii este numită „iad”.

Ce este mai exact iadul? Este ca atunci când toţi au fost invitaţi la petrecere, şi doar tu nu eşti acolo – nu pentru că nu ai fi fost invitat, de fapt ai fost invitat de nenumărate ori, ci pentru că ai refuzat de fiecare dată invitaţia. Este starea de singurătate: tu cu tine, pentru totdeauna, fără lumină, fără iubire, fără nimic bun. Cei care fac o alegere permanentă şi consecventă de a fi fără toate acestea – cei care în mod intenţionat şi definitiv alungă orice e bun în viaţa lor – vor vedea într-o zi că Dumnezeu le respectă alegerea. Judecata ce ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la sfârşit nu este o balanţă între plusurile şi minusurile vieţii noastre, scrise într-o carte de contabilitate divină. De fapt, în momentul judecăţii Dumnezeu consfinţeşte propria judecată pronunţată de deciziile pe care le-am luat de-a lungul vieţii pământeşti.

Dacă nu l-aţi văzut, atunci vă îndemn să vedeţi filmul britanic „Regina”, un film elegant şi frumos, cu momente de suspans dar şi cu momente impresionante. Ne prezintă controversa dintre premierul britanic, Tony Blair, şi suverana sa, regina Elisabeta a II-a, privitor la reacţia ei la tragica moarte a prinţesei Diana, contrastând tăcerea reginei, retrasă pe domeniile din Scoţia, cu durerea populaţiei din Londra. Filmul ne oferă un bun exemplu legat de subiectul nostru.

Diana a trăit în viteză şi aşa a şi murit. I-a fost infidelă soţului, după cum şi el i-a fost infidel. A intrat într-o cursă a plăcerilor şi există destule dovezi că nu avea vreo credinţă religioasă. Cu câteva săptămâni înainte de a muri a fost chiar la un spiritist. Cu toate acestea, ea a făcut numeroase gesturi de iubire şi a avut cuvinte de încurajare pentru oamenii în suferinţă: bolnavii infectaţi cu HIV, cei fără casă, victimele minelor. Pentru aceasta oamenii au iubit-o. Când a murit, m-am gândit că destinul ei a semănat oarecum cu cel al femeii din Evanghelia lui Luca, „cunoscută în cetate ca o păcătoasă”, dar care i-a uns picioarele lui Isus cu ulei parfumat. Când unii şi-au manifestat nemulţumirea vizavi de acceptarea de către Isus a unor astfel de gesturi din partea unei păcătoase, El a răspuns: ” Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7,47). Nu putem spera la aceste cuvinte şi pentru alţii?

„Nu vă îndoiţi niciodată”

Pe când eram un seminarist de 20 de ani, l-am auzit pe un preot, care a fost paroh toată viaţa sa, spunându-ne în timpul unor zile de reculegere: „Fraţii mei, ca preoţi veţi fi păstori peste toţi cei din parohiile voastre. Unii dintre ei vor veni la biserică de Crăciun şi de Paşti doar, alţii niciodată. Să nu credeţi că aţi eşuat în misiunea voastră relativ la aceşti oameni. De fapt oamenii se află în diferite stadii ale itinerarului lor spiritual. Unii vor lua curba corectă spre Dumnezeu cu câteva momente înainte de a muri. Dacă în slujirea voastră veţi ajuta pe cineva să schimbe direcţia, orientându-l spre Dumnezeu, în orice moment ar fi, voi v-aţi îndeplinit misiunea.” După 60 de ani, aceste cuvinte îmi sunt încă vii în memorie.

Sfântul nostru Părinte Papa Benedict al XVI-lea spunea ceva similar. Cu câţiva ani înainte să fie ales Papă, într-un interviu acordat jurnalistului Peter Seewald, Cardinalul Joseph Ratzinger spunea: „Nu am nimic împotrivă dacă oameni care nu au mers tot anul la biserică se duc cel puţin de Crăciun sau în noaptea Anului Nou sau cu ocazii speciale, deoarece acesta este un alt mod de a aparţine sacrului, luminii. Trebuie să existe diferite forme de participare şi asociere; Biserica trebuie să fie deschisă lăuntric” (Dumnezeu şi lumea).

În octombrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea încheia o serie de cateheze despre cei doisprezece Apostoli vorbind despre Iuda Iscarioteanul. Nu putem şti de ce l-a trădat Iuda pe Isus, după ce Acesta l-a primit în cercul prietenilor Săi apropiaţi, a spus Papa. El l-a comparat pe Iuda cu Petru, care de asemenea l-a trădat pe Isus. După căderea sa, Petru s-a pocăit şi a găsit iertare şi har. Şi Iuda s-a pocăit, dar părerea lui de rău a degenerat în disperare şi a devenit auto-distrugere. Este o invitaţie la a ne aminti mereu ceea ce Sfântul Benedict spunea la sfârşitul capitolului al V-lea al Regulii sale: „Nu vă îndoiţi niciodată de milostivirea lui Dumnezeu”.

Gândiţi-vă frecvent la aceste cuvinte. Milostivirea lui Dumnezeu este cea care ne permite să sperăm că fiecare om se va mântui, inclusiv noi. Cu toţii am adus cult pe altarul unor zei falşi la un moment dat în viaţă – unii poate chiar ani întregi. Nici noi, preoţii, nu suntem o excepţie. Mi-a trebuit aproape o viaţă întreagă să înţeleg că cele mai profunde dorinţe ale inimii pot să fie satisfăcute doar de Dumnezeu – şi mă apropii de încheierea celui de-al optulea deceniu al vieţii mele. „Deşi suntem păcătoşi”, spunem în Rugăciunea Euharistică, „ne încredem în milostivirea şi iubirea Ta. Primeşte-ne nu pentru vrednicia noastră, ci din belşugul milei Tale.”

Rugaţi-vă pentru cei care au plecat din această viaţă. Rugaţi-vă şi amintiţi-vă cuvintele Episcopului bătrân spuse Sfintei Monica, mama Sfântului Augustin, când aceasta era îndurerată de modul în care strălucitul ei fiu îşi irosea viaţa, aducând cult la temple ale zeilor: „Fiul atâtor lacrimi nu poate să piară”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *