Sacramentum caritatis: Duminica cu toţii la Liturghie

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Sandro Magister
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: www.chiesa

Exortaţia Sacramentum Caritatis
a fost făcută publică la 13 martie 2007.

Un creştin nu poate trăi fără Euharistie, scrie Papa Benedict al XVI-lea. În ea, „Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr şi de libertate” De aici derivă datoria, chiar şi în domeniul politic, de a da „mărturia publică a propriei credinţe”.

Papa Benedict al XVI-lea a publicat în data de 13 martie 2007 Exortaţia apostolică „Sacramentum caritatis”, o concluzie a Sinodului Episcopilor desfăşurat la Roma în octombrie 2005 pe tema Euharistiei. Documentul are amploarea unei enciclice. Şi are multe în comun cu Enciclica „Deus caritas est”, începând de la cuvântul cheie din titlu. Însuşi Papa Benedict al XVI-lea scrie în introducere: „vreau să pun această Exortaţie în relaţie cu prima mea Scrisoare enciclică”.

„Sacramentum caritatis” trebuie să fie aşadar citită în întregime. Pentru că pe de o parte ea rezumă indexul temelor discutate în Sinod, dar pe de altă parte are amprenta unificatoare a viziunii Papei Benedict al XVI-lea, o viziune în care „celebrarea euharistică, ca izvor şi culme a vieţii şi misiunii [Bisericii], străluceşte în ritul liturgic în toată bogăţia sa multiformă”. Îi revine cititorului sarcina de a savura această viziune unificatoare, lucru pe care îl poate face numai printr-o lectură continuă şi integrală. Ceea ce urmează aici însă este un umil set de notiţe pe marginea numeroaselor probleme pe care Papa Benedict al XVI-lea le tratează, pagină după pagină, în Exortaţia sa apostolică.

* * *

Misalul Sf. Papă Pius al V-lea

Papa Benedict al XVI-lea îl citează la numărul 3, amintind cu admiraţie şi recunoştinţă „dezvoltarea, ordonată în timp, a formelor rituale” în care Liturghia a fost (şi este încă) celebrată până la reforma liturgică a Conciliului Vatican II, „care mai conţine bogăţii neexplorate pe deplin”. Şi apoi observă: „Concret, schimbările voite de Conciliu trebuie să fie înţelese în cadrul unităţii care caracterizează dezvoltarea istorică a ritului, fără a introduce rupturi artificiale.”

Respingerea acestor „rupturi artificiale” – conform la ceea ce Papa a spus Curiei Romane la 22 decembrie 2005, în discursul despre corecta interpretare a Conciliului, citat în notele de subsol ale exortaţiei – reprezintă unul dintre motivele care, pentru teologul Joseph Ratzinger, justifică în continuare folosirea Ritului Tridentin.

Ultima Cină

La numărul 11, după ce descrie Ultima Cină pe care Isus a luat-o împreună cu Apostolii conform vechiului ritual iudaic, Papa Benedict al XVI-lea avertizează: „Pentru noi creştinii, acea cină nu mai trebuie s-o repetăm”, deoarece privitor la aceasta Euharistia semnifică o realitate complet nouă, iar Isus se referă la această nouă realitate spunând: „Faceţi aceasta în amintirea mea”.

Aceste cuvinte ale Papei sunt adresate acelor comunităţi – de exemplu neocatecumenalii – care insistă pe celebrarea Liturghiei ca un banchet, ca o masă care să imite Ultima Cină.

Transubstanţierea

Acest cuvânt apare la numărul 13. Este însoţit de un apel adresat credincioşilor pentru a avea „o conştiinţă mai clară” a bogăţiei cuvintelor consacrării şi a „epiclezei”, adică a invocării „către Tatăl, ca să coboare darul Duhului, pentru ca pâinea şi vinul să devină trupul şi sângele lui Isus Cristos”.

Ortodoxia şi protestanţii

La numărul 14, Papa Benedict subliniază faptul că Euharistia este cea care edifică Biserica. Şi de fapt, la numărul următor, el numeşte „Biserici” atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile Ortodoxe, tocmai pentru că ele „au păstrat natura genuină şi integră a misterului Euharistiei”, spre deosebire de „comunităţile” create de Reforma protestantă, cu care „caracterul eclezial al Euharistiei” este de fapt o problemă de dialog ecumenic.

Mirul şi Prima Împărtăşanie

La numărul 18, Papa cere atenţie faţă de ordinea în care sunt administrate Sacramentele iniţierii – Botezul, Mirul şi Euharistia. În practică, în numeroase parohii şi Dieceze din întreaga lume, Mirul este acordat ultimul. În viziunea Papei Benedict, această practică „trebuie examinată” deoarece riscă să lipsească Euharistia de locul ei cuvenit, de „realitate spre care tinde întreaga iniţiere”.

Împărtăşania şi Spovada

La numărul 20 şi din nou la numărul 55, Papa Benedict al XVI-lea avertizează privitor la împărtăşirea de fiecare dată, automată, „ca şi cum numai datorită faptului că se află în biserică în timpul liturgiei au dreptul sau poate şi obligaţia de a se apropia de Masa euharistică”. Un motiv al acestei „atitudini superficiale” este faptul că trăim „într-o cultură care tinde să şteargă simţul păcatului, care duce la uitarea necesităţii de a fi în harul lui Dumnezeu pentru a se apropia cu vrednicie de împărtăşania sacramentală”. Drept urmare, Papa îi încurajează pe credincioşi să meargă frecvent la Spovadă. Se subliniază că forma obişnuită a Spovezii este cea individuală, „limitând practica dezlegării generale exclusiv la cazurile prevăzute”.

Viaticul

La numărul 22, Papa îndeamnă ca Euharistia să fie dusă bolnavilor, o practică aflată în multe locuri pe cale de dispariţie.

Sfânta Hirotonire

La numărul 23, Papa Benedict le răspunde răspicat celor care afirmă că a fi botezat este singura condiţie necesară pentru ca cineva să poată să celebreze Liturghia, şi acţionează în consecinţă, celebrând-o fără preot. „Învăţătura Bisericii face din hirotonirea sacerdotală condiţia de care nu se poate face abstracţie pentru celebrarea validă a Euharistiei”, subliniază în acest sens Pontiful. Dar imediat după aceea avertizează: preoţii nu trebuie să se substituie lui Isus. El îi îndeamnă să celebreze Liturghia cu umilinţă, fiind atenţi ca „niciodată să nu se pună în primul plan pe ei înşişi sau opiniile lor, ci pe Isus Cristos”.

Celibatul preoţesc

„Nu este suficient să înţelegem celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali”, scrie Papa Benedict la numărul 24. „Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii Latine în această privinţă”. „Respectând practica şi tradiţia orientală diferită”, ce admite preoţi căsătoriţi, Papa reafirmă „frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi.” Pentru descoperirea vocaţiilor valide la celibat „este necesar mai ales să avem curajul de a propune tinerilor radicalitatea urmării lui Cristos, arătându-i fascinaţia”, spune Papa la numărul următor.

Poligamia

La numărul 28, Papa Benedict atinge problema ridicată de încreştinarea celor care „întâlnesc vestirea Evangheliei provenind din culturi în care este practicată poligamia”. Pentru ei, împărtăşirea cu Euharistia trebuie să fie permisă doar dacă ajung la „adevărul deplin al iubirii”, concret cu o singură soţie, „trecând prin renunţările necesare”.

Persoanele divorţate şi recăsătorite

Papa Benedict scrie la numărul 29: „Este vorba de o problemă pastorală spinoasă şi complexă, o adevărată plagă a contextului social de astăzi care afectează în măsură crescândă chiar şi comunităţile catolice. Păstorii, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să discearnă bine diferitele situaţii, pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual, în modurile corespunzătoare, pe credincioşii implicaţi. Sinodul Episcopilor a confirmat practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la Sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi, pentru că starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic din punct de vedere obiectiv acea unire dintre Cristos şi Biserică ce este semnificată şi realizată în Euharistie. Totuşi, divorţaţii recăsătoriţi, în pofida situaţiei lor, continuă să aparţină Bisericii, care îi urmăreşte cu atenţie specială, având dorinţa ca ei să cultive, pe cât posibil, un stil creştin de viaţă prin participarea la Sfânta Liturghie, chiar fără a primi Împărtăşania, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, Adoraţia Euharistică, rugăciune, participarea la viaţa comunitară, dialogul onest cu un preot sau un îndrumător de viaţă spirituală, dedicarea pentru caritatea trăită, fapte de pocăinţă, angajamentul educării copiilor.”

„Acolo unde apar în mod legitim îndoieli cu privire la validitatea Căsătoriei sacramentale încheiate, trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar pentru a verifica temeiul lor. Apoi trebuie asigurată, respectându-se deplin dreptul canonic, prezenţa tribunalelor ecleziastice în teritoriu, caracterul lor pastoral, activitatea lor corectă şi promptă. Este necesar ca în fiecare Dieceză să existe un număr suficient de persoane pregătite pentru funcţionarea operativă a tribunalelor ecleziastice. Amintesc că ‘este o obligaţie gravă de a face lucrarea instituţională a Bisericii în tribunalele ecleziastice tot mai apropiată de credincioşi’. Totuşi, este necesar să se evite să se înţeleagă preocuparea pastorală ca şi cum ar fi în contrapoziţie cu dreptul. Mai curând trebuie pornit de la premisa că punctul fundamental de întâlnire dintre drept şi pastoraţie este iubirea faţă de adevăr: de fapt, acesta nu este niciodată abstract, ci ‘se integrează în itinerarul uman şi creştin al oricărui credincios’. În sfârşit, acolo unde nu este recunoscută nulitatea legăturii matrimoniale şi există condiţii obiective care, de fapt, fac convieţuirea ireversibilă, Biserica îi încurajează pe aceşti credincioşi să trăiască relaţia lor conform exigenţelor legii lui Dumnezeu, ca prieteni, ca frate şi soră; astfel vor putea să se reapropie de masa euharistică, fiind atenţi să respecte practica stabilită şi aprobată de Biserică. Acest drum, pentru ca să fie posibil şi să aducă roade, trebuie să fie susţinut de ajutorul păstorilor şi de iniţiative ecleziale corespunzătoare, evitând, în orice caz, să se binecuvânteze aceste relaţii, pentru ca între credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea Căsătoriei.”

„Dată fiind complexitatea culturală în care trăieşte Biserica în multe ţări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă maxima grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească şi în prealabila verificare a convingerilor lor cu privire la angajamentele de nerenunţat pentru validitatea sacramentului Căsătoriei. Un discernământ serios în această privinţă va putea să evite ca impulsuri emotive sau motivaţii superficiale să inducă doi tineri să asume responsabilităţi pe care apoi nu vor şti să le onoreze. Prea mare este binele pe care Biserica şi întreaga societate îl aşteaptă de la căsătorie şi de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria şi familia sunt instituţii care trebuie să fie promovate şi apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce convieţuirii umane ca atare.”

Frumuseţea

Papa Benedict dedică numărul 35 frumuseţii celebrării şi artei liturgice: „nu este vorba de un simplu estetism, ci de o modalitate prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ajunge la noi, ne fascinează şi ne răpeşte, făcându-ne să ieşim din noi înşine şi atrăgându-ne astfel spre adevărata noastră vocaţie: iubirea”. După câteva rânduri spune din nou: „frumuseţea nu este un factor decorativ al acţiunii liturgice; mai degrabă este elementul său constitutiv, deoarece este atribut al lui Dumnezeu însuşi şi al revelaţiei sale. Toate acestea trebuie să ne facă conştienţi de câtă atenţie trebuie acordată pentru ca acţiunea liturgică să strălucească conform naturii sale proprii.”

Arta sacră

La numărul 40, după ce a chemat la respectarea îndrumărilor liturgice în vigoare, Papa subliniază – din nou împotriva abuzurilor frecvente – că „simplitatea gesturilor şi sobrietatea semnelor puse în ordinea şi în timpurile prevăzute comunică şi inspiră mai mult decât artificialitatea adăugirilor nepotrivite”. Şi continuă la numărul următor: „O cunoaştere aprofundată a formelor pe care arta sacră a ştiut să le producă de-a lungul secolelor poate să fie de mare ajutor pentru cei care, în faţa arhitecţilor şi artiştilor, au responsabilitatea încredinţării unor lucrări artistice legate de acţiunea liturgică. De aceea, este indispensabil ca în formarea seminariştilor şi a preoţilor să fie inclusă, ca disciplină importantă, istoria artei cu referinţă specială la edificiile de cult în lumina normelor liturgice. În definitiv, este necesar ca în tot ceea ce se referă la Euharistie să existe gust pentru frumuseţe.”

Muzica sacră

La numărul 42, Papa Benedict avertizează asupra faptului că prea multe celebrări au fost invadate de o muzică de slabă calitate, apărând apoi muzica gregoriană: „Biserica, în istoria sa bimilenară, a creat şi continuă să creeze muzică şi cântări care constituie un patrimoniu de credinţă şi de iubire care nu trebuie să se piardă. Cu adevărat, în liturgie nu putem spune că un cântec este la fel de valabil ca altul. În această privinţă, trebuie evitată improvizaţia generică sau introducerea de genuri muzicale care nu respectă sensul liturgiei. Ca element liturgic, cântul trebuie să se integreze în forma proprie a celebrării. Prin urmare, totul – în text, în melodie, în execuţie – trebuie să corespundă sensului misterului celebrat, părţilor ritului şi timpurilor liturgice. În sfârşit, chiar ţinând cont de diferitele orientări şi de diferitele tradiţii foarte lăudabile, doresc, aşa cum a fost cerut de Părinţii sinodali, ca să fie valorizat în mod corespunzător cântul gregorian, deoarece este cântarea proprie a liturgiei romane.”

Liturgia Cuvântului şi predica

La numărul 45 Papa îndeamnă „ca în liturgii să se dea mare atenţie proclamării Cuvântului lui Dumnezeu din partea lectorilor bine pregătiţi” şi ca credincioşii să fie învăţaţi „să aprecieze comorile Sfintei Scripturi” prin citire şi rugăciune. Următorul număr cere preoţilor să se pregătească cum se cuvine pentru predică şi să evite să o facă „generică şi abstractă”. Se mai sugerează ca, „pornind de la lecţionarul trienal, să fie propuse cu înţelepciune credincioşilor omilii tematice care, de-a lungul anului liturgic, să trateze marile teme ale credinţei creştine, luând din ceea ce este propus cu autoritate de Magisteriu în cei patru ‘pilaştri’ din Catehismul Bisericii Catolice şi în recentul Compendiu: mărturisirea credinţei, celebrarea misterului creştin, viaţa în Cristos, rugăciunea creştină”.

Ritul păcii

La numărul 49, Papa Benedict aminteşte că „în timpul Sinodului Episcopilor a fost observată oportunitatea de a modera acest gest, care poate să capete exprimări excesive, distrăgând atenţia în adunare chiar înainte de Împărtăşanie”. Într-o notă de subsol, Pontiful adaugă că a cerut „Dicasteriilor competente să studieze posibilitatea de a plasa ritul păcii în alt moment, de exemplu înainte de prezentarea darurilor la altar”, ceea ce se întâmplă deja în ritul ambrozian celebrat în Arhidieceza de Milano.

Împărtăşania nu este pentru toţi

La numărul 50, Papa Benedict atrage atenţia asupra prezenţei frecvente la Liturghie a unor catolici nepracticanţi, vizitatori ocazionali, necatolici, membri ai altor religii şi persoane care „poate se află într-o situaţie de viaţă care nu permite accesul la Sacramente”. În aceste cazuri se recomandă să se găsească „moduri scurte şi clare pentru a le aminti tuturor sensul împărtăşirii sacramentale şi condiţiile pentru primirea ei”. Atunci când nu este posibil să se garanteze că semnificaţia Euharistiei este pe deplin înţeleasă, Papa sugerează „înlocuirea Celebrării euharistice cu o celebrare a Cuvântului lui Dumnezeu”.

Participarea creştinilor necatolici

La numărul 56, Sfântul Părinte reafirmă interdicţia asupra celebrării Euharistiei alături de creştini aparţinând Bisericilor şi comunităţilor ne-catolice. „Cu durere, dar nu fără speranţă, le cerem creştinilor necatolici să înţeleagă şi să respecte convingerea noastră care se inspiră din Biblie şi din Tradiţie.” Cu toate acestea, exortaţia admite existenţa excepţiilor: „Totuşi, este adevărat că, în vederea mântuirii veşnice, există posibilitatea admiterii oricărui creştin necatolic la Euharistie, la sacramentul Pocăinţei şi la Ungerea bolnavilor. Însă acest lucru presupune existenţa unor situaţii determinate şi excepţionale caracterizate de condiţii precise. Ele sunt indicate cu claritate în Catehismul Bisericii Catolice şi în Compendiul său. Este de datoria fiecăruia să le respecte cu fidelitate.”

Limba latină

La numărul 62, Papa Benedict scrie că atunci când adunarea credincioşilor reuneşte persoane din diferite ţări, să se prefere celebrarea Liturghiei în limba latină şi folosirea cântului gregorian. Şi adaugă: „La modul general, cer ca viitorii preoţi, încă din timpul seminarului, să fie pregătiţi ca să înţeleagă şi să celebreze Sfânta Liturghie în latină, de asemenea să utilizeze texte latine şi să cânte cântul gregorian; să nu se neglijeze posibilitatea ca înşişi credincioşii să fie educaţi ca să cunoască cele mai obişnuite rugăciuni în latină, de asemenea să cânte în gregoriană anumite părţi ale liturgiei”.

Adoraţia Euharistică

Sfântul Părinte dedică patru numere Adoraţiei Euharistice, de la 66 la 69. Aminteşte că imediat după Conciliul Vatican II obiecţia împotriva Adoraţiei era că „Pâinea euharistică nu ne-ar fi fost dată pentru a fi contemplată”. Papa explică faptul că această obiecţie este nefondată. Şi practic Papa Benedict s-a arătat deja în mai multe rânduri un promotor al Adoraţiei Euharistice, lucru confirmat suplimentar de „recomandarea cu tărie ca Păstorii Bisericii şi Poporul lui Dumnezeu să practice Adoraţia Euharistică, atât personală cât şi comunitară”.

La punctul 69 este abordată problema concretă „a locului corespunzător al tabernacolului în interiorul bisericilor noastre”. Drept urmare „este necesar ca locul în care sunt păstrate speciile euharistice să poată fi găsit cu uşurinţă, graţie şi lămpii veşnice, de toţi cei care intră în biserică”. Tabernacolul trebuie astfel pus încât să se „evite aşezarea în faţa lui a scaunul celebrantului”.

Obligaţia duminicală

Numere 72-74 reiterează obligaţia participării la Liturghia duminicală. Deja din primul secol Sf. Ignaţiu de Antiohia îi descria pe creştini ca fiind aceia care trăiesc „conform duminicii” (iuxta dominicam viventes). „Viaţa de credinţă”, avertizează Papa, „este în pericol atunci când nu se mai simte dorinţa de a participa la Celebrarea euharistică în care se face memoria victoriei pascale.” Apoi explică: „pierderea sensului duminicii ca zi a Domnului ce trebuie sfinţită este simptom al unei pierderi a sensului autentic al libertăţii creştine, libertatea fiilor lui Dumnezeu”.

„Ziua Domnului este şi ziua odihnei de la muncă”, se aminteşte la numărul 74. „Ne dorim cu tărie ca ea să fie recunoscută ca atare şi de societatea civilă, aşa încât să fie posibil să fim liberi de activităţile de muncă, fără a fi penalizaţi pentru aceasta.”

În absenţa unui preot

În acele regiuni unde numărul redus de preoţi face imposibilă celebrarea Liturghiei duminicale în toate bisericile, Papa Benedict, la numărul 75, îndeamnă comunităţile creştine să se reunească oricum, pentru a citi Scriptura şi pentru a se ruga: „Totuşi acest lucru va trebui să aibă loc în contextul unei instruiri corespunzătoare cu privire la diferenţa dintre Sfânta Liturghie şi adunările duminicale care aşteaptă un preot.”

Consecvenţă între Euharistie şi politică

La numărul 83 Papa scrie: „Este important de spus ceea ce Părinţii sinodali au calificat ca şi coerenţă euharistică, la care existenţa noastră este chemată în mod obiectiv. De fapt, cultul plăcut lui Dumnezeu nu este niciodată un simplu act privat, fără consecinţe asupra relaţiilor noastre sociale: el cere mărturia publică a propriei credinţe. Acest lucru este valabil desigur pentru toţi cei botezaţi, dar se impune cu urgenţă deosebită la cei care, datorită poziţiei sociale sau politice pe care o ocupă, trebuie să ia decizii cu privire la valori fundamentale, cum ar fi respectul şi apărarea vieţii umane, de la zămislire până la moartea naturală, familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie, libertatea de educare a copiilor şi promovarea binelui comun în toate formele sale. Aceste valori nu sunt negociabile. De aceea, politicienii şi legislatorii catolici, conştienţi de grava lor responsabilitate socială, trebuie să se simtă în mod deosebit interpelaţi de conştiinţa lor, formată corect, ca să prezinte şi să susţină legi inspirate din valorile întemeiate în natura umană. De altfel, acest lucru are o legătură obiectivă cu Euharistia (cf. 1Cor 11,27-29). Episcopii sunt obligaţi să amintească în mod constant aceste valori; acest lucru face parte din responsabilitatea lor faţă de turma încredinţată lor.”

Cu costul vieţii

La numărul 87, Papa Benedict aminteşte că în anumite ţări participarea la Liturghie presupune mult curaj: „Nu sunt puţine regiunile lumii în care doar mersul la biserică constituie o mărturie eroică ce expune viaţa subiectului la marginalizare şi la violenţă. Şi în această circumstanţă vreau să confirm solidaritatea întregii Biserici cu aceia care suferă datorită lipsei de libertate de cult. Acolo unde lipseşte libertatea religioasă, ştim, lipseşte în definitiv libertatea cea mai semnificativă, deoarece în credinţă omul exprimă decizia intimă cu privire la sensul ultim al propriei existenţe.”

„Sine dominico non possumus”

În încheiere, la numărul 95, Papa Benedict revine la importanţa vitală a participării la Liturghie. El aminteşte: „La începutul secolului al patrulea cultul creştin era încă interzis de autorităţile imperiale. Unii creştini din Africa de Nord, care se simţeau angajaţi în celebrarea Zilei Domnului, au sfidat interdicţia. Au fost martirizaţi în timp ce declarau că nu le era cu putinţă să trăiască fără Euharistie, hrana Domnului: sine dominico non possumus.” Şi continuă: „Nici noi nu putem trăi fără a participa la Sacramentul mântuirii noastre şi dorim să fim iuxta dominicam viventes, adică să traducem în viaţă ceea ce celebrăm în Ziua Domnului. De fapt, această zi este ziua eliberării noastre definitive. Ne mai miră atunci faptul că trebuie să dorim ca fiecare zi să fie trăită conform noutăţii introduse de Cristos cu misterul Euharistiei?”

Nota editorului: În traducerea acestui articol al vaticanistului Sandro Magister ne-am folosit de traducerea provizorie a documentului „Sacramentum caritatis” realizată de pr. Mihai Pătraşcu din Dieceza de Iaşi. În scurt timp traducerea va fi definitivată şi tipărită la Editura Presa Bună a Diecezei de Iaşi. Mulţumim pr. Cornel Cadar pentru ajutorul dat la apariţia acestui articol.

Posted in Biserică, Liturgie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *