Colegiul Pio Romeno la împlinirea a 70 de ani

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 martie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Andrei Mărcuş

Pr. Mihai Frăţilă, rector al Colegiului

Pr. Mihai Frăţilă a început studiile teologice la Blaj, în 1991. Între 1991 şi 1996 a studiat la Roma, apoi între 1996 şi 1998 a susţinut masteratul la Paris, activând în paralel în cadrul Misiunii Greco-Catolice din Paris, condusă atunci de Mons. Gheorghe Surdu. Din 1998 a revenit la Colegiul Pio Romeno, însărcinat fiind cu asistenţa spirituală a studenţilor. În 1999 a fost numit vice-rector al aceleiaşi instituţii, iar în 2005 rector, urmându-i Mons. Olivier Raquez. Cu câteva zile înainte de Bunavestire, praznicul Colegiului, părintele rector a avut amabilitatea printre îndatoririle funcţiei şi pregătirea pentru sărbătoare să răspundă la unele întrebări prilejuite de aniversarea, luna viitoare, a 70 de ani de existenţă a acestui aşezământ românesc din Roma.

– Pe 6 mai 2007 se împlinesc 70 de ani de la inaugurarea Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Aţi putea să evocaţi succint paşii începuturilor?
– Colegiul s-a născut din nevoia unui aşezământ românesc la Roma pentru pregătirea viitorilor preoţi români greco-catolici. Prin bunăvoinţa Papei Pius al XI-lea, se oferea astfel Bisericii Române Unite posibilitatea de a-şi pregăti o parte din cler în contact cu Biserica Universală. Din păcate, suprimare Bisericii din 1948 nu a permis Colegiului decât o scurtă existenţă (1937-1950).

Se cuvine a-i aminti pe Arhiereii acelui timp care împreună cu Mitropolitul Vasile Suciu, în primăvara lui 1930, aşează piatră de temelie a noii instituţii. Terenul este o proprietate extrateritorială a Sfântului Scaun unde în toamna anului 1935 lucrările sunt terminate, astfel ca prima promoţie de studenţi români, prezenţi deja la Roma la Colegiul „De Propaganda Fide” sau la Colegiul Grec, să se poată muta în noul edificiu.

Doi ani mai târziu, pe 6 mai, Papa Pius al XI-lea promulgă Constituţia apostolică „Romani pontifices”, actul de naştere al Colegiului Pontifical Pio Romeno, care poartă în titulatură numele fondatorului. Pe 10 mai are loc consacrarea altarului monumentalei biserici care poartă hramul „Buneivestiri”. De atunci şi până în 1950 au frecventat instituţia aproximativ 35 de studenţi.

– După o lungă paranteză istorică, într-un context total diferit faţă de momentul inaugurării, cum se descrie rolul şi misiunea Colegiului Român astăzi?
– Colegiul îşi continuă misiunea primită de la fondatorii ei, primindu-i pe bursierii români uniţi ai Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Pio Romeno urmează desigur ritmul liturgic şi disciplina tipică Bisericii noastre Greco-Catolice. Posedă o preţioasă bibliotecă de aproximativ 15.000 de volume, unde cartea românească este bine reprezentată mai ales prin apariţiile ultimilor ani.

Studenţilor le este oferită o experienţă temporară de viaţă comunitară şi de studiu pentru a aprofunda şi împărtăşi chemarea slujirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este foarte important ca şcoala la Roma să fie o aprofundare a vieţii în Hristos, descrisă de asumarea cu voioşie a fiecărei experienţe, chiar şi a celor care descoperă limitele persoanei, spre a învăţa cu mai multă uşurinţă puterea harului, dar şi sensul toleranţei.

Biserica nu încetează să ne aducă aminte că, dorind înainte de toate Împărăţia Cerurilor, toate celelalte lucruri vor fi oferite din belşug. Având în vedere această prioritate se poate clădi un spirit autentic de comuniune şi colegialitate, necesar unor tineri care aspiră la preoţie.

– Ştim că predecesorul dumneavoastră, părintele Olivier Raquez, a lăsat o puternică amprentă spirituală şi umană în casă. Realitatea unei figuri spirituale, carismatice, are într-adevăr o valoare centrală pe fondul experienţei pe care o propune, în mod normal, seminarul?
Da, cred că cel mai important lucru este ca un seminar să pornească de la această realitate a vieţii spirituale întrupate. Fără conştiinţa darului de la Dumnezeu, primit cu simplitate şi smerenie, talanţii din om nu sunt decât ocazie de dispută sau carierism. Până la proba contrarie, aderarea la lege sau disciplină presupune riscul de a nu vedea că responsabilitatea se asumă în conştientizarea libertăţii. Timp de zece ani (1994-2004), părintele Olivier Raquez a pus bazele acestui principiu vital. A mărturisit o mare fineţe în legătura cu noi, dezvăluind un univers al sensibilităţii sale care venea dintr-o convingere acută a priorităţilor Împărăţiei. În lunga sa experienţă de rector la Colegiul Grec a dobândit un discernământ profund, care i-a permis să treacă de aparenţe, consacrându-se la ceea ce era mai de preţ în persoanele pe care le-a întâlnit. Dacă ar trebui să descriu figura sa aş rezuma totul la două calităţi: încredere şi paternitate.

Părintele Raquez a surprins foarte bine trăsăturile mentalităţii şi culturii româneşti, alterate de un regim în care frica, neîncrederea, suspiciunea şi frustrarea erau regula de bază. A putut astfel să lucreze din interiorul problemelor, concentrându-se asupra respectului pentru valoarea persoanei, asumând totodată cu seninătate riscul de a renunţa la propria imagine pentru a sluji.

Are totodată şi meritul de a fi propus o viziune teologică şi de sensibilitate pastorală în conformitate cu liturghia Bisericii. Dar cred că acest lucru este tributul spiritului benedictin pe care părintele Raquez l-a asumat în urmă cu mulţi, mulţi ani, atunci când a intrat în mănăstirea de la Brugge. Lunga sa experienţă în practica şi studiul liturghiei bizantine de la colegiul Grec s-a grefat pe acest spirit monastic care a oferit întotdeauna după modelul răsăritean un loc central liturghiei în viaţa cu Dumnezeu.

Experienţa acelor ani a fost, desigur, presărată cu multe căutări şi ambiguităţi, dar ambianţa liturgică care se reconstruia a fost salutară. Nu este un simplu accident celebrarea după forme precise. Dacă această celebrare depinde de spaţiu şi timp, de istoria umană, ea trebuie totodată să exprime legătura cu fericirea cerească, pentru care Biserica este chemată să predice Evanghelia. Să o predice după sensibilităţile unei comunităţi locale, nu după moda momentului sau intransigenţa unor viziuni exclusiviste.

În contextul despre care vorbeam, regăsirea liturgică de la Pio Romeno a trasat indiscutabil o trezire a conştiinţelor în maturizarea fiecărui student. Nu numai ca discurs identitar-eclezial, dar mai ales în percepţiile unei trăiri sacramentale personale, descrise în mod necesar de textele şi gesturile tradiţionale.

– Cum se conciliază aceste priorităţi în aprofundarea vieţii liturgice cu pastorala concretă?
Tentaţia Bisericilor Orientale este de a uita că această lume are ritmuri noi. Un ritm nou nu înseamnă că un patrimoniu de suflet se schimbă ca o haină veche. Biserica noastră iese dintr-o persecuţie unde regula de cult era restrânsă la minimum, cu o sensibilitate care, dincolo de limitele sale, a dat raţiunea de viaţă unei generaţii ce nu şi-a schimbat credinţa după moda momentului. Problemele de astăzi în domeniu nu sunt determinate neapărat de felul subiectiv de a percepe liturghia în viaţa Bisericii, cât mai ales de autenticitatea spiritului creştin în trăirile şi preocupările zilnice ale fiecăruia.

În plus, referinţele sacralizării preotului fără accentele autenticităţii vieţii sale creştine şi de slujire, ca trăsătură dominantă, sunt lipsite de corectitudine teologică. Slujirea Evangheliei presupune din partea preotului mai întâi efortul personal de fidelitate faţă de un cuvânt dăruit de Dumnezeu în viaţa sa, pentru a afla raţiunile speranţei şi a le putea propune apoi altora.

Experienţa pastorală de la Roma a studenţilor noştri nu este neapărat cea pe care o trăiesc credincioşii noştri de acasă. Dacă alumnii au totuşi ocazia de a frecventa unele parohii din Cetatea Eternă este pentru a nuanţa şi aplica pregătirea academică de la universitate. Întotdeauna întâlnirea cu oamenii conferă realism studiului teoretic. Această legătură cu realitatea concretă îi ajută pe studenţi să-şi rescrie priorităţile şi să afle motivaţii mai profunde pentru propria lor viaţă interioară.

În mai anul acesta, momentul care va concentra atenţia noastră cu ocazia sărbătoririi celor 70 de ani este alegerea cu bună ştiinţă a unor zile de studiu consacrate paternităţii preoţeşti. Vor participa atunci preoţi şi profesori de la Roma sau din ţară, cu speranţa de a regândi priorităţile apostolatului în asumarea misiunii spirituale a preoţiei. Riscurile actuale ale slujirii preoţeşti sunt determinate de activismul administrativ-social. Recent Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reamintit în cuvântul său acest principiu de slujire, subliniind echilibrul interior şi căutarea Împărăţiei în viaţa preotului.

– În încheiere, credeţi că pentru viitoarele generaţii ale Bisericii Române Unite cu Roma Colegiul Pontifical Pio Romeno va avea un cuvânt de spus?
– Prin statutul său Colegiul oferă prin intermediul burselor de studiu o aprofundare academică asupra teologiei şi dreptului canonic al Bisericii Răsăritene. În reorganizarea Bisericii Române Unite cu Roma, absolvenţilor Colegiului li se oferă posibilitatea de a se înscrie în grupul de reflexie care caută noi perspective de misiune. Formarea la Roma este orientată spre viitor şi presupune un dialog în universalitate cu propria cultură a ţării noastre, dar şi cu celelalte Biserici.

Noua situaţie canonică a Bisericii Române va cere în mod sigur: o implicare susţinută în pastorală; funcţionarea comisiilor teologice aferente Sinodului Episcopilor; dezvoltarea patrimoniului teologic; dreptul particular, care vor permite Bisericii noastre să-şi asume cu simplitate şi responsabilitate chemarea. Nu trebuie uitat că prezenţa la Roma pentru câţiva ani a studenţilor deschide mărturia lor nu numai la nivel local, dar şi în comuniunea catolică.

Pe fundalul acestor consideraţii cred că studenţii români au datoria de a oferi Bisericii competenţa şi seriozitatea lor, spiritul de sacrificiu provenit din asumarea Crucii Domnului, dar mai ales discernământul interior. Pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, încercările sunt necesare pentru a ajunge la maturitate. Experienţa persecuţiei şi a clandestinităţii Bisericii nu trebuie să apară cu sensul de povară, fiindcă harul se arată în neputinţă. Acest har se transfigurează astăzi în vocaţia speranţei într-o lume care pare tot mai confruntată cu descurajarea şi indiferenţa faţă de Dumnezeu. Resursele de viitor pentru a continua calea luminii nu stau, desigur, în latura umană a istoriei şi nici în previziuni care uită că Spiritul Sfânt este Viaţă.

Regăsirea Bisericii noastre în societatea de astăzi are întâi de toate o profundă semnificaţie spirituală: surprinderea actualităţii harului lucrător în prezent, pentru a nu ne opri asupra trecutului dar şi fără a ne limita la prevederea neliniştită a viitorului. Îmi place să cred că acest aspect rezumă misiunea Bisericii în lume, astfel ca pentru fiecare credincios urmarea harului Domnului să devină urgenţa numărul unu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *