Asaltul Moscovei asupra Vaticanului

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 februarie 2007.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ion Mihai Pacepa
Traducere: Claudia Prăjescu
Sursa: National Review, 2007

Mihai Pacepa

Uniunea Sovietică nu s-a simţit niciodată confortabil să trăiască în aceeaşi lume cu Vaticanul. Cele mai recente dezvăluiri documentează faptul că Kremlinul era pregătit să facă orice pentru a contracara puternica atitudine anti-comunistă a Bisericii Catolice.

* * *

În martie 2006, o comisie parlamentară italiană a ajuns la concluzia că „dincolo de orice dubiu raţional, liderii Uniunii Sovietice au avut iniţiativa de a-l elimina pe Papa Karol Wojtyla”, drept represalii pentru sprijinul acordat mişcării disidente Solidaritatea din Polonia. În ianuarie 2007, când documentele au dezvăluit faptul că nou numitul Arhiepiscop de Varşovia, Stanislaw Wielgus, a colaborat cu poliţia politică din era comunistă a Poloniei, acesta a recunoscut acuzaţiile şi a demisionat. În ziua următoare, rectorul Catedralei Wawel din Cracovia, locul unde sunt înhumaţi regii polonezi, a demisionat pentru acelaşi motiv. Apoi s-a aflat că Michal Jagosz, membru în tribunalul Vaticanului care analizează sfinţenia defunctului Papă Ioan Paul al II-lea, a fost acuzat ca fiind un fost agent al poliţiei secrete comuniste; conform presei polone, el a fost recrutat în 1984 înainte de a părăsi Polonia pentru un angajament la Vatican. În prezent este pe punctul de a fi publicată o carte care va identifica alţi 39 de preoţi ale căror nume au fost găsite în dosarele poliţiei secrete din Cracovia, unii dintre aceştia fiind acum episcopi. De altfel, se pare că acesta este doar începutul. O comisie specială va începe în curând să investigheze trecutul tuturor slujitorilor religioşi în timpul perioadei comuniste, întrucât se crede că mii de alţi preoţi catolici din această ţară au colaborat cu poliţia secretă. Şi aceasta doar în Polonia – arhivele KGB-ului şi cele ale poliţiei politice din restul fostului bloc sovietic nu au fost încă deschise în ceea ce priveşte subiectul operaţiunilor împotriva Vaticanului.

În viaţa mea anterioară, pe când eram în centrul războaielor serviciului de informaţii externe al Moscovei, eu însumi am fost prins într-un efort deliberat al Kremlinului de a defăima Vaticanul, prin portretizarea Papei Pius al XII-lea ca fiind un simpatizant nazist cu inimă rece. În cele din urmă, operaţiunea nu a cauzat nici un prejudiciu de durată, dar a lăsat un gust rezidual neplăcut care este greu de înlăturat. Povestea nu a fost spusă niciodată până acum.

Lupta împotriva Bisericii

În februarie 1960, Nikita Khrushchev a aprobat un plan ultra-secret pentru a distruge autoritatea morală a Vaticanului în Europa de Vest. Ideea a fost produsul minţii şefului KGB Aleksandr Shelepin şi a lui Aleksey Kirichenko, membru al Biroului Politic Sovietic responsabil cu politica internaţională. Până la acel timp, KGB-ul s-a luptat cu „duşmanul său de moarte” în Europa de Est, unde Sfântul Scaun a fost aspru atacat drept o cloacă de spionaj în beneficiul imperialismului american, iar reprezentanţii săi au fost repede închişi ca spioni. Acum Moscova dorea ca Vaticanul să fie discreditat de către proprii preoţi, pe teritoriul său autohton, ca fiind un bastion al nazismului.

Eugenio Pacelli, pe atunci Papa Pius al XII-lea, a fost ales drept principala ţintă a KGB-ului, deoarece părăsise această lume în 1958. „Morţii nu se pot apăra” era cel mai recent slogan al KGB-ului. Moscova tocmai primise un croşeu pentru închiderea unui prelat în viaţă al Vaticanului, Cardinalul József Mindszenty, primatul Ungariei, în 1948. În timpul revoluţiei ungare din 1956, acesta a evadat din închisoare şi a găsit azil în ambasada Statelor Unite la Budapesta, unde a început să îşi scrie memoriile. Cum detaliile înscenării care i s-a făcut au devenit cunoscute jurnaliştilor din vest, era văzut de mulţi ca un erou sfânt şi ca un martir.

Deoarece Papa Pius al XII-lea a servit ca nunţiu papal la Munchen şi Berlin când naziştii începeau licitaţia pentru putere, KGB-ul a dorit să îl descrie ca pe un antisemit care a încurajat Holocaustul lui Hitler. Operaţiunea însă nu trebuia să ofere nici cel mai mic indiciu privind implicarea blocului sovietic. Întreaga treabă murdară trebuia îndeplinită de mâini din Apus, folosind dovezi chiar din interiorul Vaticanului. Aceasta ar fi corectat o altă greşeală făcută în cazul lui Mindszenty, care fusese închis pe baza unor documente sovietice şi maghiare contrafăcute. (Pe 6 februarie 1949, cu doar câteva zile înainte ca procesul lui Mindszenty să se încheie, Hanna Sulner, experta maghiară în grafologie care a fabricat „probele” folosite pentru înscenarea făcută Cardinalului, a fugit la Viena şi a prezentat microfilmele „documentelor” pe care s-a bazat procesul. Hanna a demonstrat într-o mărturie extraordinar de detaliată, că toate erau documente falsificate, „unele în aparenţă în mâinile cardinalului, altele purtând presupusa lui semnătură”, toate produse de ea.)

Pentru a evita o altă catastrofă precum cea cu Mindszenty, KGB-ul avea nevoie de nişte documente originale ale Vaticanului, chiar şi unele numai de departe legate de Papa Pius al XII-lea, pe care experţii săi în dezinformare ar fi putut să le modifice puţin şi să le proiecteze în „lumina potrivită” pentru a arăta „adevărata faţă” a Papei. Dificultatea era aceea că KGB-ul nu avea acces la arhivele Vaticanului, şi aici a intervenit DIE, serviciul român de informaţii externe. Noul şef al serviciului sovietic de informaţii externe, generalul Aleksandr Sakharovsky, crease DIE în 1949 şi fusese până de curând consilierul nostru şef sovietic; ştia că DIE se afla într-o poziţie excelentă pentru a contacta Vaticanul şi pentru a obţine permisiunea de a căuta în arhive sale. În 1959, când am fost numit în Germania de Vest într-o poziţie de acoperire ca delegat şef al Misiunii Române, am dirijat un „schimb de spioni” prin care doi ofiţeri DIE (colonelul Gheorghe Horobet şi maiorul Nicolae Ciuciulin), care fuseseră prinşi în flagrant delict în Germania de Vest, au fost schimbaţi pentru Episcopul romano catolic Augustin Pacha, care fusese închis de KGB pentru o acuzaţie falsă de spionaj şi care s-a întors în cele din urmă la Vatican prin Germania de Vest.

Infiltrarea în Vatican

„Scaun-12” era numele de cod dat acestei operaţiuni împotriva Papei Pius al XII-lea, iar eu am devenit omul său de bază din România. Pentru a-mi uşura sarcina, Sakharovsky m-a autorizat să informez (în mod eronat) Vaticanul că România era gata să restabilească relaţiile rupte cu Sfântul Scaun, în schimbul accesului la arhivele sale şi al unui împrumut fără dobândă de un miliard de dolari pe 25 de ani. (Relaţiile României cu Vaticanul s-au înrăutăţit în 1951, când Moscova a acuzat nunţiatura Vaticanului în România că ar fi fost un front sub acoperire al CIA şi i-a închis birourile. Clădirile nunţiaturii din Bucureşti au fost predate către DIE şi găzduiau acum o şcoală de limbi străine.) Accesul la arhivele papale, trebuia să spun Vaticanului, era necesar pentru a găsi baze istorice care ar fi ajutat guvernul român să justifice în mod public schimbarea atitudinii faţă de Sfântul Scaun. Miliardul (nu, nu este o greşeală de tipar), mi s-a spus, fusese introdus în joc pentru a face mai plauzibilă pretinsa schimbare de poziţie a României. „Dacă există un lucru pe care acei călugări îl înţeleg, acela este banul”, a afirmat Sakharovsky.

Implicarea mea anterioară în schimbul Episcopului Pacha pentru cei doi ofiţeri DIE mi-a deschis într-adevăr multe uşi. La o lună după primirea instrucţiunilor KGB-ului, am avut primul contact cu un reprezentant al Vaticanului. Din motive de discreţie, acea întâlnire – şi majoritatea celor care au urmat – au avut loc la un hotel din Geneva, Elveţia. Acolo am fost prezentat unui „membru influent al corpurilor diplomatice” care, mi s-a spus, îşi începuse cariera lucrând în arhivele Vaticanului. Numele său era Agostino Casaroli, şi în curând aveam să aflu că era cu adevărat influent. Pe loc acest monsenior mi-a dat acces la arhivele Vaticanului, şi curând trei tineri ofiţeri DIE sub acoperire, dându-se drept preoţi români, săpau prin arhivele papale. Casaroli a fost de acord „în principiu” şi cu cererea Bucureştiului pentru împrumutul fără dobândă, însă a spus că Vaticanul dorea să pună anumite condiţii. (Până în 1978, când am părăsit de tot România, încă negociam acest împrumut, care scăzuse la 200 de milioane de dolari.)

Între anii 1960-1962, DIE reuşise să sustragă sute de documente legate în vreun fel de Papa Pius al XII-lea din Arhivele Vaticanului şi din Biblioteca Apostolică. Totul a fost trimis imediat la KGB prin curier special. În realitate, nici un material incriminator împotriva Pontifului nu s-a ivit în toate acele documente fotografiate pe ascuns. Cele mai multe erau copii după scrisori personale şi transcrieri ale unor întâlniri şi discursuri, toate formulate în obişnuitul limbaj diplomatic care era de aşteptat. Totuşi, KGB-ul a continuat să ceară mai multe documente. Şi noi le-am trimis.

KGB-ul produce o piesă de teatru

În 1963, generalul Ivan Agayants, faimosul şef al departamentului de dezinformare al KGB-ului, a aterizat la Bucureşti pentru a ne mulţumi pentru ajutor. Ne-a spus că „Scaun-12” s-a materializat într-o puternică piesă de teatru care îl atacă pe Papa Pius al XII-lea, intitulată Delegatul, o referinţă indirectă la Papă ca reprezentantul lui Cristos pe pământ. Agayants şi-a asumat meritul pentru schiţa piesei şi ne-a spus că aceasta avea anexe voluminoase conţinând documente de fond adunate de experţii săi cu ajutorul documentelor pe care noi le sustrasem de la Vatican. Agayants ne-a spus de asemenea că producătorul piesei, Erwin Piscator, era un comunist devotat care avea o relaţie de durată cu Moscova. În 1929, acesta a înfiinţat Teatrul Proletar din Berlin, iar mai apoi, când Hitler a venit la putere, a căutat azil politic în Uniunea Sovietică, iar câţiva ani mai târziu a „emigrat” în Statele Unite. În 1962 Piscator s-a întors în Berlinul de Vest pentru a produce Delegatul.

De-a lungul anilor petrecuţi în România, m-am convins că şefii mei de la KGB obişnuiau să jongleze cu faptele astfel încât să facă serviciile sovietice de informaţii să pară deasupra tuturor. Însă aveam motive să cred afirmaţia auto măgulitoare a lui Agayants. Acesta era o legendă vie în domeniul dezinformării. În 1943, fiind rezident în Iran, Agayants a lansat raportul de dezinformare conform căruia Hitler formase o echipă specială pentru a-l răpi pe preşedintele Franklin Roosevelt de la Ambasada Americană la Teheran în timpul Summit-ului Alianţei care avea loc acolo. Ca rezultat, Roosevelt a fost de acord să fie găzduit într-o vilă aflată în „siguranţa” oferită de Ambasada Sovietică, care era păzită de o mare unitate militară. Întreg personalul sovietic repartizat la acea vilă era format din ofiţeri sub acoperire care vorbeau engleza, însă, cu câteva excepţii, au ţinut secret acest lucru pentru a putea trage cu urechea. Chiar şi numai cu capacităţile tehnice limitate ale acelui timp, Agayants a reuşit să îi furnizeze lui Stalin rapoarte de monitorizare a oaspeţilor americani şi britanici din oră în oră. Aceasta l-a ajutat pe Stalin să obţină acordul tacit al lui Roosevelt care îi permitea să păstreze ţările baltice şi restul teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică în anii 1939-1940. Lui Agayants i s-a atribuit de asemenea meritul de a-l fi determinat pe Roosevelt să folosească termenul familiar de „Unchiul Joe” pentru Stalin la acel Summit. Potrivit celor spuse nouă de Sakharovsky, Stalin a fost mai entuziasmat de aceasta decât chiar de câştigurile teritoriale. „Infirmul este al meu!” se spune că ar fi triumfat el.

Cu doar un an înainte de lansarea piesei Delegatul, Agayants a realizat o altă lovitură abilă. A fabricat de la zero un manuscris cu scopul de a convinge Vestul că, în realitate, Kremlinul îi aprecia pe evrei; acesta a fost publicat în Europa de Vest, cu mare succes la public, sub forma unei cărţi intitulate Însemnări pentru un jurnal. Manuscrisul a fost atribuit lui Maxim Litvinov, născut Meir Walach, fostul comisar sovietic pentru afaceri externe, care fusese concediat în 1939 când Stalin şi-a curăţat aparatul diplomatic de evrei ca pregătire pentru semnarea pactului de „neagresiune” cu Hitler. (Pactul de neagresiune între Stalin şi Hitler a fost semnat pe 23 august 1939 la Moscova. A avut un protocol secret care împărţea Polonia între cei doi semnatari şi dădea sovieticilor mână liberă în Estonia, Letonia, Finlanda, Basarabia şi Bucovina de Nord.) Cartea lui Agayants era atât de perfect contrafăcută încât cel mai proeminent istoric al Marii Britanii specializat în Rusia Sovietică, Edward Hallet Carr, a fost convins în totalitate de autenticitatea sa şi a scris chiar o introducere pentru ea. (Carr a scris o serie de zece volume intitulată Istoria Rusiei Sovietice.)

Delegatul a văzut luminile scenei în 1963 ca opera unui oarecare Rolf Hochhuth din Germania de Vest, cu titlul Der Stellvertreter. Ein christliches Trauerspiel (Delegatul, o tragedie creştină). Principala sa teorie era că Papa Pius al XII-lea l-a sprijinit pe Hitler şi l-a încurajat să meargă mai departe cu Holocaustul evreiesc. A stârnit imediat o controversă imensă în jurul Papei Pius al XII-lea, care era descris ca un om rece, fără inimă, mai preocupat de proprietăţile Vaticanului decât de soarta victimelor lui Hitler. Textul original prezintă o piesă de opt ore, susţinută de 40 până la 80 de pagini (depinde de ediţie) de ceea ce Hochhuth numea „documentaţie istorică”. Într-un articol de ziar publicat în Germania în 1963, Hochhuth îşi argumentează portretul făcut Papei Pius al XII-lea, spunând: „Faptele sunt acolo – patruzeci de pagini pline de documentaţie în anexa la piesa mea”. Într-un interviu radio dat în New York în 1964, la lansarea aici a piesei, Hochhuth a spus: „Am considerat necesar să adaug la piesă o anexă istorică de cincizeci până la optzeci de pagini (depinde de dimensiunea ediţiei)”. În ediţia originală, anexa este intitulată „Historische Streiflichter” (aspecte istorice). Delegatul a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, redusă drastic şi cu anexa de obicei omisă.

Înainte de a scrie Delegatul, Hochhuth, care nu avea diplomă de liceu (Abitur), a lucrat în diferite funcţii neremarcabile pentru editura Bertelsmann. În interviuri a susţinut că în 1959 şi-a luat un concediu şi a plecat la Roma, unde a petrecut trei luni discutând cu diverşi oameni şi apoi scriind prima versiune a piesei, şi unde i-a pus „o serie de întrebări” unui episcop al cărui nume a refuzat să îl dezvăluie. Puţin probabil! Cam în acelaşi timp obişnuiam să vizitez Vaticanul destul de regulat ca mesager acreditat din partea unui şef de stat, şi nu am reuşit niciodată să atrag un episcop vorbăreţ în vreun colţ cu mine – şi aceasta nu din lipsă de încercări. Ofiţerii ilegali DIE pe care i-am infiltrat în Vatican au întâmpinat de asemenea dificultăţi aproape insurmontabile în pătrunderea în arhivele secrete ale Vaticanului, chiar dacă aveau acoperirea perfectă de preoţi.

În vremurile petrecute în DIE, când îi ceream şefului meu direct, generalul Nicolae Ceauşescu (fratele dictatorului), să îmi dea dosarul unui subordonat, el mă întreba întotdeauna: „Pentru promovare sau răsturnare?” În timpul primilor săi zece ani de viaţă, Delegatul a înclinat spre răsturnarea Papei. A generat o rafală de cărţi şi articole, unele acuzându-l iar altele apărându-l pe Pontif. Unii au mers până acolo încât au pus vina pentru atrocităţile de la Auschwitz pe umerii Papei, alţii au distrus meticulos argumentele lui Hochhuth, însă toţi au contribuit la atenţia uriaşă pe care această piesă mai degrabă artificială a primit-o la timpul său. Astăzi, mulţi oameni care nu au auzit niciodată de Delegatul sunt sincer convinşi că Papa Pius al XII-lea a fost un om rece şi rău care ura evreii şi care l-a ajutat pe Hitler să îi elimine. După cum obişnuia să-mi spună şeful KGB Yury Andropov, maestrul fără seamăn al înşelăciunii sovietice, oamenii sunt mai pregătiţi să creadă în greşeală decât în sfinţenie.

Neadevărurile subminate

Cardinalul Mindszenty

Către mijlocul anilor 1970, Delegatul a început să îşi piardă din forţă. În 1974, Andropov a recunoscut faţă de noi că, dacă am fi ştiut atunci ceea ce ştim astăzi, nu am fi pornit niciodată un atac împotriva Papei Pius al XII-lea. Ce făcea acum diferenţa era informaţia nou lansată care arăta că Hitler, departe de a fi fost prietenos cu Papa Pius al XII-lea, a complotat de fapt împotriva lui.

Cu doar câteva zile înainte de afirmaţia lui Andropov, fostul comandant suprem al escadronului german SS (Schutzstaffel) în Italia în timpul celui de-al doilea război mondial, generalul Friedrich Otto Wolff, fusese eliberat din închisoare şi mărturisise că în 1943 Hitler i-a ordonat să îl ridice pe Papa Pius al XII-lea de la Vatican. Acel ordin a fost atât de ultra secret încât nu a apărut niciodată după război în vreo arhivă nazistă. Nici nu a reieşit la vreunul dintre multele interogatorii ale ofiţerilor Gestapo şi SS făcute de către aliaţii victorioşi. În mărturisirea sa, Wolff a afirmat că i-a răspuns lui Hitler că ordinul său ar lua şase săptămâni pentru îndeplinire. Hitler, care îl învinovăţea pe Papă pentru răsturnarea dictatorului italian Benito Mussolini, dorea ca ordinul să fie executat imediat. Până la urmă Wolff l-a convins pe Hitler că ar exista o reacţie negativă foarte puternică dacă planul ar fi implementat, şi Führer-ul a renunţat la el.

Tot în anul 1974, Cardinalul Mindszenty şi-a publicat cartea „Memorii”, care descrie în detalii agonizante înscenarea care i-a fost făcută în Ungaria comunistă. Pe baza unor documente fabricate, a fost acuzat de „trădare, abuz în folosirea de valută străină şi conspiraţie”, delicte care „toate merită să fie pedepsite cu moartea sau cu închisoare pe viaţă”. El descrie de asemenea cum „mărturisirea” sa falsificată a prins apoi viaţă. „Mi se părea că oricine ar fi trebuit să recunoască de îndată că acest document era un fals nefinisat, întrucât este produsul unei minţi confuze şi necultivate”, a scris Cardinalul. „Dar când ulterior am răsfoit cărţi, ziare şi reviste străine care au scris despre cazul meu şi au comentat „mărturisirea” mea, mi-am dat seama că publicul probabil a ajuns la concluzia că „mărturisirea” a fost compusă de fapt de mine, chiar dacă într-o stare semiconştientă şi sub influenţa spălării creierului… Faptul că poliţia ar fi publicat un document pe care chiar ei l-ar fi produs părea în întregime prea insolent ca să fie crezut„. În plus, Hanna Sulner, specialista maghiară în grafologie folosită pentru înscenarea făcută Cardinalului, care a fugit la Viena, a confirmat că ea a falsificat „mărturisirea” lui Mindszenty.

Câţiva ani mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea a pornit procesul de canonizare a Papei Pius al XII-lea, şi mărturii din întreaga lume au dovedit în mod convingător că acesta a fost un duşman şi nu un prieten al lui Hitler. Israel Zoller, rabinul-şef al Romei între anii 1943-1944, când Hitler a ocupat oraşul, a dedicat un întreg capitol al memoriilor sale pentru a lăuda conducerea Papei Pius al XII-lea. „Sfântul Părinte a trimis o scrisoare episcopilor instruindu-i să ridice regimul de clauzură al mănăstirilor, astfel încât acestea să poată deveni refugii pentru evrei. Cunosc o mănăstire unde călugăriţele au dormit la subsol, dând paturile lor refugiaţilor evrei”. Pe 25 iulie 1944, Zoller a fost primit de Papa Pius al XII-lea. Notiţele luate de secretarul de stat al Vaticanului, Giovanni Battista Montini (care va deveni Papa Paul al VI-lea), arată că rabinul Zoller i-a mulţumit Sfântului Părinte pentru tot ceea ce a făcut ca să salveze comunitatea evreiască din Roma – şi mulţumirile sale au fost transmise prin radio. Pe 13 februarie 1945, rabinul Zoller a fost botezat de Episcopul auxiliar al Romei Luigi Traglia în Biserica Santa Maria degli Angeli. Drept recunoştinţă pentru Papa Pius al XII-lea, Zoller a luat numele creştin de Eugenio (numele Papei). Un an mai târziu, soţia şi fiica lui Zoller au fost de asemenea botezate.

David G. Dalin, în Mitul Papei lui Hitler: Cum a salvat Papa Pius al XII-lea evrei din mâna naziştilor, publicată cu câteva luni în urmă, a reunit alte dovezi covârşitoare pentru prietenia lui Eugenio Pacelli pentru evrei, care a început cu mult înainte să devină Papă. La începutul celui de-al doilea război mondial, prima Enciclică a Papei Pius al XII-lea a fost atât de anti-hitleristă încât aviaţia regală britanică şi forţele aeriene franceze au împrăştiat 88.000 de copii ale ei deasupra Germaniei.

În ultimii 16 ani, libertatea religiei a fost restaurată în Rusia, şi o nouă generaţie s-a zbătut să dezvolte o nouă identitate naţională. Putem doar să sperăm că preşedintele Vladimir Putin va considera de cuviinţă să deschidă arhivele KGB şi să le aşeze pe masă, pentru ca toţi să vadă cum comuniştii au defăimat unul dintre cei mai importanţi Papi ai secolului trecut.

– Lt. General Ion Mihai Pacepa este ofiţerul de informaţii cu cel mai înalt rang care a dezertat vreodată din fostul bloc sovietic. Cartea sa Orizonturi roşii a fost republicată în 27 de ţări.

3 Comments

  1. Din pacate acestea a devaruri nu trebuie sa ramana prizonerele unui site ci promulgate in mass-media, avem atata nevoie de adevarul- adevarat am trait atatea deceni de minciuna si au fost improscati cu noroi atatia nevinovati si ovationati ateii, analfabetii si tortionarii. Adevarul despre papa PIUS trebuie aflat si de prsoanele care mai bine si-ar scoate barna din propilul lor ochi!

  2. Do Qijote si morile de vant… Asa se poate caracteriza lupta dusa de URSS impotriva Vaticanului in special si a Bisericii Catolice in general. O institutie ce a rezistat prigonirilor, ereziilor si altor intemperii putea rezista usor propagandei malefice duse de un stat totalitar si … prost. Iar mai apoi este si Piatra pe care este zidita Biserica, dar si mai important, Capul ei, care este insusi Cristos. Ei nu il stiau pe El, dar El a stiut sa-si apere trupul sau mistic, asa cum a facut-o, o face si o va face mereu.

  3. Felicitari domnului Pacepa pentru curajul sau in promovarea adevarului. Ar fi interesant sa cunoastem cate ceva si despre ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane, in regimul comunist. Pentru ca doar „adevarul ne va elibera„ de mediocritate si fariseism.

    Ioan, un frate ortodox.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *