Îndepărtarea de Dumnezeu îşi are rădăcina în inimă

Teme: Biserică, Interviu, Social.
.
Publicat la 24 ianuarie 2007.
Print Friendly

Autor: Zenit
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Zenit

Cardinalul Paul Poupard

Cauzele secularizării pot fi găsite în străfundurile inimii omului, afirmă preşedintele Consiliilor Pontifical pentru Cultură, respectiv pentru Dialogul Interreligios. Cardinalul Paul Poupard a declarat aceasta într-un interviu acordat agenţiei Zenit, în timp ce participa la Congresul internaţional desfăşurat între 14 şi 16 decembrie anul trecut, la Budapesta, pe tema „Europa într-o lume a transformării”. Vă oferim în continuare traducerea interviului.

– Căderea marilor „religii” civile ale secolului XX şi marile progrese tehnologice au demolat multe dintre valorile pe care era construită temelia spirituală a Occidentului. Credeţi că secularizarea prezentă acum în Europa va sfârşi prin a slăbi ţesătura societăţii?

– Când vorbiţi despre căderea marilor religii ale secolului XX presupun că vă referiţi la conceptul regimurilor totalitare. În primul rând aş dori să fac o mică observaţie. Există marele risc de a folosi o terminologie specifică în mod inadecvat şi de a face neclare concepte esenţiale, de exemplu prin punerea semnului egal între ideologii şi religii. Prin religie se înţelege o relaţie între Dumnezeu şi om. Este o relaţie reală şi existenţială, personală şi inter-subiectivă, conştientă şi liberă, dinamică, necesară şi care desăvârşeşte persoana umană. Ideologiile în schimb, în special cele din secolul XX, sunt negarea acestei relaţii cu Dumnezeu şi, după cum am văzut, nu desăvârşesc omul, ci tind să îl oprime în manieră totală, atât de mult încât sunt numite de fapt totalitare.

Nu cred că valorile temeliei spirituale occidentale au fost demolate de căderea sistemelor totalitare sau de progresul tehnologic. Mai degrabă aş spune că schimbările au produs o înflorire a valorilor. În multe ţări, interdicţiile privind cultul şi libertatea de exprimare au fost abolite; în acelaşi timp s-au deschis noi posibilităţi de creştere personală şi comunitară. Nu trebuie însă să uităm că, după cel de-al doilea război mondială, multe ţări europene au trecut, pentru mai bine de 50 de ani, printr-o îndoctrinare marxist-leninistă ce a marcat profund istoria lor, creând o criză a valorilor cu consecinţe foarte vizibile. Vorbesc despre acele procese care au modificat chiar şi atitudinile comportamentului uman, atât de mult încât a apărut categoria „homo sovieticus”.

Acesta nu era un comunist, ci un om al maselor, cu dimensiunea sa individuală anihilată, pasiv şi neîncrezător, temător şi adesea informator, condiţionat de grupul din care trebuia să facă parte, nefiind capabil să stea singur, deşi era, în alte privinţe, despuiat de orice impuls interior şi profund umilit. Este greu de crezut că, după o lungă perioadă de depresie, cineva îşi poate recâştiga şi interioriza cu uşurinţă o nouă viziune despre viaţă. Voi da un exemplu. Între alte lucrări, în amintirea revoltei maghiare din 1956, strivită cu cruzime de regimul sovietic, în Italia a fost publicată o carte intitulată „1956… Pentru ca să rămână un semn”. Lucrarea conţine fotografii ale lui Zsolt Bayer, un bărbat curajos care între octombrie şi noiembrie 1956 a mers pe străzile Budapestei şi a făcut fotografii, pentru ca să rămână un semn.

Timp de decenii, peste o sută de role de film au fost ascunse, de frică, într-un pod, aproape condamnate să moară, după cum a murit fotograful. Primele pagini ale acestei cărţi amintesc că după căderea imperiului sovietic, văduva fotografului s-a decis în sfârşit să dea negativele spre publicare, cu o singură condiţie: „ca numele ei şi cel al soţului ei să nu fie menţionate, în caz că ‘ei [comuniştii] s-ar mai întoarce’…” Acest exemplu relevă nu doar starea mentală a unei persoane la un moment dat, ci şi realitatea vieţii marcate de teamă pe care au trăit-o mulţi oameni, suferinţele experimentate şi blocajul psihologic dezvoltat în peste 50 de ani de opresiune şi persecuţie. Şi aceasta este una dintre condiţiile care favorizează răspândirea secularizării şi căderea temeliei spirituale europene.

Desigur, nu trebuie să uităm că bogăţia materială datorată progresului tehnologic poate dezorienta şi chiar „orbi” sensibilitatea omului, dar dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi „moartea” regimurilor nu constituie în sine o ameninţare pentru stabilitatea societăţii. Parafrazându-l pe Cardinalul Newman, aş spune că rădăcina înstrăinării omului de Dumnezeu şi, în consecinţă, rădăcina secularizării trebuie căutată în adâncul inimii omului, şi nu în realizările omenirii.

– Continuând cu tema secularizării, mulţi comentatori tind să vadă în relaţia dintre civilizaţia occidentală şi islam o ciocnire între o civilizaţie secularizată şi o lume încă pătrunsă de sacru. Susţineţi această idee?

– Această tendinţă despre care vorbiţi, adică viziunea despre civilizaţia vestică şi islamism într-o relaţie antagonistă, relevă în acelaşi timp o viziune simplistă şi distorsionată. Am fost mereu convins că astfel de afirmaţii sunt adesea simplul rod al unor prejudecăţi şi al unei profunde neînţelegeri culturale, care persistă încă şi se răspândeşte foarte rapid. Pe de o parte există o tendinţă de a accentua aspectele civilizaţiei occidentale care sunt asociate cu secularizarea, şi pe de altă parte islamismul este văzut ca redus la grupări extremiste şi diverse forme de fundamentalism. Ambele tendinţe sunt eronate şi fac rău atât creştinilor – deoarece când mă gândesc la civilizaţia occidentală mă gândesc la rădăcinile şi sufletul ei creştin – cât şi musulmanilor.

Este important să putem privi realităţile zilei de astăzi fără a neglija adevărul evenimentelor. Este adevărat că există semne ale secularizării ce nu pot fi ignorate sau ascunse, şi pe care le considerăm importante pentru o profundă reflecţie teoretică şi pastorală, temă de cercetare de câţiva ani pentru Consiliul Pontifical pentru Cultură. Nu putem însă să uităm că există numeroase semne ale reînfloririi credinţei şi ale angajamentului spiritual personal şi comunitar, în special în rândul tinerilor, dornici să descopere realitatea valorilor, pe Cristos ca model de viaţă şi sursă de inspiraţie. Întâlnirile de amploare de la Zilele Mondiale ale Tineretului, întâlnirile Taize, aderarea tinerilor la Mişcări precum cea a Focolarelor sau Comunitatea Sant’Egidio şi multe altele, sunt mărturiile care resping viziunile fataliste ale celor care sunt actualii „profeţi de rău augur”, incapabili să privească la prezent sau la viitor cu o privire pozitivă, încărcată cu speranţă.

Pe de altă parte, nu se poate afirma categoric că toate trăsăturile lumii islamice sunt expresii ale sacrului. Există state musulmane care tind să se distanţeze de această dimensiune, declarându-se state seculare. Iar apoi există state cu legea coranică în care dimensiunea sacră nu este întotdeauna o nevoie personală a tuturor cetăţenilor, ci mai degrabă o implementare legislativă a statului, care impune anumite obiceiuri şi uzanţe, a căror omitere este pedepsită inclusiv cu moartea.

Acestea fiind spuse, mă întorc la problema ciocnirii între civilizaţii. Aşa cum am spus anterior, această viziune asupra relaţiilor reciproce este adesea o proiectare nedreaptă ce nu corespunde faptelor ci creează tensiuni în ambele tabere. Pentru a ilustra această convingere mă voi baza pe propria mea experienţă trăită recent. După cum ştiţi, am avut plăcerea şi privilegiul să îl însoţesc pe Sfântul Părinte în călătoria sa în Turcia. Cei care au urmărit ştirile publicate de presă, înainte de pelerinajul papal, se poate să îşi fi imaginat că a fost o călătorie însoţită de sentimente de teamă, îngrijorare şi suspiciune de ambele părţi. Realitatea de la faţa locului a infirmat vocile alarmiste. Această călătorie a fost plină de o adevărată cordialitate, cu o primire prietenească într-un climat de dialog şi deschidere reciprocă, la care s-au adăugat comentariile foarte pozitive făcute de mass-media turce.

Astfel acest eveniment, pe care unii l-au prezentat din perspectiva unei ciocniri între civilizaţii chiar înainte să aibă loc, a fost, de fapt, un semn profetic de acceptare reciprocă, în aşa măsură încât Sfântul Părinte nu a ezitat să spere că Turcia ar putea deveni o punte de întâlnire şi de dialog între Est şi Vest. Sunt bucuros nu doar pentru că viziunea pesimistă nu a reuşit să domine climatul acestei călătorii, ci în special pentru că Providenţa Divină a depăşit şi corectat predicţiile fataliste ale celor care astăzi doresc să fie profeţi ai politicului şi ai presei.

– Lumea ştiinţei a fost prezentată de asemenea prea adesea ca opunându-se valorilor spirituale. În opinia Dvs, care este starea dialogului dintre creştinism şi progresul ştiinţific? În ce domenii poate ştiinţa să găsească sprijin în valorile creştine?

– Şi la acest capitol există numeroase mituri şi prejudecăţi. În urma Conciliului Vatican II şi a unor faimoase documente ale Bisericii, precum enciclica „Fides et Ratio” a Papei Ioan Paul al II-lea, nu avem nici o îndoială că lumea ştiinţifică nu este opusă realităţii valorilor spirituale. Dimpotrivă, aceste două realităţi se completează reciproc. Interpretat cum se cuvine, progresul ştiinţific ajută la îmbunătăţirea înţelegerii şi interiorizării valorilor spirituale, aşa după cum valorile spirituale au forţa intrinsecă de a-i sensibiliza pe cei care promovează cercetarea ştiinţifică.

Nu putem enumera toate exemplele care arată cum valorile spirituale sau intuiţiile religioase au influenţat progresul ştiinţific. Vă voi da doar un mic exemplu. Problema originilor lumii, cercetarea astrofizicii şi respectivele modele interpretative, cu predominanta teorie a big-bang-ului, sunt un rezultat al intuiţiei care îşi are rădăcinile în credinţa biblică în actul creator. Grecii nu îşi puneau întrebări despre crearea lumii, convinşi fiind de eternitatea materiei. Cercetarea, aparţinând iniţial disciplinelor speculative, dar mai apoi şi ştiinţelor naturale, are inevitabil o amprentă a intuiţiilor religioase, ceea ce nu înseamnă însă că nu a existat o anumită tensiune între credinţă şi ştiinţă de-a lungul secolelor.

Din fericire, astăzi asistăm la un mai mare dialog între creştinism şi lumea ştiinţei, un dialog care este tot mai profund şi mai productiv, şi care demonstrează cât de mult putem să mai învăţăm unii de la alţii prin promovarea iniţiativelor de dialog. De aproape şase ani, Consiliul Pontifical pentru Cultură, alături de unele Universităţi Pontificale, a iniţiat Căutarea Ştiinţifică, Teologică şi Ontologică, un proiect ştiinţific care, oferind burse, organizând conferinţe internaţionale şi publicând texte de specialitate, promovează dialogul dintre ştiinţele naturale şi reflecţia filozofico-teologică.

Să nu uităm însă că există şi alte iniţiative şi structuri importante. Ajunge să amintim, în acest sens, contribuţia Academiei Pontificale de Ştiinţe, care reuneşte prestigioşi oameni de ştiinţă din lumea întreagă, din diferite culturi şi de diferite religii – mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel – care desfăşoară o dezbatere academică pe probleme ştiinţifice, dar raportate la valori şi adesea corelate cu probleme legate de credinţă. Creştinismul şi valorile lui, alături de intuiţii religioase profunde, poate deveni o importantă sursă de inspiraţie pentru numeroase discipline ştiinţifice, atâta timp cât oamenii de ştiinţă nu adoptă o poziţie de sfidare şi respingere a tezaurului credinţei creştine.

– În opinia Dvs, cum ar putea o viziune etică solidă să penetreze viaţa publică atât politică cât şi instituţională?

– Răspunsul poate fi legat de problema misterului de nepătruns al inimii omului. Ea este neliniştită, după cum afirma Sfântul Augustin, până când îl găseşte pe Dumnezeu. Şi această stare de nelinişte, dacă nu este călăuzită spre descoperirea lui Dumnezeu-Iubire, creează de asemenea dezordine, discrepanţe între popoare, culturi şi religii, marcate de nedreptăţi şi războaie. În acest sens, viaţa publică reflectă adesea starea inimilor oamenilor: a simplilor cetăţeni şi a conducătorilor. De aceea, Papa Ioan Paul al II-lea le-a atras adesea atenţia politicienilor, păstorilor, profesorilor universitari şi tinerilor cu privire la nevoia de a fi oameni de conştiinţă.

Cuvintele Papei rostite în 1998 rezumă bine ideea despre care vorbesc: „Adevărata reînnoire a omului şi a societăţii se realizează întotdeauna prin reînnoirea conştiinţelor. Numai schimbarea structurilor sociale, economice şi politice – deşi importantă – poate totuşi să se dovedească o ocazie irosită, dacă în spatele ei nu există oameni de conştiinţă. Ei sunt cei care fac ca întregul vieţii sociale să fie format, pe scurt, în conformitate cu regulile acelei legi pe care omul nu şi-a dat-o singur, ci pe care o descoperă ‘în străfundul conştiinţei sale, de a cărei voce el trebuie să asculte’.” Din acest apel izvorăşte imperativul evanghelizării care nu trebuie să îi excludă pe oamenii din politică, din lumea divertismentului, din mass-media şi din diferite instituţii educaţionale, ci să poată fi capabilă să îi întâlnească.

Congresul pe care l-am organizat aici în Budapesta nu este menit să fie limitat la o dezbatere academică, ci să indice importanţa acestei dimensiuni etice, fără de care continentul nostru riscă să se afunde în noi conflicte şi nedreptăţi. Europa este supusă la diferite procese de transformare, dar acestea nu pot lua locul misiunii noastre de a proclama mesajul lui Cristos care face din om o fiinţă etică. Această vestire evanghelică cere astăzi un nou curaj şi un nou entuziasm, dar este calea care conduce la întâlnire, în viaţa publică şi politică atât a întregului continent, cât şi a fiecărei ţări. Aceasta conduce de asemenea la descoperirea omului de conştiinţă, care este un om al eticii. Fără persoane pregătite să îşi deschidă inimile la o reînnoire interioară, etica riscă să ajungă un element marginal al vieţii, fiind considerată o povară supărătoare şi nu un factor important.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *