O viziune ortodoxă rusă despre papalitate şi nu numai

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Zenit
Traducere: Claudia Prăjescu
Sursa: Zenit, noiembrie 2006

Episcopul ortodox
Hilarion Alfeyev
al Vienei şi Austriei

Dialogul dintre catolici si ortodocşi poate fi fructuos, chiar dacă mai sunt multe piedici în drumul spre comuniunea Euharistică, declară un important prelat răsăritean. De asemenea, catolicii şi ortodocşii ar trebui să pună bazele unei „alianţe strategice” pentru apărarea valorilor creştine în Europa. Episcopul Hilarion Alfeyev al Vienei şi Austriei, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la Instituţiile Europene, a reflectat în acest interviu pentru agenţia Zenit asupra viitoarei vizite a Papei Benedict al XVI-lea în Turcia, şi asupra altor subiecte legate de ecumenism.

– În curând Papa Benedict al XVI-lea va vizita Turcia, deoarece doreşte să întărească legăturile dintre Roma şi Constantinopol. Care este semnificaţia acestei călătorii pentru dialogul ortodox-catolic?

– Este de sperat că această vizită va îmbunătăţi relaţiile dintre Bisericile Romei şi Constantinopolului. Aceste două Biserici au rupt comuniunea dintre ele în 1054, ceea ce le face în mod special responsabile de restaurarea unităţii. Când vorbim despre posibilul impact al acestei întâlniri asupra relaţiilor ortodoxo-catolice, trebuie să ne amintim că Biserica Ortodoxă, în ceea ce priveşte structura sa, este semnificativ diferită de Biserica Catolică. Biserica Ortodoxă nu are primat unic. Ea constă din 15 Biserici de sine stătătoare, fiecare condusă de propriul Patriarh, Arhiepiscop sau Mitropolit.

În această familie de Biserici, Patriarhul Constantinopolului este „primus inter pares”, însă primatul său este unul de onoare şi nu de jurisdicţie, întrucât nu are nici o autoritate eclezială asupra celorlalte Biserici. Astfel că atunci când este prezentat ca fiind „capul” Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă, acest lucru induce în eroare. Este la fel de greşit când întâlnirea sa cu Papa de la Roma este considerată a fi o întâlnire între capii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică.

Istoric vorbind, până la schisma din 1054, Episcopul Romei era acela care se bucura de o poziţie de primat printre capii Bisericilor Creştine. Canoanele Bisericii Răsăritene – în particular faimosul canon 28 al Conciliului din Calcedonia – îi atribuie al doilea, şi nu primul loc, Patriarhului Constantinopolului. Mai mult, motivul pentru care acest loc doi i-a fost acordat Patriarhului Constantinopolului a fost unul pur politic: odată ce Constantinopolul a devenit „a doua Romă”, capitala Imperiului Bizantin, s-a considerat că Episcopul Constantinopolului ar trebui să ocupe al doilea loc după Episcopul Romei. După ruptura comuniunii dintre Roma şi Constantinopol, primatul în familia Ortodoxă de Răsărit a fost mutat către „cel de-al doilea la rând”, şi anume Patriarhul de Constantinopol. Astfel, printr-un accident istoric a devenit „primus inter pares” pentru partea de est a creştinătăţii.

Cred că, pe lângă contactele cu Patriarhul Constantinopolului, este la fel de important pentru Biserica Catolică să dezvolte relaţii bilaterale cu alte Biserici Ortodoxe, mai ales cu Biserica Ortodoxă Rusă. Aceasta din urmă, fiind a doua cea mai mare Biserică Creştină din lume – membrii săi însumează cam 160 de milioane de credincioşi în lumea întreagă – este dornică să dezvolte astfel de relaţii, mai ales în domeniul mărturiei creştine în faţa societăţii secularizate.

– Credeţi că această călătorie va deschide noi orizonturi pentru discuţiile dintre lumea creştină şi cea musulmană?

– Dialogul dintre creştini şi musulmani este necesar şi oportun. Este regretabil că încercări ale unor lideri creştini de a încuraja acest dialog au fost interpretate greşit de anumiţi reprezentanţi ai lumii musulmane. Recenta controversă asupra prelegerii academice a Papei Benedict al XVI-lea din Regensburg este un exemplu clar al unei astfel de interpretări greşite. Reacţia agresivă a unui număr de politicieni musulmani, ca şi a multor adepţi obişnuiţi ai islamului, a fost considerată de unii observatori ca fiind mult prea exagerată.

Unii analişti au pus întrebarea: nu ne îndreptăm spre o dictatură mondială a ideologiei musulmane, în condiţiile în care orice observaţie critică adusă islamului – chiar şi în contextul unei prelegeri academice – este atacată în mod brutal şi agresiv, în timp ce criticarea altor religii, mai ales cea creştină, este permisă şi încurajată? Ar trebui probabil să adaug că mai mulţi teologi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar şi cei care în mod normal sunt critici la adresa Bisericii Catolice, şi-au exprimat sprijinul faţă de Papa Benedict al XVI-lea atunci când a izbucnit controversa asupra discursului său din Regensburg. Aceştia au considerat că ceea ce a spus Papa este important, deşi într-adevăr nu a fost tocmai în acord cu regulile moderne nescrise ale corectitudinii politice.

– Sfântul Părinte a respins titlul de „Patriarh al Occidentului”. Ce înseamnă acest gest? Are vreo semnificaţie ecumenică?

– Ei bine, am fost primul Ierarh ortodox care a comentat acest gest. Câteva săptămâni mai târziu, au fost făcute şi comentarii oficiale de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului. În remarcile mele am argumentat faptul că repudierea titlului de „Patriarh al Occidentului” va fi probabil considerată de ortodocşi ca o confirmare a revendicării jurisdicţiei Bisericii Universale, revendicare reflectată în celelalte titluri ale Papei.

Printre multele titluri ale Pontifului, cel de „Episcop al Romei” rămâne cel mai acceptabil pentru Bisericile Ortodoxe, întrucât indică rolul Papei de Episcop diecezan al oraşului Roma. Un titlu precum „Arhiepiscop şi mitropolit al provinciei Romei” arată că jurisdicţia Papei include nu numai oraşul, ci şi provincia Romei. „Primat al Italiei” indică faptul că Episcopul Romei este „primul între egali” dintre episcopii Italiei, adică, folosind limbajul ortodox, primatul unei Biserici locale. Urmând această interpretare, nici unul din cele trei titluri nu ar crea probleme Ortodoxiei în cazul restabilirii comuniunii Euharistice dintre Est şi Vest.

Principalul obstacol pentru unitatea eclezială dintre Est şi Vest, potrivit multor teologi ortodocşi, este doctrina jurisdicţiei universale a Episcopului Romei. În acest context, inacceptabile şi chiar scandaloase din punctul de vedere al Ortodoxiei sunt tocmai acele titluri care rămân în listă, precum Vicar al lui Isus Cristos, Succesor al Principelui Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii Universale. Potrivit învăţăturii ortodoxe, Cristos nu are nici un „vicar” care să guverneze Biserica universală în numele Său. Titlul de „Succesor al Principelui Apostolilor” se referă la doctrina catolică a primatului lui Petru care, transmis Episcopului Romei, îi conferă acestuia din urmă guvernarea Bisericii Universale. Această doctrină a fost criticată în literatura polemică ortodoxă din perioada bizantină încoace.

Titlul de „Pontif suprem” – „Pontifex Maximus” – a aparţinut iniţial împăraţilor păgâni ai Romei antice. Nu a fost respins de Împăratul Constantin atunci când acesta s-a convertit la creştinism. Cu privire la Papa de la Roma, „Pontif Suprem al Bisericii universale” este o desemnare care indică jurisdicţia universală a Papei – un nivel de autoritate care nu este recunoscut de Bisericile Ortodoxe. Tocmai la acest titlu ar fi trebuit să se renunţe cel dintâi, dacă mutarea ar fi fost motivată de căutarea „progresului ecumenic” şi de dorinţa ameliorării relaţiilor catolico-ortodoxe.

– Papa Benedict al XVI-lea este în căutarea „unităţii depline şi vizibile” a tuturor creştinilor, o unitate pe care omul nu o poate „crea”, dar pe care o poate încuraja, prin propria convertire, prin gesturi concrete şi printr-un dialog deschis despre temele fundamentale. Pe baza căror subiecte pot Ortodoxia şi Roma să-şi întărească legăturile? Cum ar trebui acestea puse în practică?

– În primul rând cred că este necesar să identificăm mai multe nivele de colaborare şi apoi să lucrăm pentru o mai bună înţelegere la fiecare nivel. Un nivel se referă la discuţiile teologice pe care le urmăreşte Comisia Mixtă Catolico-Ortodoxă. Aceste discuţii sunt şi vor fi concentrate asupra diferenţelor dogmatice şi ecleziologice dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

La acest nivel pot să anticipez mulţi ani de muncă exhaustivă şi dificilă, mai ales când ajungem la chestiunea primatului universal. Complicaţii vor apărea nu numai din cauza înţelegerii diferite a primatului în tradiţia ortodoxă şi cea catolică, dar şi din cauză că nu există o înţelegere unanimă a primatului universal chiar printre ortodocşi. Acest fapt a devenit deja evident în timpul recentei sesiuni a Comisiei de la Belgrad, şi dezacordul intern din familia Bisericilor Ortodoxe privind această problemă se va manifesta în moduri mai acute şi mai izbitoare în viitor. Astfel că o cale lungă şi spinoasă se desfăşoară înainte.

Există în schimb un alt nivel spre care ar trebui să ne îndreptăm privirile, şi aici nu mă refer la ceea ce ne desparte, ci la ceea ce ne uneşte. Ca să fiu mai exact, acesta este nivelul de cooperare în domeniul misiunii creştine. Personal cred că este destul de prematur şi nerealist să ne aşteptăm la restaurarea deplinei comuniuni Euharistice dintre Est şi Vest într-un viitor previzibil. Nimic nu ne opreşte însă, atât pe catolici cât şi pe ortodocşi, de la a-l mărturisi împreună pe Cristos şi Evanghelia Sa lumii moderne. Se poate să nu fim uniţi administrativ sau eclezial, dar trebuie să învăţăm să fim parteneri şi aliaţi în faţa provocărilor comune: secularismul combatant, relativismul, ateismul, sau Islamismul militant.

Pentru acest motiv, de la alegerea Papei Benedict al XVI-lea, am făcut apel în mod repetat la îmbunătăţirea legăturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică prin crearea unei alianţe strategice pentru apărarea valorilor creştine în Europa. Nici cuvântul „strategică”, nici „alianţă”, nu au fost până acum larg acceptate pentru a descrie o colaborare ca aceasta. Pentru mine nu cuvintele contează, ci mai degrabă conotaţia din spatele lor. Am folosit cuvântul „alianţă” nu în sensul de „alianţă sfântă”, ci mai degrabă aşa cum este folosit în „Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate”, adică un termen care desemnează colaborarea şi parteneriatul fără o unitate administrativă sau eclezială. De asemenea, am dorit să evit termeni ecleziali în esenţă precum „uniune”, deoarece le-ar reaminti ortodocşilor de Ferrara-Florenţa şi alte asemenea încercări nefericite de a obţine unitatea eclezială fără un deplin acord doctrinal. Nici o „uniune” eclezială, nici un compromis doctrinal grăbit nu sunt necesare acum, ci mai degrabă o cooperare „strategică” în sensul dezvoltării unei strategii comune pentru a combate toate provocările timpurilor moderne.

Raţionamentul din spatele propunerii mele este următorul: Bisericile noastre sunt pe calea spre unitate, dar trebuie să fim pragmatici şi să recunoaştem că probabil vor trece decenii, dacă nu secole, până va fi restaurată unitatea. Între timp avem nevoie disperată să ne adresăm lumii cu o voce unită. Fără să fim o singură Biserică, nu am putea să ne comportăm ca fiind o Biserică? Nu am putea să ne prezentăm societăţii seculare ca un organism unificat? Eu cred cu tărie că este posibil ca cele două Biserici să vorbească cu o singură voce; poate exista un răspuns comun catolic-ortodox la provocările secularismului, liberalismului şi relativismului. De asemenea în dialogul cu islamul, catolicii şi ortodocşii pot acţiona împreună.

Ar trebui să adaug că orice reconciliere dintre catolici şi ortodocşi nu va submina în nici un fel acele mecanisme de cooperare ecumenică existente care includ de asemenea pe anglicani şi protestanţi, cum ar fi Consiliul Mondial al Bisericilor şi Confederaţia Bisericilor Europene. Oricum, în lupta împotriva secularismului, liberalismului şi relativismului, precum şi în apărarea valorilor tradiţionale creştine, Biserica Catolică are o poziţie mult mai intransigentă decât mulţi protestanţi. Făcând aceasta se distanţează de acei protestanţi ale căror poziţii sunt mai în ton cu progresele moderne. Recenta liberalizare a doctrinei şi moralităţii din multe comunităţi protestante, precum şi din Biserica Anglicană, face mai dificilă ca oricând cooperarea dintre acestea şi Bisericile tradiţionale, din care fac parte atât Biserica Catolică, cât şi cea Ortodoxă.

Un alt nivel de cooperare catolico-ortodoxă ar fi acela al schimbului cultural dintre reprezentanţii celor două Biserici. Multe neînţelegeri care există între noi au o origine pur culturală. O cunoaştere mai bună a moştenirii culturale a celuilalt ar ajuta cu siguranţă apropierea dintre noi. Expoziţii de icoane, concerte corale, proiecte literare mixte, diferite conferinţe pe teme culturale – toate acestea ne pot ajuta să depăşim prejudecăţi vechi de secole şi să înţelegem mai bine tradiţiile celuilalt.

– În scrisoarea sa adresată Papei pe 22 februarie, Patriarhul Moscovei menţionează unele provocări ale lumii moderne, care ar trebui rezolvate împreună, şi dorinţa lui profundă de a aduce valorile creştine înapoi în societate. Cum pot fi unite forţele, astfel încât pericolele materialismului, consumerismului, agnosticismului, secularismului şi relativismului să fie învinse?

– Aceste întrebări au fost puse în timpul conferinţei „Dând un suflet Europei” care a avut loc la Viena între 3-5 mai 2006. Conferinţa a fost organizată împreună de Consiliul Pontifical pentru Cultură şi de Departamentul pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei. În jur de 50 de participanţi reprezentând Bisericile Catolică şi Ortodoxă s-au adunat împreună pentru a cugeta la provocările pe care le are în faţă creştinătatea din Europa şi pentru a dezvolta modalităţi de colaborare pentru a le înfrunta.

Tocmai materialismul, consumerismul, agnosticismul, secularismul şi relativismul, toate bazate pe o ideologie umanistă liberală, sunt cele care constituie o reală provocare pentru creştinătate. Şi această ideologie umanistă liberală este cea pe care trebuie să o contracarăm dacă dorim să păstrăm valorile tradiţionale pentru noi înşine şi pentru generaţiile viitoare. Astăzi ideologia vestică umanistă liberală, bazându-se pe propria platformă de universalitate, se impune oamenilor care au fost crescuţi în alte tradiţii spirituale şi morale şi au sisteme de valori diferite. Aceşti oameni văd în dictatura totală a ideologiei vestice o ameninţare la propria identitate. Caracterul evident anti-religios al umanismului liberal modern cauzează neacceptarea şi respingerea de către cei al căror comportament este motivat religios şi a căror viaţă este fondată pe o experienţă religioasă.

Există mai multe variaţii ale răspunsului religios în faţa provocărilor liberalismului totalitar şi ale secularismului militant. Cel mai radical răspuns a fost dat de extremiştii islamici, care au declarat un război sfânt împotriva civilizaţiei apusene „post-creştine”, cu toate valorile sale aşa-numite umane. Fenomenul terorismului islamic nu poate fi înţeles fără o apreciere completă a reacţiei care a apărut în lumea islamică contemporană ca rezultat al încercărilor Vestului de a-şi impune viziunea despre lume şi standardele comportamentale. Atâta timp cât vestul secularizat va continua să pretindă un monopol mondial asupra concepţiilor despre lume, propagându-şi standardele ca fiind fără alternativă şi obligatorii pentru toate naţiunile, sabia lui Damocles a terorismului va continua să atârne deasupra întregii civilizaţii apusene.

O altă variaţie a răspunsului religios la provocarea secularismului este încercarea care se face de a adapta religia în sine, inclusiv doctrina şi morala sa, la standardele liberale moderne. Unele comunităţi protestante au pornit deja pe acest drum prin inocularea unor standarde liberale în învăţătura lor şi în practica Bisericii de-a lungul mai multor decenii. Rezultatul acestui proces a fost o erodare a fundamentelor dogmatice şi morale ale creştinătăţii, cu preoţi cărora le este permis să oficieze „căsătorii între persoane de acelaşi sex”, cu membri ai clerului care intră ei înşişi în astfel de relaţii, şi teologi care rescriu Biblia şi creează nenumărate versiuni ale unei creştinătăţi politic corecte, orientată spre valorile liberale.

În sfârşit, a treia variaţie a răspunsului religios în faţa secularismului este încercarea de a intra într-un dialog paşnic, neagresiv cu acesta, cu scopul de a obţine un echilibru între modelul liberal-democratic al structurii sociale vestice şi modul de viaţă religios. O astfel de cale a fost aleasă de Bisericile creştine care au rămas fidele tradiţiei, şi anume Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Astăzi atât Biserica Catolică, cât şi cea Ortodoxă, sunt capabile să poarte un dialog cu societatea secularizată la un nivel intelectual înalt.

În doctrinele sociale ale ambelor Biserici, problemele privind dialogul cu umanismul secular despre valori au fost profund examinate din toate unghiurile. Biserica Catolică a tratat aceste întrebări în multe documente ale magisteriului, cel mai recent dintre acestea fiind Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, realizat de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace şi publicat în anul 2004. În tradiţia ortodoxă, cel mai semnificativ document de acest gen este „Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse”, publicat în anul 2000.

Ambele documente promovează prioritatea valorilor religioase în faţa intereselor vieţii seculare. Opunându-se ateismului umanist, cultivă în schimb un umanism călăuzit de valori spirituale. Prin aceasta se înţelege un umanism care „este la nivelul standardelor planului de iubire al lui Dumnezeu în istorie”, un „umanism integral, capabil să creeze o nouă ordine socială, economică şi politică, fondată pe demnitatea şi libertatea fiecărei persoane umane, care să se producă în pace, dreptate şi solidaritate”.

O comparaţie între cele două documente dezvăluie similarităţi frapante în doctrinele sociale ale Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Dacă înţelegerea noastră despre problemele sociale este atât de similară, de ce nu am putea să ne unim forţele pentru a le apăra? Cred că a venit timpul pentru toţi creştinii care aleg să urmeze o linie tradiţională, mai ales catolici şi ortodocşi, să formeze un front comun pentru a combate secularismul şi relativismul, să poarte un dialog responsabil cu Islamul şi cu celelalte religii principale ale lumii, şi să apere valorile creştine de toate provocările modernismului. În 20, 30 sau 40 de ani pur şi simplu s-ar putea să fie prea târziu.

Posted in Ecumenism.

4 Comments

  1. Exceptional acest interviu – in spiritul adevaratului ecumenism care ar trebui sa guverneze lumea, societatea actuala. Bisericile Crestine vor face fata provocarilor ateismului agresiv doar prin unitate si prin convingerea – creata tuturor – ca reprezinta unica solutie pentru timpurile de-acum.

  2. Isus Hritos nu a fost nici catolic, orthodox, protestant, unit sau alta religie. Isus Hritos este Fiul lui Dumnezeu Tatal, sade deadrepta Lui, a venit pe pamant in chip de om pentru salvarea sufletelor oamenilor. Pentru a crede in El nu trebuie sa facem parte dintr-o biserica anumita, o putem face in oricare, oriunde si oricand.

  3. O foarte reusita surprindere a realitatii contemporane! Raspunsurile sunt clare si nu ocolesc aspectele sensibile. Se ofera solutii pertinente care demonstreaza o dorinta reala de rezolvare a problemelor amintite.

  4. Toți creștinii îl cintesc pe Isus Hristos. Diferențele dintre culte conduc mai degrabă la întrebarea: cine să fie șef. Acest lucru s-a întâmplat și cu ucenicii lui Isus, fapt atestat de Evanghelie. Isus însuși a hotărât, care să fie mai mare între ei, desemnând pe cel care avea să fie mai mare peste apostoli. Un primus inter pares. E Petru, care e cinstit și ca primul papă al Romei. Al Imperiului, nu al orașului.

    Biserica poate fi privită ca instituție, de acord, dar poate fi privită și ca o entitate spirituală transcedentală. Din aceasta par să facă parte toți cei care îl mărturisesc pe Isus. Cât privește un cult anume, dacă avem emoții negative sau rezerve față de succesorii Primului Papă, atuncea hai să privim situația ca și cum am face parte dintr-un forum de internet. Aderi la un forum și ești membru cu drepturi egale cu a celorlalți cât timp respecți regulile forumului. Sunt multe forumuri într-un anume domeniu, dar eu am vedere doar unul din domenii.

    La concret: Dacă dăm mărturie despre Isus, oricare ar fi „forumul” de care ținem, hai să luăm atitudine comună împotriva dușmanilor lui Isus și să ne susținem reciproc în credință, lăsând pe plan secund disputa, despre care din „forumuri” să fie mai mare (șef). Inamicul lui Isus să fie inamicul nostru și atâta, folosind armele pe care Isus însuși le-a folosit. Și da, cred că avem nevoie de păstori sufletești – orice grupare se destramă fără conducător.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *