Editorial: De la extremism la normalitate

Teme: Editorial.
.
Publicat la 24 noiembrie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan

E mai uşor să cazi în extremism

A fi normal presupune un echilibru constant, şi astfel de multe ori este mai uşor să cazi într-o parte sau alta, la alegere, în extremism. De multe ori însă extremismul este asumat mai mult din motive exterioare, decât interioare. Îmi amintesc de exemplu de o oră de psihologie. Eram la o facultate tehnică, iar cursul era pentru cei care doreau să poată mai apoi preda: evident, majoritatea dintre noi îl urmam pentru că era o ocazie pentru o notă mare uşor de obţinut, iar mai apoi pentru că profesorul era fascinant. Pentru nişte pasionaţi de algoritmi şi limbaje de programare, temele propuse de dânsul erau ca o invitaţie adresată unor bivoli să culeagă flori pe un câmp minunat. Şi totuşi, ne prindeam în horă. Una dintre discuţiile memorabile a fost despre cunoştinţe specializate versus cunoştinţe generale. În mai puţin de cinci minute sala era divizată în două tabere: cei care susţineau că este o pierdere de vreme existenţa unor materii, din şcoala primară şi până în facultate, în timp ce alţii apărau diversitatea de materii. Cu fiecare minut care trecea, îndârjirea creştea şi fiecare tabără arunca argumente mai exagerate, mai nebuneşti, mai iraţionale, pentru a-şi susţine ideea. Informatică şi doar informatică din clasa I până în a XII-a, sau introducerea de ore de muzică, artă şi literatură la Politehnică? Dvs ce aţi susţine?

Este o mare auto-amăgire ideea că, dacă „cui pe cui se scoate”, atunci şi „extremism cu extremism se anulează”. Dacă sunteţi părintele unui băiat care ascultă non-stop muzică techno, credeţi că impunând ca în casa Dvs să se asculte doar muzică clasică, se va dezvăţa? Adesea se dovedeşte că reacţiile exagerate ale unui copil sunt de fapt răspunsul la reacţii exagerate ale părinţilor. De câte ori părinţi – poate chiar creştini – ce au impus o educaţie foarte strictă, atent controlată, nepermisivă, nu s-au trezit cu surpriza vieţii lor: fata rămasă însărcinată a fugit cu un băiat! Doar că amplitudinea greşelii ei este egală cu amplitudinea greşelii părinţilor ei. Teoria haosului spune că bătăile de aripi ale unui fluture pot declanşa un taifun pe cealaltă parte a planetei. Puţin probabil. Dar este cert că comportamentul (gusturile, atitudinile, concepţiile ş.a.m.d.) unui individ nu au cum să fie o problemă strict personală, având efecte cel mai adesea asupra comportamentelor celorlalţi. Ceea ce faci nu te priveşte doar pe tine…

În Biserica Greco-Catolică există un fenomen interesant: printre cei mai înfocaţi susţinători ai „importurilor” de elemente latine nu sunt cei care au studiat în Universităţi romano-catolice, ci unii veniţi din Biserica Ortodoxă. Nu putem generaliza, dar îmi amintesc afirmaţia unui preot: „Nu am venit de la ortodocşi ca să slujesc tot ca ortodocşii.” Plimbându-vă prin Ardeal, veţi vedea adesea biserici care nici măcar romano-catolice nu pot fi numite, ca arhitectură şi amenajare interioară. În schimb promotori ai tradiţiei răsăritene se dovedesc cel mai adesea cei care vin de la studii de la Roma. Este motiv de bucurie să vedem că la Roma tradiţia răsăriteană este respectată şi bine însuşită de studenţii de acolo, dar atunci când unii ajung să vorbească despre eliminarea rugăciunii Rozariului sau a altor devoţiuni ori obiceiuri intrate deja într-un „uz curent”, nu doar după 1990 ci încă dinainte de 1948, vedem de fapt o altă extremă. Ironic şi trist în acelaşi timp, dacă un preot greco-catolic apără şi Rozariul şi Acatistul, neputând fi asumat de nici una din tabere, este considerat… anormal, nehotărât, necunoscător al tradiţiei sau, dimpotrivă, nealiniat prezentului.

Problema extremelor se regăseşte şi în Biserica Romano-Catolică: cred că este evident fiecăruia că mişcarea schismatică lefebvristă nu ar fi apărut dacă nu ar fi existat acele abuzuri liturgice despre care au vorbit şi vorbesc înalţi prelaţi din Curia Romană, inclusiv actualul Pontif. Acum o lună, Cardinalul Arinze s-a aflat în Franţa, la Institutul Catolic din Paris. Toată lumea aştepta ca în intervenţia sa să amintească de lefebvrişti sau de Liturghia în rit latin. Nici un cuvânt despre acestea. În schimb prefectul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a subliniat că „Sfânta Liturghie nu este un teritoriu în care domneşte libertatea explorării”. A vorbit despre abuzurile liturgice care îşi găsesc rădăcina în „locul eronat dat spontaneităţii sau creativităţii sau vin poate dintr-o idee falsă de libertate sau din acea eroare ce propovăduieşte ‘orizontalismul’, care constă în punerea omului în centrul celebrării liturgice în loc să îndrepte în sus, spre Cristos”. Şi a încheiat cu observaţia că „liturgia nu este proprietatea nimănui – nici a celebrantului, nici a comunităţii în care se celebrează misterele”. Existenţa tradiţionaliştilor – în special a celor din afara Bisericii – este în mare (cea mai mare?) parte produsul alegerilor noastre, a celor din Biserică. Acesta este mesajul din spatele discursului Cardinalului Arinze. Şi este o invitaţie la o reflecţie largă asupra a ceea ce facem, pentru că chiar şi dacă este din bună intenţie, atunci când ceea ce facem se îndepărtează de normalitate va provoca, mai devreme sau mai târziu, o reacţie, un extremism în cealaltă direcţie.

Zilele acestea asistăm în societatea românească la discuţii aprinse privind simbolurile religioase. Într-un fel parcă suntem la ora aceea de psihologie. Se cristalizează vocile extremiste – care de regulă pun mâna pe portavoce – şi, ca reacţie la extremismul propunerii iniţiale, ajungem să auzim pledoarii pro-icoane care vor include azi-mâine cererea ca în toate birourile firmelor de stat sau private să se pună simboluri religioase, pentru că suntem o ţară creştină (să fim serioşi). Am citit prea puţine reacţii cumpătate, lipsite de patetism. Şi dacă reacţiile noastre sunt pe măsura bombasticismului titlurilor de ziare, mă întreb cum vom reacţiona, cât de extremişti vom deveni, atunci când vor începe problemele serioase: interzicerea purtării de cruciuliţe la gât la şcoală sau câteva zile la închisoare pentru criticarea homosexualităţii. Acum ceea ce se întâmplă este doar încălzirea, dar dacă acest prim examen (pierdut din start, doar ne integrăm în curând în Europa) îl vom da răspunzând la extremism prin extremism, îmi este şi groază să mă gândesc la ce va urma.

Pun aici punct celor câtorva gânduri ale mele (şi subliniez: ale mele). Vă propun acum să parcurgeţi următoarele şase articole: este o cale lungă şi frumoasă, la finalul căreia sper să se cearnă eventualele supărări provocate de cele scrise mai sus, şi să rămână ceea ce este constructiv. Începem în forţă, cu un interviu cu chiar secretarul de stat al Sfântului Scaun, omul II în Vatican. Desigur, este vorba de o traducere, după Inside the Vatican. Dar avem şi interviuri proprii: unul cu pr. Alois Moraru, care ne împărtăşeşte experienţa sa de ctitor de biserică în Roman, şi altul cu pr. Silviu Hodiş, directorul unei edituri tinere dar de mare succes. Revenim apoi la traduceri, tot de interviuri (da, acest număr este numărul interviurilor!): primul după agenţia Zenit, cu deja cunoscutul – pentru cei care urmăresc ştirile Catholica.ro – Episcop Hilarion de Viena, iar al doilea preluat de pe IgnatiusInsight.com, cu un specialist în drept canonic, pe tema excomunicării. Încheiem cu un articol care nu este un interviu, ci trece în revistă o toamnă cinematografică cu numeroase elemente religioase.

Acesta este ultimul număr pe 2006. La începutul anului anunţam că vor fi 10 numere pe an, mai puţin în iulie şi august. Dar dacă ar fi să scoatem un număr luna viitoare, conform obiceiului pe 24, ar însemna ca revista să fie online la 24 decembrie, în prag de Crăciun. Veţi avea cu siguranţă atunci multe alte lucruri, mai importante, de făcut, aşa că ne vom revedeam în ianuarie 2007. Lumea Catholica îşi încheie deci acum primul an de existenţă.

Lectură plăcut şi nu uitaţi: ţineţi pe mijloc!

4 Comments

  1. Laudat fie Iisus si Maria!

    Imi place definitia pe care am gasit-o cuvantului „normal„: Normal este sa fim asa cum ne-a facut Dumnezeu, nu cum fac cei mai multi dintre oameni!

    Este evident ca Dumnezeu ne-a facut perfect echilibrati si in acest caz nu se poate raspunde cu extremism la nimic. Acest aspect ne poate lamuri cat suntem noi de dependenti de Dumnezeu si cat pret punem noi pe El. Doar atunci cand vrem sa ne impunem punctul nostru de vedere(si in care credem) trecem de limitele recomandate de El. El nu impune limite, doar le recomanda si nu exista limite mai bune de urmat.

    Cat despre insemnele religioase, cred ca ar fi „normal„ sa poata fi afisate acele insemne care sunt reprezentative pentru cei care folosesc acea sala, incapere, atelier s. a. m. d. , fara a se face o diferentiere, o majoritate sau vreo exceptie, doar aplicandu-se vointa fiecaruia. Daca ar fi o reala problema de multitudine, tocmai afisarea tuturor insemnelor si impacarea tuturor ar fi dupa vointa lui Dumnezeu. Ce probleme ar putea fi daca nu s-ar mai vedea peretii de insemnele care-i reprezinta pe ei? Ba, chiar ar fi o declaratie de minima credinta, nu doar declarata la recensamant, ci si afisata si chiar si aparata pentru ca s-a trecut peste „rusinea„ declararii.

    Admir la statele islamiste ca religia islamica este parte componenta „sine qua non(oare e corect? )„ a politicii de stat!

    Nici o credinta nu face in sine abstractie, nici nu discrimineaza un credincios al altei religii, doar oamenii care-si spun lor cateodata „credinciosi„ o fac.

  2. De fiecare dată când privesc o icoană, îmi amintesc de o anumită pictură (nu mai reţin autorul, nici opera) era o anumită pânză ce de unii era considerată mai puţin reprezentativă. Totul până cineva a avut ideea de a recondiţiona pictura. În spatele ei ce să vezi o operă ce până atunci nu era cunoscută, de o valoare estetică mult mai mare decât pictura din faţă.
    Asta este şi cu cuiul ce se scoate cu un alt cui. Asta nu vor să înţeleagă unii. Icoana este o fereastră deschisă rugăciunii spre Cer. Nu reprezentare fotografică, nu hârtia sau pânza, (materialul pe care este fixată imaginea contează, reliefantă este puntea ce leagă omul cu divinitatea prin intermediul ei)
    Legăturile sunt, vor fi, trebuiesc doar căutate şi repuse în practică, astfel nu vom mai avea nevoie să ne punem anumite întrebării.

  3. Desi nu are legatura directa cu articolul, ar trebui sa ne ferim ca si catolici de „Laudat sa fie Isus si Maria„ Doar Dumnezeu este vrednic de lauda, deci daca o includem si pe Maria sfidam flagrant Sfanta Scriptura, cuvantul lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *