Cruciada carităţii a Papei Pius al XII-lea

Teme: Interviu, Istorie, Personalităţi.
.
Publicat la 24 octombrie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Zenit
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit

Papa Pius al XII-lea

Ne apropiem de a 50-a comemorare a morţii Papei Pius al XII-lea, şi erorile privind viaţa sa şi legătura sa cu Holocaustul continuă să persiste, afirmă sr. Margherita Marchione, istoric. Expertă în viaţa acestui Pontif, sr. Marchione a publicat recent lucrarea „Cruciada carităţi: Pius al XII-lea şi prizonierii de război (1939-1945)”. În 2003, călugăriţa italiano-americancă a primit distincţia papală Crucea „Pro Ecclesia et Pontifice”, pentru activitatea ei de promovare a adevărului despre Papa Pius al XII-lea. Agenţia Zenit i-a luat sorei un amplu interviu despre eforturile neobosite ale acestui Papă pentru a-i salva pe evrei şi pentru a reuni prizonierii de război cu familiile lor.

– „Cruciada carităţii” este a şasea carte pe care o semnaţi despre Papa Pius al XII-lea şi rolul Vaticanului în cel de-al doilea război mondial. Ce perspectivă nouă asupra Pontifului aduce noua carte?

– „Cruciada carităţii” este o poveste care nu a mai fost spusă până acum. Ea îl prezintă pe Papa Pius al XII-lea ca pe un Papă atent şi iubitor, ale cărui eforturi de a consola şi inspira oamenii de diferite provenienţe, vârste şi convingeri religioase sunt exprimate prin cuvintele din scrisorile adresate direct lui de cei care i-au încredinţat visurile, durerile şi speranţele lor. În timpul celui de-al doilea război mondial, tineri şi bătrâni, evrei şi creştini au apelat la Papa Pius al XII-lea pentru ajutor în a-şi găsi fiii, soţii, rudele şi prietenii dispăruţi. În numele lui, Biroul pentru Informaţii al Vaticanului (BIV) a preluat aceste cereri şi a căutat să le răspundă. În carte spun fascinanta poveste a unor oameni îndureraţi şi eroici chiar cu cuvintele lor, intercalată cu scrisori, telegrame şi rapoarte ale delegaţilor apostolici care, la cererea Papei, au vizitat lagărele de prizonieri din diverse locuri din lume.

– Cartea are două secţiuni: vorbeşte despre ceea ce a făcut Papa Pius al XII-lea pentru a-i salva pe evrei, dar apoi o parte mai largă este dedicată la ceea ce a făcut pentru a-i ajuta pe prizonierii de război, din ambele tabere. Cum s-a implicat personal Papa în aceste activităţi?

– Documentele Vaticanului descriu eforturile Papei Pius al XII-lea pentru terminarea războiului şi pentru atenuarea tragicelor efecte. Cartea mea relevă faptul că BIV a oferit un sistem puternic pentru prizonierii de război pentru a comunica cu cei dragi ai lor. Ca tânăr monsenior, Eugenio Pacelli a activat ca emisar al Papei Benedict al XV-lea în timpul primului război mondial. Tânărul diplomat a condus această reţea de activităţi de ajutorare timp de trei ani şi a câştigat un respect internaţional pentru asistenţa sa spirituală şi de asemenea materială oferită tuturor, în special prizonierilor de război. Lucrând cu Crucea Roşie Internaţională şi cu guvernul elveţian, el a început negocierile pentru schimbul de prizonieri răniţi şi civili deţinuţi. Ca rezultat al eforturilor lui neobosite, negocierile lui au permis ca mii de prizonieri civili inapţi pentru serviciul militar, alături de bătrâni, copii, medici, preoţi, soldaţi bolnavi şi ostatici să se întoarcă acasă. Papa Benedict al XV-lea a recunoscut meritele Mons. Pacelli, consacrându-l Episcop la 13 mai 1917. La puţin timp după începerea celui de-al doilea război mondial, în 1939, Papa Pius al XII-lea a redeschis BIV.

– Ce anume a făcut ca douăzeci de milioane de oameni să scrie Vaticanului pentru a-i regăsi pe cei dragi ai lor dispăruţi? De ce şi-au pus ei atât de multă încredere în Biserică?

– Indiferent de rasă sau de religie, oameni din lumea întreagă l-au contactat pe Sfântul Părinte pentru ajutor. Unii i-au cerut binecuvântarea, alţii asistenţă materială. Cercetarea Arhivelor Secrete ale Vaticanului a scos la iveală existenţa a douăzeci de milioane de documente; nu doar scrisorile originale ale oamenilor care cereau ajutor pentru prizonierii de război, ci şi copii ale răspunsurilor şi toate celelalte informaţii oportune înregistrate pe fişe. Se găsesc informaţii despre prizonierii de război care includ pentru fiecare numele, prenumele, data naşterii, părinţii, profesia, funcţia şi domiciliul. Desigur, cercetarea era relativ simplă dacă destinatarul era un prizonier, un deţinut sau o persoană exilată care trimitea veşti familiei sale; era însă o sarcină dificilă când trebuiau găsite persoane de la care rudele nu mai primiseră veşti de o lună, un an sau mai mult. Munca de căutare de informaţii era marcată uneori de disperare. Sute de voluntari l-au ajutat pe Papa Pius al XII-lea implicându-se în BIV.

Căutând cu disperare ajutor, familii din toate clasele sociale i-au scris Papei Pius al XII-lea. Scrisorile nu erau foarte formale, dar erau scrise cu multă speranţă. Mi-a plăcut o scrisoare nedatată, purtând numărul 00425091, de la o copilă: „Dragă Papă, sunt o fetiţă care ţi-a trimis anul trecut o felicitare de Crăciun. Acum îţi trimit o felicitare pentru acest Crăciun. Dar doresc veşti despre unchiul meu, fratele mamei mele, Tonino Mangano, care este în America, pe Avenue Gremponti – Greenpoint Avenue -, în Brooklyn, şi doresc să ştiu cum este şi să îi transmit multe pupicuri. Mă rog în fiecare seară ca toţi unchii mei să vină acasă şi ca Isus să te binecuvânteze.” Nici ne-catolicii nu au ezitat să îi ceară ajutorul: „Nu sunt un credincios, dar mă adresez Dvs, domnule Papă”, începea o scrisoare. Pentru a ajuta în această misiune, Radio Vatican a transmis 1,2 milioane de mesaje în care se cereau veşti despre persoane dispărute.

Papalitatea a salvat evrei prin direcţionarea banilor către cei care aveau nevoie, emiţând nenumărate certificate de botez pentru protecţia lor, negociind cu ţările din America Latină acordarea de vize pentru ei şi păstrând legătura cu rudele lor prin BIV. Vestea privind actele caritabile ale Papei Pius al XII-lea s-au răspândit. Nunţii, delegaţi apostolici, Episcopi şi preoţi şi-au oferit ajutorul lor pentru prizonieri, pentru deţinuţi, pentru familii. Publicaţia „Ecclesia” a Vaticanului – o colecţie de articole privind activităţile BIV în timpul celui de-al doilea război mondial – a apărut săptămânal între septembrie 1942 şi decembrie 1945. Întâmplător, în această publicaţie am găsit fotografii ale surorilor Sf. Lucia Filippini care s-au alăturat voluntarilor, răspunzând la scrisorile adresate Sfântului Părinte. Aceasta confirmă cele declarate de superioara noastră generală într-un interviu tipărit într-o carte, „Biserica şi războiul”, că în fiecare zi surorile îşi duceau maşinile de scris la Vatican.

– Papa Pius al XII-lea a fost acuzat de indiferenţă faţă de suferinţele victimelor nazismului. Cartea Dvs spune o poveste complet diferită. Cum s-a ajuns la atâta dezinformare?

– Ignorarea adevărului istoric este singurul răspuns. Cum poate cineva să îl acuze pe Papa Pius al XII-lea de indiferenţă? Cartea mea relevă adevărul şi dovedeşte că acest Papă nu a fost indiferent faţă de suferinţele victimelor nazismului. Aceste scrisori din timpul războiului, adresate Vaticanului, exprimă credinţa şi încrederea familiilor cu privire la cei dragi ai lor care erau prizonieri de război sau soldaţi dispăruţi în lupte. Unii cer binecuvântarea Papei, i se destăinuiesc, alţii îi cer hrană, haine şi ajutor financiar. Există multe scrisori foarte personale: un tată invalid cere să îşi vadă fiul înainte de a muri; o tânără mamă îi mulţumeşte Sfântului Părinte pentru hainele primite pentru copilul ei; o fetiţă vrea ca tatăl ei să fie prezent la Prima ei Sfântă Împărtăşanie; tatăl a nouă copii, cu cei mai mari patru slujind în armată, imploră ajutorul Papei într-o scrisoare din 21 mai 1943: „Dvs puteţi face un miracol. Ştiu că ceilalţi trei băieţi trebuie să îşi aducă propria contribuţie la victorie; dar faceţi ca măcar Mario, fiul meu acum prizonier, să vină înapoi la noi.”

Scriind în numele unui grup de prizonieri, un soldat i-a cerut Sanctităţii Sale să le contacteze familiile, într-o scrisoare din 22 noiembrie 1943: „În ultimii ani am fost departe de ţara noastră, de familiile noastre, de casele noastre. Ne amintim de zâmbetul unei mame, de îmbrăţişarea unui tată, de sărutul unui frate. Unii dintre noi tânjim să ne vedem copiii pe care încă nu i-am văzut; oameni supuşi la toate intemperiile vremii visează la o oază, la puţină odihnă în mijlocul atâtor bătălii, la atâta sânge, haos şi moarte. O umbră funerară acoperă omenirea, iar noi luptăm fără speranţă în mijlocul la atâta ruină şi devastare.” Am inclus în carte o sută de scrisori adresate Papei Pius al XII-lea. El le-a citit şi uneori a notat care trebuie să fie răspunsul cu propriul său scris. Aceste note se găsesc între cele douăzeci de milioane de texte din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Personal şi prin reprezentanţii săi, Papa Pius al XII-lea a pus toate mijloacele de care dispunea la dispoziţie pentru salvarea evreilor şi a refugiaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că în fiecare ţară, Biserica Catolică avea delegaţi apostolici cărora li se cerea să viziteze spitalele, închisorile şi lagărele de concentrare, pentru a raporta Vaticanului. Ca lider moral şi ca diplomat, Papa Pius al XII-lea a fost forţat să îşi limiteze cuvintele; în privat a acţionat însă şi, în ciuda unor obstacole insurmontabile, a salvat sute de mii de evrei de la gazare.

– Ce ne puteţi spune despre procesul de canonizare al Papei?

– Am înţeles că procesul de canonizare avansează rapid. După moartea Papei Pius al XII-lea, fiecare Papă de la Ioan al XXIII-lea la Benedict al XVI-lea a vorbit despre sfinţenia lui. De fapt, în primul său mesaj de Crăciun, Papa Ioan al XXIII-lea îşi descria astfel predecesorul: „Doctor suprem, lumină a Sfintei Mame Biserici, iubitor al legii divine.”

– Ce avem de învăţat de la acest Papă?

– Mii de documente disponibile în Arhivele Secrete ale Vaticanului dezvăluie opera umanitară a Sfântului Scaun. Papa Pius al XII-lea a condus cel mai mare program de salvare din istoria Bisericii Catolice şi a fost un far de speranţă de-a lungul întregului său pontificat (1939-1958). A ştiut că o condamnare explicită ar fi sabotat operaţiunile de salvare şi ar fi provocat represalii mai brutale. Folosindu-se de „diplomaţie” mai mult decât de „confruntare”, el a salvat de la moartea în lagărele de concentrare sute de mii de evrei şi de creştini. A fost un erou moral: un om preocupat de evrei şi de neamuri deopotrivă, care a muncit neobosit pentru pace. Printre multele rugăciunile scrise de el a fost şi un „decalog al păcii”. A fost un cruciat al carităţii! Documentele vor arăta convingător faptul că în perioada de dinainte, din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, Vaticanului şi-a folosit prestigiul moral, finanţele limitate şi reţeaua extraordinară de contacte pentru a acţiona cu consecvenţă pentru apărarea vieţii şi demnităţii umane. Despre acţiunea umanitară a Vaticanului a dat mărturie şi un lider nazist, Adolf Eichmann, condamnat în procesele de la Nuremberg. În memoriile lui, el afirmă clar că Vaticanul „a protestat puternic faţă de arestarea evreilor, cerând oprirea unei astfel de acţiuni, în caz contrar Papa urmând a o denunţa public”.

Un Papă al păcii

– Care este motivul interesului Dvs pentru viaţa Papei Pius al XII-lea?

– Fără îndoială întâlnirea cu el din 1957. Aveam 17 ani când el a devenit Papă, în 2 martie 1939. Eram o tânără călugăriţă al cărei ordin avea o legătură specială cu papalitatea încă din 1707, când Papa Clement al XI-lea a chemat surorile noastre să deschidă şcoli în Roma. Asemenea majorităţii catolicilor generaţiei mele, l-am respectat foarte mult pe noul Papă, pe care cu toţii îl descriau ca „Papa păcii”. Prima mea călătorie în Italia a avut loc în mai 1957, ca bursieră a Universităţii Columbia. Însoţită de nepoata sa, Elena Pacelli, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Papa Pius al XII-lea în Bazilica San Pietro. Privirea lui mi-a pătruns sufletul în timpul discuţiei neprotocolare pe care am avut-o atunci. Am vorbit despre studiul pe care îl făceam referitor la poetul Clemente Rebora, despre surorile din SUA, despre familia mea. Am încă în faţa ochilor figura lui ascetică, demnă, înaltă, privirea lui strălucitoare, zâmbetul iubitor şi gesturile lui vii. Avea o personalitate captivantă, plină de inteligenţă şi nobilitate a spiritului. Pentru mine Papa Pius al XII-lea este o sursă de inspiraţie.

– Ce faceţi acum pentru a promova adevărul despre Papa Pius al XII-lea?

– Ne apropiem de comemorarea a 50 de ani de la moartea Papei Pius al XII-lea, la 9 octombrie 1958. În vederea acestui moment am cerut memorialului Holocaustului, Yad Vashem, să îl recunoască şi onoreze postmortem ca „Drept între neamuri”. Acest Papă şi-a riscat propria viaţă pentru a-i salva pe evrei în timpul ocupaţiei naziste asupra Romei. Evreii cred ferm în dreptate şi adevăr. Doresc de asemenea ca Yad Vashem să îşi corecteze declaraţia scrisă sub portretul Papei Pius al XII-lea, declaraţie care este contrară adevărului şi este nedreaptă. Ea trebuie repudiată. Se spune acolo: „Reacţia Papei Pius al XII-lea la uciderea evreilor în perioada Holocaustului este controversată. În 1933, ca secretar de stat al Vaticanului, pentru a menţine drepturile Bisericii din Germania, el a semnat un concordat cu regimul nazist, chiar cu preţul recunoaşterii acestui regim rasist. Când a fost ales Papă în 1939, a pus deoparte enciclica împotriva rasismului şi anti-semitismului pregătită de predecesorul său.” Această declaraţie este falsă. Papa Pius al XII-lea a scris propria sa Enciclică, „Summi Pontificatus”, în care a tratat tema rasismului.

Declaraţia de la Yad Vashem continuă: „Deşi rapoarte despre asasinarea evreilor au ajuns la Vatican, Papa nu a protestat nici vorbind nici în scris.” Nu este adevărat. De fiecare dată când Papa Pius al XII-lea a vorbit au existat represalii imediate ale naziştilor. Au existat în total peste 60 de proteste! Textul de la Yad Vashem mai spune: „În decembrie 1942, el nu a participat la condamnarea formulată de membri aliaţi privitor la uciderea de evrei. Chiar şi când evreii erau deportaţi de la Roma la Auschwitz, Papa nu a intervenit.” Papa a intervenit însă cu adevărat. După prima zi de deportări de evrei din Roma, trupelor SS li s-a cerut să oprească acţiunea. În fine, se mai spune: „El a menţinut o poziţie neutră, mai puţin spre sfârşitul războiului, când a făcut apel în numele guvernelor Ungariei şi Slovaciei. Tăcerea sa şi lipsa de directive a făcut ca clerul din Europa să trebuiască să îşi hotărască singur atitudinea vizavi de evreii persecutaţi.” Din nou nu este adevărat. Oamenilor Bisericii li s-a ordonat clar să îi apere pe toţi refugiaţii şi evreii.

Dacă declaraţia aceasta va fi corectată şi Papa Pius al XII-lea va fi declarat „Drept între neamuri” de către Yad Vashem în Israel, ar însemna că în sfârşit evreii recunosc binele făcut de acest Papă prin salvarea a sute de mii de evrei, după cum evreii înşişi au dat mărturie. În introducerea sa la procesul Eichmann, procurorul general israelian Gideon Hausner declara la 17 aprilie 1961 că „Papa însuşi a intervenit personal în sprijinul evreilor arestaţi în Roma”. Unii istorici continuă să ignore nenumăratele mărturii ale unor martori contemporani. Pot istoricii să demonstreze că acuzele împotriva Papei Pius al XII-lea sunt false? Adevărul şi dreptatea cer o reevaluare a atacurilor împotriva Papei Pius al XII-lea, care vorbesc despre „tăcere”, „culpabilitate morală” sau „anti-semitism”. A dorit Hitler să îl răpească pe Papa? Răspunsul este „da”. Totuşi, Yad Vashem are nevoie de două mărturii ale unor evrei care pot să afirme că au fost salvaţi, sau că ştiu – au auzit de – evrei salvaţi de Papa. Să sperăm că vor apărea astfel de mărturii şi vor fi luate în seamă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *