Ce vezi la Liturghie?

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 octombrie 2006.
Print Friendly

Autor: Anthony E. Clark
Traducere: Oana şi Radu Capan
Sursa: The Rock, aprilie 2006

Fiecare biserică catolică este plină de predici tăcute – dar trebuie să îi înţelegi limba…

În 1941, o bombă germană a distrus încăperea în care Camera Comunelor din Marea Britanie îşi desfăşura întâlnirile de aproape un secol. După aceasta, unii membri ai Parlamentului au sugerat ca stilul gotic al încăperii să fie „actualizat”, dorind ca rândurile de scaune parcă de cor, aşezate în plus faţă în faţă, să fie înlocuite cu alte scaune, aşezate în semicerc, după modelul legislatorilor din Franţa şi America. Winston Churchill s-a opus modernizării, afirmând în faţa Camerei Comunelor că „mai întâi noi modelăm clădirile, apoi clădirile ne modelează pe noi”.

Descifrarea simbolurilor

În mod similar, elementele materiale ale Liturghiei – precum altarul cu pânza lui, lumânările şi florile, veşmintele preotului şi crucifixul – au o influenţă asupra inimilor şi minţilor noastre, chiar dacă nu conştientizăm acest fapt. Dacă acele elemente sunt cu adevărat frumoase, ele ne aduc în minte cuvintele psalmistului: „Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmul 84,1-2). Frumuseţea Liturghiei este o invitaţie adresată credincioşilor de a se întoarce spre Domnul. Altarul, lumânările, tămâia, crucifixul – chiar şi florile aranjate pe altar – sunt mijloace ale Bisericii pentru a-l revela mai deplin pe Isus credincioşilor reuniţi pentru a retrăi Patima Sa.

La Liturghie, credincioşii pot cu adevărat să vină facie ad faciem Dei – faţă în faţă cu Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea afirma că arta şi simbolurile sacre „fac vizibilă credinţa comună a Bisericii”. El sugera că imaginile sfinte trebuie „să ne conducă dincolo de ceea ce poate fi înţeles la simplul nivel material, să trezească noi simţuri în noi, şi să ne înveţe un mod nou de a vedea, care percepe Invizibilul şi vizibilul” (Spiritul liturgiei). Ceea ce vedem la Liturghie nu doar transmite vizual învăţătura Bisericii, ci ne şi atrage într-o relaţie mai profundă cu Dumnezeu, Cel care, cu cuvintele Sfântului Bonaventura, „coboară pe altar […] după cum a făcut atunci când a devenit om pentru prima oară în pântecele Fecioarei Maria”.

Altarul este piatra unghiulară

Sfântul Padre Pio i-a scris doamnei Katherina Tangari pe prima pagină a cărţii ei de rugăciuni: „Dacă vrei să asişti la Sfânta Liturghie cu devoţiuni şi cu rod, însoţeşte-o pe Fecioara îndurerată la picioarele crucii de pe Golgota” (Povestiri despre Padre Pio). Cu alte cuvinte, când te apropii de altar să o faci ca şi când te-ai apropia de însăşi locul unde a fost crucificat Isus.

Primul altar a fost simpla masă de lemn folosită de Cristos la Cina cea de Taină. Primii creştini, când nu au mai fost urmăriţi de persecutori, foarte probabil că celebrau în mod similar Euharistia. După ce creştinismul a fost legalizat sub împăratul Constantin, creştinii au început să folosească altare de piatră, amintind de Evanghelia lui Matei, când Cristos revelează faptul că El este „piatra pe care au aruncat-o constructorii [şi care] a devenit piatra unghiulară” (Matei 21,42). De-a lungul secolelor, masa altarului (mensa) a reprezentat Biserica durabilă, nepieritoare.

Altarele de astăzi conţin o mică piatră reprezentând atât Golgota – piatra pe care s-a sacrificat Domnul – cât şi pe Cristos însuşi, „piatra spirituală” (1Corinteni 10,4). Piatra altarului este consacrată de un Episcop într-unul dintre cele mai solemne evenimente liturgice din Biserică. Vin, sare şi cenuşă – reprezentând natura divină şi umană a lui Cristos – sunt binecuvântate şi amestecate în apă sfinţită pentru a forma o crismă. Folosind crisma, Episcopul trasează cinci cruci pe piatra altarului, simbolizând cele cinci răni ale lui Cristos din care izvorăşte harul mântuirii noastre. Relicve ale sfinţilor, de regulă martiri, sunt puse sunt piatra altarului, amintind de imaginea Apocalipsului: „Când a desfăcut cel de-al cincilea sigiliu, am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care o dăduseră” (Apocalips 6,9). Altarul este pus într-un loc mai înalt, pentru a reprezenta Golgota. Atunci când preotul se apropie de altar pentru a celebra Liturghia, el, in persona Christi, reînnoieşte jertfa lui Cristos.

Învelit în glorie

Dat fiind că cel mai sfânt eveniment de pe pământ, culmea vieţii catolice, are loc pe altar, Biserica îl înfrumuseţează cu simboluri corespunzătoare. În Enciclica Ecclesia de Eucharistia, Papa Ioan Paul al II-lea scria: „Asemenea femeii de la ungerea din Betania, Biserica nu s-a temut de ‘risipă’, investind toate resursele pentru a exprima admiraţia şi adoraţia sa în faţa darului imens al Euharistiei” (nr. 48). Pânza albă care stă pe altar aminteşte de giulgiul care a acoperit trupul Mântuitorului după moartea Sa. Pânza îi mai simbolizează şi pe credincioşi, aceştia fiind, după cum spunea liturgistul benedictin pr. D. I. Lanslots „haina preţioasă a lui Cristos”. De regulă pânza de pe altar este binecuvântată şi acoperă altarul întreg anul, excepţie în Joia Mare, când altarul este golit şi lăsat aşa până în Vinerea Mare, pentru a aminti de despuierea lui Cristos din timpul Patimii.

Lumânările vestesc faptul că Isus este Lumina lumii: „poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii le-a răsărit o lumină” (Matei 4,16). Ceara lumânărilor folosite la Liturghie, consumându-se singură, îl reprezintă pe Isus, care s-a sacrificat pe Sine. Cât despre practica decorării altarului cu flori, există dovezi că această practică a început cu primii creştini. Florile tăiate amintesc de grădina Edenului, unde nici omul şi nici floarea nu cunoşteau moartea. Unul dintre discipolii Sf. Francisc de Assisi spunea: „Trei lucruri ne-a lăsat Dumnezeu din paradisul pământesc: stelele, florile şi ochii copiilor”. Frumuseţea florilor aminteşte de viaţa lui Isus, „un crin între spini” (Cântarea Cântărilor 2,2); dar ele se ofilesc repede, amintind atunci de moartea Sa.

Cel pe care l-au străpuns

Crucea este o altă reprezentare salutară în celebrarea Liturghiei. Catolicii pioşi obişnuiau să venereze crucea făcându-şi semnul crucii atunci când crucifixul procesional trecea pe lângă ei la începutul Liturghiei şi apoi se închinau respectuos în direcţia preotului, care acţionează in persona Christi. Această frumoasă practică se mai regăseşte încă în bisericile din Franţa şi în alte locuri. Conform Instrucţiunii Generale a Misalului Roman (2002), Biserica cere ca la celebrarea Liturghiei să existe o cruce „cu figura lui Cristos răstignit pe ea […] într-un loc clar vizibil adunării credincioşilor” (nr. 308). Imaginea lui Cristos care suferă „aminteşte credincioşilor de Patima mântuitoare a Domnului” – dar şi preotului, care este ca şi Cristos pe Golgota atunci când celebrează Liturghia – şi dă mărturie despre Evanghelia lui Ioan, unde se spune: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (Ioan 19,37).

Papa Pius al XII-lea scria în enciclica sa Mediator Dei: „Augustul sacrificiu al altarului este de aceea nu o simplă comemorare a patimii şi morţii lui Isus Cristos; este cu adevărat oferirea unui sacrificiu în care printr-o jertfă nesângeroasă Marele Preot face ceea ce a făcut deja pe cruce, oferindu-se pe sine Tatălui etern ca cea mai potrivită victimă” (nr. 68). Crucifixul este cel mai important simbol material în timpul Liturghiei, pentru că aşa după cum spunea Iustin Martirul, „fără cruce, pământul este necultivat”. Biserica, după cum exclama Paul, caută ca prin toate acţiunile din Liturghie să îl predice „pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Corinteni 2,2). Crucifixul de pe altar revelează întregul mesaj al liturgiei catolice.

Potirul mântuirii

Potirul mântuirii

Patena şi potirul, pe care se ţin Trupul şi Sângele Domnului după consacrare, sunt cele mai importante obiecte de pe altar. În timp ce vasele sacre folosite de primii creştini cu siguranţă nu erau la fel de elaborate ca cele folosite în Evul Mediu, totuşi primii Papi au dorit să facă potirele şi patenele folosite la Liturghie corespunzătoare demnităţii funcţiei lor. În secolul al III-lea, Papa Urban I a interzis folosirea potirelor de lemn, iar Pontifii care au urmat au interzis folosirea potirelor din piatră, sticlă şi corn de animal. Actualmente, Biserica cere ca potirele să fie făcut din metal preţios şi aurite. Un simbol legal de potir este Preasfânta Inimă a lui Isus, pentru că ambele conţin sângele Mielului şi ambele varsă sângele care aduce credincioşilor harul mântuirii. Cristos în grădina Ghetsemani exclama: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta” (Matei 26,39), iar inimile credincioşilor răspund la fiecare Liturghie: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalmul 115,4).

Veşminte albe ca lumina

Preotul este un mesager al învăţăturii lui Cristos. Sf. Ignaţiu de Antiohia spunea că dintre toate demnităţile existente, preoţia este cea mai sublimă; Sf. Ioan Gură de Aur afirma că cel care îl respectă pe preot, îl respectă pe Cristos, iar cine insultă un preot, îl insultă pe Cristos. Slujirea preoţiei, care transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, este probabil mai mare decât oricare dintre slujirile îngereşti. Din acest motiv, Biserica a stabilit ca preoţii să poarte veşminte speciale, potrivite funcţiei lor la altar. Veşmintele purtate de preot la Liturghie inspiră un mai mare respect pentru ceea ce se petrece în mod invizibil. Aceste veşminte includ alba, cingulul, stola şi casula; rugăciunile pe care preotul obişnuia în vechime să le rostească atunci când se îmbracă pentru Liturghie dezvăluie semnificaţia lor. Primul veşmânt pus este alba, o tunică albă ce îl îmbracă pe preot de la umeri până la picioare. Ea simbolizează harul sfinţitor al botezului, alba fiind şi o amintire a schimbării la faţă a lui Cristos pe muntele Tabor, când a apărut în veşminte „albe ca lumina” (Matei 17,2). Culoarea albă îl face de asemenea pe preot să îşi amintească de inocenţa şi puritatea chemării sale. Când se îmbrăca, preotul în vechime se ruga astfel: „Fă-mă alb, Doamne, şi curăţă inima mea; pentru ca fiind făcut alb în sângele Mielului să pot să merit recompensa veşnică.”

Următorul element folosit la îmbrăcare este cingulul, o frânghie legată în jurul taliei. Ea reprezintă frânghia cu care era legat Isus când era biciuit, şi de asemenea evocă modestia şi ţinuta morală corespunzătoare slujirii preoţeşti. Rugăciunea tradiţională la punerea cingulului era: „Încinge-mă, Doamne, cu cingulul curăţiei, şi stinge în inima mea focul concupiscenţei, şi virtutea cumpătării şi castităţii dă-mi-o mie.” Stola, derivată dintr-un ştergar purtat de cei din clasa superioară a societăţii şi asociat cu autoritatea, este pus în jurul gâtului pentru a exprima autoritatea spirituală pe care preotul o exercită în exercitarea slujirii sale. Simbolizează şi frânghia cu care a fost legat Cristos, amintind preotului de greutăţile slujirii. Rugăciunea la îmbrăcarea stolei spunea: „Refă în mine, Doamne, starea de nemurire pe care am pierdut-o prin păcatul primilor mei părinţi şi, deşi nedemn să mă apropii de misterele tale sacre, fă să merit cu toate acestea bucuria veşnică.”

Povara mea este uşoară

Cel mai vizibil veşmânt purtat de preot în timpul Liturghiei este casula, din latinescul casuala, însemnând „căsuţă”. Mons. Peter Elliot nota că „frumuseţea şi demnitatea acestui cel mai vizibil veşmânt euharistic sunt esenţiale în liturgie” (Ceremoniile ritului roman modern). Când un preot nou primeşte casula la hirotonire, Episcopul exclamă: „Primeşte veşmântul sacerdotal, pentru că Domnul este puternic şi va creşte în tine iubirea şi perfecţiunea.” Casula acoperă literalmente şi simbolic toate celelalte veşminte – dat fiind că toate celelalte virtuţi încep şi se bazează pe virtutea supremă a iubirii.

Casula a fost la început o pânză mare şi circulară, cu o gaură la mijloc prin care să poată trece capul preotului; era atât de mare încât de regulă trebuiau două ajutoare care să ridice de fiecare parte pentru ca mâinile preotului să fie libere pentru celebrare. De-a lungul timpului, casula s-a scurtat pentru a permite preotului o mai mare libertate de mişcare. De-a lungul Evului Mediu şi până în secolul al XII-lea, spatele casulei (văzut de credincioşi în timpul rugăciunii euharistice) era împodobit cu o cruce sau cu un Y, simbolizând braţele lui Cristos întinse pe cruce. În timp ce preotul îşi pune pe umeri ultimul veşmânt, el spunea: „Doamne, care ai spus, ‘jugul meu este dulce şi povara mea uşoară’, ajută-mă să o port pentru ca să merit harul tău.” (aceste rugăciuni nu se mai recită după reforma adusă de Conciliul Vatican II, spre deosebire de situaţia din Bisericile Catolice Răsăritene – din unele cel puţin -, unde rugăciunile la îmbrăcarea veşmintelor au rămas în vigoare – n.r.)

Suntem formaţi de ceea ce vedem

În înţelepciunea ei perenă, Biserica se foloseşte de un principiu similar celui exprimat de Winston Churchill în discursul său către Parlament: asemenea lui Churchill, Biserica a declarat că la început noi modelăm bisericile şi simbolurile din ele, dar apoi bisericile şi simbolurile lor ne modelează pe noi. Suntem formaţi de lucrurile pe care le vedem, iar indiciile vizuale liturgice – altarul, vasele sacre, veşmintele preoţeşti – influenţează modul în care ne percepem religia. Forma catolică de celebrare a Liturghiei este manifestată în expresiile materiale liturgice şi clarificate de simbolurile vizibile încorporate în mediul liturgic. Simbolurile folosite în cultul catolic strigă către cer la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii: Quam terribilis est haec hora! (Cât de minunată este ora aceasta!).

3 Comments

  1. Va multumesc pt. toate aceste informatii. Sunt de mare folos. As dori citeva informatii despre Cadelnita. Dumnezeu sa va dea sanatate si inspiratie. Multumesc inca o data.

  2. Am gasit pe Maranata.it Sfanta Liturghie celebrata dupa ritul tridentin (Pius X), traditionala si, deoarece sunt la o varsta inaintata, nu as vrea sa mor fara sa mai asist la o asemenea Sfanta Liturghie. Se pare ca in alte tari ritualul vechi capata din ce in ce mai multi simpatizanti. Pe cand si la noi, din cand in cand, cate o Sfanta Liturghie traditionala? In rest, articolul de mai sus este exceptional. Cu multumiri si recunostinta…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *