Manualul bunului păstor

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 septembrie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Papa Benedict
Traducere: Anca Mărtinaş
Sursa: www.Chiesa

Papa Benedict se adresează preoţilor.

Vara trecută, în timpul vacanţei sale în Alpi, Papa Benedict al XVI-lea s-a întâlnit cu preoţii Diecezei de Aosta. Anul acesta Papa s-a întâlnit cu preoţii Diecezei de Albano, o Dieceză cu o jumătate de milion de credincioşi, pe a cărei teritoriu se află reşedinţa pontificală de vară de la Castel Gandolfo, unde Sfântul Părinte şi-a petrecut mare parte din vară.

Papa i-a primit pe preoţi în ultima zi a lunii august, în Sala degli Svizzeri. A fost salutat de Episcopul Marcello Semeraro de Albano, după care – la fel cum a făcut la 25 iulie 2005 la Aosta şi la 2 martie a.c. cu preoţii din Roma – a răspuns la întrebările puse de cei prezenţi în loc să citească un discurs. Această opţiune pentru „întrebări şi răspunsuri” se anunţă a fi o trăsătură a stilului de comunicare al Papei Benedict. La fel a procedat şi la 15 octombrie 2005, cu copiii care au primit Prima Împărtăşanie în acel an, veniţi în număr mare în Piaţa San Pietro. Şi tot aşa a procedat la 6 aprilie a.c., tot în Piaţa San Pietro, cu tinerii care se pregăteau pentru Ziua Mondială a Tineretului. De fiecare dată, Papa a căutat să adapteze răspunsurile după audienţa din faţa sa.

Preoţilor din Dieceza de Albano, Papa le-a oferit prin această sesiune de întrebări şi răspunsuri un fel de ghid despre slujirea pastorală: cum să celebreze Liturghia, cum să recite breviarul, cum să administreze sacramentele, cum să îi aducă înapoi pe cei ce s-au îndepărtat de Biserică, cum să fie fideli castităţii, cum să arate cuplurilor căsătorite frumuseţea căsătoriei… Papa Benedict a răspuns de regulă pe larg la fiecare întrebare. Transcrierea completă a acelui dialog cu preoţii de la Albano a fost oferită a doua zi de Biroul de Presă al Vaticanului, apărând apoi în ediţia din 2 septembrie a „L’Osservatore Romano”, ediţia italiană. În cele ce urmează vă oferim pasaje din textul integral, aproximativ o treime din total (introducere semnată de Sandro Magister).

* * *

„Avem speranţă pentru Biserică? Răspund, fără ezitare: DA!”

1. DESPRE RECITAREA BREVIARULUI

Viaţa interioară este esenţială pentru misiunea noastră de preoţi. […] Este o particularitate a preotului faptul de a fi un om al rugăciunii, de a sta dinaintea Domnului rugându-se pentru alţii, chiar înlocuindu-i pe alţii care, poate, nu ştiu să se roage, nu vor să se roage sau nu găsesc timp pentru rugăciune. […] Biserica ne dă posibilitatea de a avea timp liber pentru Dumnezeu, solicitându-ne, asemenea unei bune mame, să îndeplinim două practici care fac parte din îndatoririle noastre: celebrarea Sfintei Liturghii şi recitarea Breviarului care, mai mult decât rostit, trebuie trăit ca o ascultare a cuvântului pe care Domnul ni-l oferă în Liturgia Orelor.

Este necesară interiorizarea acestui cuvânt, atenţi fiind la ceea ce Domnul ne spune, fiecăruia în parte; să ascultăm apoi comentariul Părinţilor Bisericii sau pe cel al Conciliului, din a doua lectură a Oficiului Lecturilor şi să ne rugăm întrebuinţând impresionanta invocaţie pe care o reprezintă Psalmii, prin care suntem părtaşi la rugăciunea tuturor timpurilor. Astfel, recitând Psalmii, se roagă împreună cu noi poporul Vechii Alianţe, după cum noi ne alăturăm acestuia în rugăciune; ne rugăm împreună cu Dumnezeu, autenticul izvor şi subiect al Psalmilor; ne rugăm împreună cu Biserica din toate timpurile.

Astăzi am avut [în Breviar] un sugestiv comentariu al Sfântului Colombano despre Cristos, izvorul de apă vie din care bem. […] Lumea este însetată şi încearcă să-şi potolească această arşiţă prin fel de fel de distracţii, dar înţelege bine că acestea nu reprezintă apa vie de care are cu adevărat nevoie. Numai Dumnezeu este izvorul apei celei vii. […]

Să încercăm să bem apa cea vie prin rugăciune, prin celebrarea Sfintei Liturghii, prin lectură şi să o facem să devină în noi înşine un izvor, astfel încât să putem răspunde pe măsură setei omenirii zilelor noastre.

2. DESPRE BISERICĂ, MEREU VIE

Avem speranţă pentru această Dieceză […] şi pentru Biserică? Răspund, fără ezitare: DA! […] Biserica este vie! Avem două mii de ani de istorie a Bisericii, cu multe suferinţe dar şi cu multe eşecuri: să ne gândim la Biserica din Asia Mică, la marea şi înfloritoarea Biserică din Africa de Nord, dispărută odată cu invazia musulmană. Aşadar, părţi din Biserică pot realmente dispărea, după cum spune Apocalipsa: „Dacă nu te vei pocăi, voi mişca sfeşnicul tău din locul lui” (Apoc. 2,5). Dar, pe de altă parte, vedem cum, în ciuda atâtor crize, Biserica renaşte cu o înnoită tinereţe şi prospeţime.

În secolul Reformei, Biserica Catolică părea aproape sfârşită; părea atunci triumfător noul curent care afirma dispariţia Bisericii din Roma, dar vedem cum, cu mari sfinţi precum Ignaţiu de Loyola, Tereza d’Avila, Carol Borromeul, Biserica învie, găsind în Conciliul din Trento o reactualizare şi o revitalizare a doctrinei sale, făcând-o să renască cu şi mai multă vitalitate.

Să privim la perioada Iluminismului, când Voltaire spunea: în sfârşit s-a terminat cu această învechită Biserică, umanitatea continuă să trăiască! Şi, ce s-a întâmplat, în schimb? Biserica se reînnoieşte, secolul al XIX-lea devenind un timp al marilor sfinţi, al unei regenerate vitalităţi pentru multe congregaţii religioase şi al unei credinţe cu mult mai puternice decât valurile filosofice care pleacă şi vin.

Tot astfel şi în secolul trecut, când Hitler spunea: „Providenţa m-a chemat pe mine, un catolic, pentru a pune capăt catolicismului. Doar un catolic poate distruge catolicismul”. El afirma acestea sigur fiind că are la îndemână toate mijloacele pentru a distruge, în sfârşit, Biserica Catolică. În aceeaşi măsură, marele curent marxist avea siguranţa de a realiza revizuirea ştiinţifică a lumii şi deschiderea porţilor spre viitor, afirmând că Biserica este pe sfârşite, că este terminată. Biserica este însă mai puternică, potrivit cuvintelor lui Cristos, căci viaţa lui Cristos este cea care iese învingătoare în Biserica Sa.

Chiar şi în timpurile dificile, când lipsesc vocaţiile, cuvântul lui Dumnezeu rămâne nemuritor, şi cel care – cum spune Domnul Dumnezeu – îşi clădeşte casa pe stânca cuvântului lui Cristos, construieşte bine, de aceea putem fi încrezători. Vedem, de altfel, în prezent, noi iniţiative de credinţă; vedem cum Biserica din Africa, în ciuda problemelor pe care le înfruntă, are încă o prospeţime de vocaţii încurajatoare. Şi astfel, în ciuda diversităţilor din panorama istorică a zilelor noastre, vedem – nu doar credem – că ceea ce a spus Mântuitorul este duh şi viaţă, sunt cuvinte de viaţă veşnică, aşadar de speranţă care nu piere.

3. DESPRE VALOAREA MISIONARĂ A BOTEZULUI ŞI A MIRULUI

Botezul […] ne pune în legătură chiar şi cu acele persoane care nu sunt foarte credincioase şi care merg rar la biserică. Îndatorirea de a pregăti Botezul, de a deschide sufletele părinţilor, ale rudelor şi ale naşilor spre înţelegerea realităţii acestui sacrament poate, ba chiar mai mult, trebuie să fie considerată ca o datorie misionară care depăşeşte cu mult limitele persoanelor aşa-zis „credincioase”. Pregătind Botezul, să încercăm să facem înţeles faptul că acest sacrament înseamnă să intri în familia lui Isus care este viu şi care are grijă de noi şi se preocupă pentru noi în aşa măsură încât a luat trup omenesc şi a întemeiat Biserica, trup al Mântuitorului, în interiorul căreia Isus poate lua din nou trup în lumea zilelor noastre. Botezul este reînnoire a vieţii în sensul că, dincolo de darul vieţii biologice, avem nevoie să dăm vieţii un sens care să fie mai puternic decât moartea şi care să dăinuie chiar dacă, într-o zi, părinţii nu vor mai fi. […]

Avem, apoi, de pregătit Mirul, la vârsta la care persoanele încep să ia decizii ce privesc şi credinţa. Desigur, nu trebuie să transformăm Mirul într-un soi de „pelagianism”, lăsând să se creadă că cineva devine catolic de la sine putere, ci trebuie explicată legătura dintre harul credinţei şi răspunsul faţă de acest mare dar.

4. DESPRE CĂSĂTORIE ŞI DESPRE DIVORŢAŢII RECĂSĂTORIŢI

Un alt Papă iubitor de copii.

Căsătoria se înfăţişează şi ea ca o mare ocazie misionară, deoarece în prezent – prin voia Domnului – doresc, încă, să se căsătorească în biserică mulţi dintre aceia care nu o frecventează prea des, căsătoria fiind un prilej de a-i face pe aceşti tineri să se confrunte cu realitatea căsătoriei creştine, sacramentale.

Această ocazie este, însă, şi o mare responsabilitate care devine evidentă mai ales în procesele canonice de declararea a nulităţii căsătoriei şi în situaţia divorţaţilor recăsătoriţi, care ar dori să se apropie de masa ospăţului euharistic şi nu înţeleg de ce nu este posibil. Şi aceasta din pricină că, probabil, nu au înţeles ce înseamnă acel „Da!” rostit în faţa lui Dumnezeu şi care este, în acelaşi timp, o aliere la Da-ul rostit de Cristos, un mod de a se uni cu fidelitatea Mântuitorului faţă de misiunea Sa, care se extinde la misiunea Bisericii şi, astfel, la cea a Sacramentului Căsătoriei.

De aceea consider că pregătirea pentru Căsătorie este un prilej de foarte mare importanţă, de adevărat misionarism, o ocazie de a vesti din nou faptul că Sacramentul Căsătoriei este un sacrament al lui Cristos şi de a face astfel să se înţeleagă importanţa fidelităţii şi, pornind de la aceasta, să se înţeleagă problema celor divorţaţi şi apoi recăsătoriţi.

5. DESPRE PREGĂTIREA OMILIEI

În cadrul Sinodului Episcopilor, de anul trecut, Părinţii au discutat mult despre omilie, subliniind cât este de dificilă, în zilele noastre, găsirea unei „punţi” între cuvântul Noului Testament, scris acum două mii de ani, şi prezentul pe care îl trăim.

Trebuie spus că exegeza istorico-critică se revelează de multe ori insuficientă în pregătirea omiliei. Constat eu însumi acest fapt, încercând să pregătesc omilii care să actualizeze cuvântul lui Dumnezeu sau, mai bine spus – dat fiind că cuvântul lui Dumnezeu conţine în sine această actualitate – să fac ca lumea să simtă, să înţeleagă această actualitate. Exegeza istorico-critică ne spune multe despre trecut, despre momentul în care a luat naştere cuvântul Sfintei Scripturi, despre semnificaţia pe care acest cuvânt l-a avut în timpul apostolilor lui Isus, dar nu ne ajută mereu îndeajuns de mult pentru a înţelege că ceea ce a spus Isus, ceea ce au spus apostolii, dar şi cuvintele Vechiului Testament sunt duh şi viaţă: prin ele Dumnezeu ne vorbeşte şi astăzi, în prezentul zilelor noastre.

Cred că este necesară o „provocare” a teologilor – iar Sinodul a lansat această provocare – pentru ca aceştia să meargă mai departe în a-i ajuta pe parohi în pregătirea omiliilor, în a face văzută actualitatea cuvântului Sfintei Scripturi: Dumnezeu a vorbit nu doar în trecut, ci ne vorbeşte astăzi. Am citit, în ultimele zile, proiectul exortaţiei apostolice post-sinodale şi am constatat, cu satisfacţie, că documentul stăruie în lansarea „provocării” de a pregăti noi modele de omilie.

6. DESPRE ARTA DE A PREGĂTI SFÂNTA LITURGHIE

În a sa „Regulă”, Sfântul Benedict le spune călugărilor, referitor la recitarea Psalmilor: „Mens concordet voci”, adică mintea să fie acordată vocii, cuvintelor […]. Sfânta Liturghie ne dă cuvintele iar noi trebuie să pătrundem aceste cuvinte, să găsim armonia cu realitatea acestora care precede nouă.

În plus, trebuie să învăţăm să înţelegem structura Sfintei Liturghii şi de ce este construită astfel. Liturghia s-a dezvoltat pe parcursul a două milenii şi chiar şi după reformă [cea a Conciliului Vatican II] ea nu a devenit o creaţie elaborată doar de câţiva specialişti în materie de teologie liturgică. Sfânta Liturghie rămâne mereu o continuare a creşterii neîncetate în adoraţie şi în vestire. Astfel, este foarte important să înţelegem această structură îmbogăţită în timp pentru a putea să ne sintonizăm şi să pătrundem cu mintea noastră în „vocea” Bisericii. […]

Aceasta este prima condiţie: noi înşine trebuie să interiorizăm structura, cuvintele Sfintei Liturghii, cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât celebrarea noastră să devină într-adevăr o celebrare împreună cu Biserica, în cadrul unei întrevederi cu Dumnezeu. Am senzaţia că cei prezenţi la Sfânta Liturghie percep dacă noi suntem cu adevărat în colocviu cu Dumnezeu şi cu ei, dacă îi atragem şi pe alţii în această rugăciune comunitară, în comuniunea cu toţi cei ce sunt fii ai lui Dumnezeu; şi, în aceeaşi măsură, lumea percepe dacă celebrarea noastră este doar o manifestare exterioară.

Elementul fundamental al adevăratei „ars celebrandi” („arta de a celebra”) este armonia, concordanţa dintre ceea ce spunem cu buzele şi ceea ce gândim cu inima. […] Cu alte cuvinte, „ars celebrandi” nu intenţionează să invite la un soi de teatru, de spectacol, ci la o interioritate care se face simţită, este evidentă şi devine binevenită pentru cei care participă la Sfânta Liturghie. Doar atunci când cei prezenţi percep că celebrarea euharistică nu este o „artă” exterioară, spectaculoasă şi că noi nu suntem actori ci, dimpotrivă, ceea ce facem este expresia căii inimii noastre, care atrage şi inimile lor, atunci Sfânta Liturghie devine minunată, devine comuniune dintre toţi cei prezenţi şi Dumnezeu.

Cu siguranţă, acestei condiţii esenţiale exprimate în cuvintele Sfântului Benedict: „Mens concordet voci” – adică inima să fie, cu adevărat, ridicată, înălţată la Domnul – trebuie să i se asocieze şi elemente exterioare; trebuie să învăţăm să pronunţăm bine cuvintele. Uneori, pe vremea când eram profesor în ţara mea de origine, tinerii citeau [la liturghie] Sfânta Scriptură; şi citeau ca şi cum ar fi avut sub ochi textul unui poet pe care nu-l înţelegeau. Sigur, pentru a rosti bine un text trebuie, mai întâi, să îl fi înţeles în dramatismul său, în actualitatea sa. Tot astfel şi în cazul prefeţei şi a rugăciunii euharistice, dat fiind că pentru credincioşi este dificil să urmărească un text aşa de lung, precum cel al rugăciunii euharistice. De aceea iau naştere anumite aşa-zis „invenţii”, dar problema nu se rezolvă venind cu alte, mereu noi, rugăciuni euharistice ci dându-i acestui moment de rugăciune acea încărcătură de linişte sufletească care să-i invite şi pe ceilalţi la a tăcea şi la a se ruga împreună cu Dumnezeu. Aşadar, dacă rugăciunea euharistică este pronunţată bine, incluse fiind şi necesarele momente de tăcere, dacă este rostită cu interioritate dar şi cu arta de a spune, s-ar putea vedea o îmbunătăţire. […]

Cred, de asemenea, că trebuie găsite prilejuri, în cadrul catehezei sau în cel al omiliei, de a explica cât mai bine credincioşilor rugăciunea euharistică, pentru ca poporul lui Dumnezeu să pătrundă înţelesurile acesteia şi astfel să îşi deschidă sufletul spre a trăi, cu toată fiinţa, momentele din Sfânta Liturghie ce urmează: Relatarea instituirii Euharistiei şi Consacrarea, Rugăciunea pentru cei vii şi pentru cei morţi, Rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Epicleza.

Aşadar, cuvintele trebuie să fie rostite bine şi, de asemenea, este necesară o pregătire corespunzătoare; ministranţii trebuie să ştie bine ce au de făcut, iar lectorii trebuie să ştie să pronunţe corect; cât despre coruri şi cântece, acestea trebuie să fie, de asemenea, bine pregătite, iar altarul trebuie să fie frumos ornat. Toate aceste aspecte – chiar dacă multe dintre acestea sunt lucruri practice – ţin de acea „ars celebrandi” („arta de a celebra”) […] şi care este arta de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

7. DESPRE FIDELITATEA ÎN CADRUL PREOŢIEI, ASEMENEA FIDELITĂŢII ÎN CĂSĂTORIE

Mulţi tineri amână căsătoria în biserică, temându-se de ceea ce este definitiv; ba mai mult, întârzie chiar să se căsătorească civil. În prezent, ireversibilitatea le pare multora, tineri şi chiar mai puţin tineri, ca o încătuşare ce contravine sensului de libertate, acesta constituind o dorinţă primordială. Apoi, văzând în jurul lor atâtea căsătorii falimentare, le este teamă de o asemenea nereuşită şi consideră că această formă juridică – cum privesc ei căsătoria – este o povară exterioară care sufocă iubirea.

Trebuie, însă, clarificat faptul că Sacramentul Căsătoriei nu reprezintă o încătuşare juridică şi nici o povară ci, dimpotrivă, maxima frumuseţe a acestei uniuni stă tocmai în faptul că este definitivă, doar astfel iubirea dintre soţi putându-se împlini în toată splendoarea ei. […]

Chiar şi în perioadele de criză, îndurând momente care par de nesuportat, se deschid noi căi şi se face simţită o nouă frumuseţe a iubirii, căci o frumuseţe alcătuită doar din armonie nu este o adevărată frumuseţe. […] O autentică frumuseţe are nevoie şi de contrast, căci întunericul şi lumina se completează. Şi strugurii, pentru a se coace, au nevoie nu doar de soare, ci şi de ploaie, nu doar de zi, ci şi de noapte.

Chiar şi noi, preoţii, fie că suntem tineri sau adulţi, trebuie să învăţăm importanţa suferinţei, în perioadele de criză; trebuie să o suportăm, să o transcendem, căci doar aşa viaţa devine o adevărată bogăţie. Pentru mine are o valoare simbolică faptul că Mântuitorul poartă pentru totdeauna stigmatele. Expresie a unei suferinţe atroce şi a morţii, stigmatele sunt acum peceţi ale victoriei lui Cristos, ale splendorii biruinţei iubirii Sale pentru noi.

Trebuie să acceptăm, fie în calitate de preoţi, fie în cea de soţi, necesitatea de a suporta perioadele dificile ale celui de lângă noi, acele momente de criză în care pare imposibil a mai sta împreună. Cei căsătoriţi trebuie să înveţe să meargă mai departe împreună, chiar şi în numele iubirii pentru copii, şi astfel să ajungă să se descopere din nou, să se iubească din nou, de data aceasta cu o iubire mult mai profundă şi mai autentică. Doar astfel, într-un parcurs lung, presărat cu suferinţe, iubirea se maturizează cu adevărat.

Cred că noi, preoţii, putem chiar să învăţăm de la soţi, din suferinţele şi din sacrificiile lor. Deseori credem că doar celibatul este un sacrificiu dar, cunoscând sacrificiile persoanelor căsătorite – să ne gândim la copii, la problemele care se ivesc, la temeri, la suferinţe, la boli, la răzvrătiri dar şi la problemele din primii ani de căsătorie când, din pricina plânsului copiilor, soţii adună nenumărate nopţi albe – trebuie să învăţăm sacrificiul nostru de la ei, de la sacrificiile lor şi, împreună, să descoperim frumuseţea maturizării în mijlocul acestor jertfe şi, astfel, să lucrăm pentru mântuirea altora. […]

Rămâne foarte important pentru mine faptul că, în Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Efeseni, nunta lui Dumnezeu cu omenirea, prin întruparea lui Isus, se înfăptuieşte prin cruce, din care ia naştere Biserica, noua umanitate. Căsătoria creştină izvorăşte tocmai din această nuntă divină şi, cum spune Sfântul Paul, căsătoria este împlinirea sacramentală a ceea ce se înfăptuieşte în acest mare mister. Aşadar, trebuie să învăţăm din nou şi continuu această legătură dintre cruce şi splendoarea învierii, încadrându-ne în acest sacrament.

Să ne rugăm Domnului, cerându-i să ne ajute în a vesti cât mai bine acest mister, în a-l trăi şi în a învăţa de la soţi felul în care îl trăiesc ei; să îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să trăim crucea pentru a putea cunoaşte, mai apoi, momentele fericite ale învierii.

8. DESPRE SFÂNTUL FRANCISC „CEL CONVERTIT”

Am auzit că aici, la Albano, a fost pusă în scenă o reprezentare a vieţii Sfântului Francisc. […] Această modalitate poate fi instructivă, poate trezi setea de a înţelege şi de a cunoaşte cât mai bine contextul tradiţiei creştine în care s-a format acest sfânt, care a fost nu doar un pacifist şi un apărător al mediului înconjurător ci era, mai cu seamă, o persoană convertită. Am citit, cu mare plăcere, că Episcopul de Assisi, Mons. [Domenico] Sorrentino tocmai pentru a împiedica acest „abuz” legat de figura Sfântului Francisc de Assisi, cu ocazia împlinirii a opt sute de ani de la convertirea acestuia, intenţionează să instituie un „An al convertirii” pentru […] a face să se înţeleagă ce înseamnă convertirea, punându-ne în legătură cu viaţa Sfântului Francisc, în încercarea de a căuta o cale care să dea o amplă viziune asupra vieţii unui convertit. Francisc a fost la început un tânăr uşuratic care a simţit, mai apoi, că nu îl mulţumea starea lui, viaţa pe care o ducea şi, auzind vocea lui Dumnezeu care-i cerea: „Reconstruieşte casa mea”, a înţeles, încetul cu încetul, ce însemna să „construiască casa Domnului”.

* * *

Textul integral poate fi citit pe situl Vaticanului în limbile engleză, italiană şi franceză.

One Comment

  1. ne puteti anunta aici intr-un comentariu unde va fi textul integral în romana ? multumesc ! fragmentele sunt frumoase dar sunt sigur ca textul integral este mai revelant / multumesc oricum pt efort dnei Martinas

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *