Editorial: Gol, surd, rănit, nefericit…

Teme: Editorial.
.
Publicat la 24 septembrie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan

Cu toţii dorim să fim fericiţi
nu toţi ştim cum.

Vacanţa s-a încheiat, viaţa îşi reia ritmul normal, inclusiv revista noastră. Probabil mulţi se aşteaptă ca acest număr să fie dedicat, măcar în parte, relaţia în criză dintre Biserica Catolică şi lumea musulmană. Nu am procedat astfel din mai multe motive: „criza” s-ar putea să fie depăşită; despre problematica islamică s-a mai scris în această revistă; şi apoi evenimentele se văd mai bine de la distanţă. Dacă va fi nevoie, vom reveni în numărul următor. Ca element de actualitate, mă voi folosi însă intens în rândurile ce urmează de discursurile papale din cadrul recentei vizite apostolice în Bavaria, readucând în atenţie câteva dintre ideile care mie personal mi s-au lipit de suflet, şi care pot oferi un fir roşu pentru introducerea acestui număr.

Strategema a fost necesară şi pentru că acest număr include o varietate de teme, ce prea puţin se leagă una de alta. După o vară a fost şi greu să alegem, din mulţimea de materiale bune avute la dispoziţie, câteva pentru revistă. Am ales în final, ca de obicei, nişte articole care să aibă relevanţă pentru formarea noastră. Şi, ca o revistă cu caracter eclezial, am început de la preoţia ministerială, ai cărei membri sperăm că se vor bucura să citească (fragmente din) „Manualul bunului păstor”, propus de Papa Benedict. Este vorba de un material care reproduce cam o treime din discuţiile avute în ultima zi a lunii trecute de către Sfântul Părinte cu preoţii Diecezei de Albano. Sunt idei pe care le-am considerat prea frumoase ca să nu merite o atenţie mai mare (sperăm chiar că poate impulsionat de acest articol, un preot va traduce cândva întregul material). Papa s-a arătat un tată bun pentru preoţi în repetate rânduri: fie când s-a întâlnit cu ei în mod particular (Aosta, Roma, Albano), fie în contexte mai largi, precum recent încheiata vizită în Bavaria.

Dacă aţi urmărit discursurile şi predicile papale, aţi sesizat poate unele motive repetate. De exemplu, Papa a vorbit în două rânduri (la predica la Vesperele din Bazilica din Altötting şi la Liturghia din Catedrala din Freising) despre „activismul gol”. „Când preoţii”, spunea Papa la 11 septembrie, „din cauza numeroaselor lor ocupaţii stau tot mai puţin şi mai puţin cu Domnul, ei pierd în cele din urmă, în ciuda activităţii lor uneori eroice, forţa interioară care îi susţine. Ceea ce fac devine un activism gol.” Trei zile mai târziu sublinia aceeaşi idee: „eficienţa activităţii pastorale depinde în cele din urmă de rugăciune; dacă nu, slujirea devine un activism gol”. Când Papa spune un lucru de două ori nu o face cu siguranţă din motive de vârstă. Şi deşi în ambele ocazii se adresa preoţilor, mesajul în sine are valabilitate pentru orice stare de viaţă. Căci fără să petreci timp cu Domnul, că eşti călugăr, conducător al unui grup parohial de tineret sau şofer de taxi, ce este ceea ce faci, dacă nu activism gol?

Şi de unde timp petrecut cu Domnul când astăzi majoritatea vedem mai des crucea pe care în mod blasfemiator se „răstigneşte” Madona prin concerte decât crucea de pe biserică, şi auzim mai multe „cuvinte de învăţătură” de la Becali decât de la preotul paroh sau de la îndrumătorul spiritual? În timpul aceleiaşi călătorii în Germania, Papa, la 10 septembrie, vorbea despre acea „‘împietrire a auzului’ privitoare la Dumnezeu, [de care] suferim în mod special în aceste timpuri. Spus mai simplu, nu mai suntem în stare să îl auzim pe Dumnezeu – există prea multe şi diferite frecvenţe care ne umplu auzul. Ceea ce se spune despre Dumnezeu ni se pare a fi ceva pre-ştiinţific, ce nu se mai potriveşte cu vremurile noastre. Pe lângă această dificultate de a auzi sau surzenie totală privitoare la Dumnezeu, ne-am pierdut evident şi capacitatea de a vorbi cu El şi despre El. Şi astfel am sfârşit prin a pierde o capacitate esenţială a percepţiei. Riscăm să ne pierdem simţul interior. Această slăbire a capacităţii noastre de percepţie scurtează drastic şi periculos de mult spectrul relaţiei noastre cu realitatea. Orizontul vieţii noastre este îngrijorător de limitat.”

În al treilea material al revistei, un interviu cu Cardinalul Cottier, fost teolog al casei papale, acesta spune la un moment dat: „Destinul nostru este eternitatea, nu timpul. Dacă măsura finală este timpul, cădem în relativism.” Am căzut de mult în relativism. Secolul vitezei ne-a obişnuit cu ideea că viaţa ne este o permanentă luptă nu pentru mântuirea noastră şi a celorlalţi, ci una cu timpul. Şi deşi, fiind fiinţe ce trăiesc în timp, acesta nu poate fi neglijat, problema este de orientare. A-ţi dezlipi privirea de pe ceas pentru a privi în sus (nu, nu pentru a ghici ora după poziţia soarelui)… A nu mai urma nebuniei zilei, ci nebuniei lui Cristos… „Aceasta cere detaşare de sine şi ‘acordarea’ deplină după voia Sa”, spunea Papa acum zece zile. „Nu este o sarcină uşoară, fiind împotriva ‘forţei gravitaţionale’ din interiorul nostru, care ne conduce spre a fi egoişti. Putem învinge această forţă doar dacă ne asumăm itinerarul pascal al morţii şi învierii.”

Papa în Bavaria.

În norocoasa zi de 13 a acestei luni, Papa constata că astăzi credinciosul etichetează rapid credinţa ca greoaie, voluminoasă asemenea volumelor de teologie. Şi totuşi, „credinţa este simplă”, a spus Sfântul Părinte în acea zi. Crezul creştin „nu este o colecţie de propoziţii; nu este o teorie”. Dumnezeu „nu este undeva departe în univers, undeva unde nimeni dintre noi nu poate ajunge vreodată” (Vespere, 10 septembrie). Sunt lucruri pe care omul de astăzi are nevoie să le audă. Astăzi ştim atât de multe despre ştiinţe, despre culturi îndepărtate, despre campionatele de fotbal şi despre vieţile vedetelor preferate, dar ştim atât de puţin despre Dumnezeu. După cum constata Sfântul Părinte, astăzi teritorii tradiţional creştine pot fi considerate din nou teritorii de misiune, unde este nevoie de o explicare a credinţei pornind de la nivelul elementar. Inclusiv de aceea am decis să includem în acest număr un material apologetic (penultimul ca ordine) despre rolul preotului în procesul iertării păcatelor.

Omul de astăzi, dezbrăcat de haina harului, are nevoie de sacramentele Bisericii. Secat în interior, are nevoie de apa după care nu mai însetezi. Cu cunoştinţele religioase ca o tablă goală, el are nevoie să redescopere ABC-ul credinţei. Mai e şi puţin (cam mult!) surd omul nostru. Şi rănit de păcate. Dar el vrea să fie fericit. Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Isus Cristos, îi este singura opţiune valabilă. Biserica-instituţie (prin Episcopi, preoţi şi cateheţi) şi Biserica-domestică (prin părinţi) trebuie să îşi conjuge eforturile pentru a conduce omul de astăzi, fie el copil sau adult, în prezenţa lui Dumnezeu, smulgându-l din forţa gravitaţională ce îi reţine atenţia asupra lui. Ajungem de unde am plecat: la necesitatea lui „a sta” în prezenţa lui Dumnezeu, un imperativ câtuşi de puţin limitat la preoţi. Altfel, cădem în activism gol, într-o existenţă goală.

Aşa cum nu putem concepe peştele fără prezenţa apei, la fel şi noi nu trebuie să concepem să existăm fără să fim în prezenţa lui Dumnezeu. „Familia devine mai fericită„, spunea Papa în a doua zi a pelerinajului său în Bavaria, „când apropierea lui Dumnezeu este trăită în rugăciune”. Fără să vrea să scuze familia, credincioşii, de rugăciune – la care a invitat cu insistenţă de atâtea ori – Sfântul Părinte afirmă însă un lucru interesant (şi nu o dată, ci de două ori! preoţilor Diecezei de Albano, apoi celor din Bavaria). Adresându-se lor, Papa spune: „Este o particularitate a preotului faptul de a fi un om al rugăciunii, de a sta dinaintea Domnului rugându-se pentru alţii, chiar înlocuindu-i pe alţii care, poate, nu ştiu să se roage, nu vor să se roage sau nu găsesc timp pentru rugăciune” (31 august). „În Liturgia Orelor ne rugăm ca oameni conştienţi de nevoia de dialog cu Dumnezeu, pomenindu-i însă în rugăciune şi pe toţi ceilalţi care nu au timpul sau abilitatea pentru aceasta” (11 septembrie). Din nou, repetiţia nu vine din cauza vârstei…

„Viaţa ta are un sens?”, a fost întrebarea „diamant” a sondajului efectuat la ediţiile din 2003 şi 2006 ale Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic. În acest număr am publicat un lung şi interesant interviu cu dl Emanuel Cosmovici, dar invitaţia mea este de a continua lectura cu rezultatele pe larg ale sondajului din 2003, aşa cum sunt ele prezentate pe situl indicat în respectivul articol. O constatare îmbucurătoare este aceea că majoritatea tinerilor au declarat că pentru ei viaţa are un sens (perioada de mai mare incertitudine pare a fi 16-19 ani, problema fiind cel mai bine clarificată pentru cei cu vârsta între 25 şi 29 de ani). În măsura în care acest sens pe care îl identifică ei îl include pe Dumnezeu, ne putem declara încrezători în viitor. Atunci sunt pe calea cea bună „În căutarea fericirii„.

Am ajuns şi la final. Ultimul articol din acest număr este un articol de… culoare. Fie că purtaţi ochelari, fie că nu, sperăm să îl găsiţi interesant, fiind o privire istorico-artistică, cu elemente catolice. Vă dorim lectură plăcută în faţa monitorului (excepţie dacă vă tipăriţi articolele), dar fără abuzuri! Micuţa vedetă Cleopatra Stratan ne avertizează delicat într-una din melodiile ei, cu ale cărui versuri închei:

Majoritatea timpului trecător,
Noi stăm cu faţa în faţă la monitor.
Trec zile după zile, luni după luni,
Şi tot din ce în ce mai multe minuni…

Se-ntâmplă lucruri care nici n-am visat,
Aflăm din timp ce încă nu s-a-ntâmplat,
Ne-amuză lumea în care noi nu trăim,
Dar ce se-ntâmplă după geam nu ştim…

2 Comments

  1. Ca unul care am urmărit fiecare predică a papei din Germania, spun din toată inima că a fost o călătorie în lume, prin mesajul universal. Să sperăm că cuvintele papei au ajuns la urechile a cât mai mulţi, mai ales prin contribuţia presei. După mine, preoţii ar putea să înlocuiească câteva predici duminicale cu predicile papei, sa ajungă la toţi. Nu vreau să dau sfaturi, este doar o propunere…

  2. La obiect editorialul. Si subscriu si ante-comentatorului: discursurile din Bavaira merita difuzate. Omul de astazi este pierdut, confuz, nu stie ce e aceea fericire si o cauta in toate prostiile. Am avut ocazia sa calatoresc prin Europa si pot sa spun ca situatia de confuzie e generala. Papa ar trebui sa ia tara de tara si sa le vorbeasca oamenilor, sa ii trezeasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *