Destinul nostru este eternitatea, nu timpul

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 septembrie 2006.
Print Friendly

Autor: Wlodzimierz Redzioch
Traducere: Oana Capan
Sursa: Inside the Vatican

Fostul teolog al casei papale.

Cardinalul George Cottier este unul dintre teologii de marcă ai Bisericii. El a fost unul dintre cei mai importanţi sfătuitori ai Papei timp de 15 ani, slujind până în decembrie anul trecut ca teolog al casei papale. În următorul interviu acordat publicaţiei „Inside the Vatican”, prelatul abordează o serie largă de teme, de la homosexualitate la manipularea genetică a embrionilor umani şi a plantelor.

Există puţine moduri mai potrivite de a pătrunde în mintea şi agenda unui Papă decât acela de a sta de vorbă cu unul dintre cei mai apropiaţi sfătuitori ai săi: în acest caz, Cardinalul Georges Cottier, care la 25 aprilie 2006 a împlinit 84 de ani. El ne vorbeşte în cele ce urmează despre cei 15 ani alături de Papa Ioan Paul al II-lea şi despre provocările care stau în faţa Papei Benedict al XVI-lea. Cardinalul Georges Cottier s-a născut în 1922, la Celigny, Elveţia. A intrat în Ordinul Dominican în anul 1945, la vârsta de 23 de ani, şi apoi a studiat la Fribourg şi Roma. A fost hirotonit preot la 2 iulie 1951, la Roma, după care a predat la Universităţile din Geneva şi Fribourg. În anii 1980 a colaborat de mai multe ori cu Cardinalul Joseph Ratzinger în cadrul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. S-a opus teologiei eliberării şi a avut un rol activ în pregătirea celui de-al doilea document al Vaticanului prin care aceasta era condamnată.

Este membru al Comisiei Teologice Internaţionale şi a fost secretarul ei general începând din martie 1989. A fost numit teolog al casei papale în decembrie 1989. După ce a fost anunţat în anul 2003 că va fi creat Cardinal, a fost consacrat Arhiepiscop de titular de Tullia la 20 octombrie 2003, de către Cardinalul Schonborn, Arhiepiscop de Viena. A intrat în Colegiul Cardinalilor la 21 octombrie 2003. Deoarece împlinise deja vârsta de 80 de ani, numirea sa a fost un semn al marii stime pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-o purta, şi al importantei contribuţii pe care el a adus-o Bisericii.

– Eminenţă, aţi fost teolog al casei papale timp de mulţi ani. Care au fost responsabilităţile Dvs în această funcţie?

– Mi-am desfăşurat activitatea ca teolog al casei papale timp de 15 ani. Este o funcţie care datează din timpurile medievale. Încă de la început, teologul papal era ales din Ordinul Dominican. Sarcina teologilor s-a schimbat de-a lungul secolelor. Iniţial, ei conduceau cursuri de teologie pentru Cardinalii Curiei. În anii 1800, decizia în privinţa „imprimatur”-ului (permisiunea ecleziastică pentru ca o lucrare să poată fi publicată) pentru toate cărţile tipărite în Roma îi aparţinea teologului pontifical.

Astăzi, principala muncă este aceea de a citi, din perspectiva unui teolog, toate textele care sunt semnate sau citite de Papă. Este evident că Papa nu îşi scrie toate textele şi că are mulţi colaboratori care îl ajută în această sarcină. Aceşti colaboratori diferă în funcţie de tema abordată: tema ecumenismului este tratată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor; vizitele ad limina ale Episcopilor sunt pregătite de către Conferinţele Episcopale, Secretariatul de Stat şi Nunţii Apostolici; catehezele de la audienţele generale de miercurea de către o comisie ad hoc în funcţie de temă; etc. De aceea, trebuie avut grijă să nu existe ambiguităţi în texte. De asemenea, trebuie avut grijă ca textele să nu fie expuse pericolului manipulării jurnalistice (de exemplu prin citarea unei singure fraze în afara contextului).

Încă ceva: trebuie să asigurăm existenţa unei anumite armonii în textele care vin din surse diferite – trebuie să unificăm limbajul lor. Suntem de asemenea atenţi la a asigura ca Papa să nu vorbească despre anumite subiecte care sunt dezbătute încă de către teologi, deoarece o afirmaţie pontificală ar închide discuţia. Se ştie că anumite subiecte sunt studiate de către Comisia Teologică Pontificală, şi astfel de studii necesită timp.

– Aţi urmărit viaţa Bisericii Catolice dintr-o poziţie privilegiată. Cu ce probleme teologice s-a confruntat Biserica în aceşti ultimi 15 ani, la sfârşitul celui de-al doilea şi la începutul celui de-al treilea mileniu?

– Cu multe probleme. Cincisprezece ani constituie un timp îndelungat în viaţa Bisericii. Îmi amintesc că la început, în prima parte a anilor 1990, se punea încă problema teologiei eliberării. Marxismul ajunsese să aibă o puternică influenţă asupra anumitor cercuri catolice din America Latină. Mai era problema inculturalizării, legată de dorinţa sublinierii unei anumite identităţi culturale, problemă ridicată de câţiva teologi din India. Apoi problema preoţiei pentru femei – Papa Ioan Paul al II-lea a trebuit să scrie un document pentru a pune capăt discuţiei.

Au existat de asemenea problemele fundamentale asupra cărora Papa Ioan Paul al II-lea s-a concentrat încă de la început şi care au fost abordate în enciclica sa Veritatis Splendor (în opinia mea, cel mai important document al Papei Ioan Paul al II-lea), în cele trei enciclice ale sale pe tema doctrinei sociale, şi în documentele despre ecumenism. O altă enciclică foarte importantă a fost Fides et ratio (aş spune că, după Veritatis Splendor, acest document este al doilea „pilastru” al învăţăturii Papei Ioan Paul al II-lea). Deoarece înainte fusese profesor de filozofie, Papa Ioan Paul al II-lea a fost foarte atent la problemele ridicate în această enciclică.

Mai apoi, la sfârşitul anilor 1990, activitatea Papei Ioan Paul al II-lea s-a concentrat pe pregătirea Jubileului Anului 2000. În mod evident, încă de la începutul pontificatului său, Papa a ştiut că va trebui să conducă Biserica în cel de-al treilea mileniu al creştinismului (aşa cum a profeţit Cardinalul Stefan Wyszyski în 1978, când Cardinalul Wojtyla a fost ales Succesor al lui Petru). Papa Ioan Paul al II-lea s-a implicat intens în acest sens. Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, care vorbea despre Anul Sfânt 2000, a fost un text foarte personal al Papei. În acea vreme conduceam comisia teologică jubiliară, care a pregătit două simpozioane, despre anti-iudaism şi despre Inchiziţie, pentru a face opinia publică creştină mai sensibilă la aceste teme. A fost un moment foarte important: Biserica a cerut iertare dar a şi iertat ofensele pe care le-a suferit.

În ciuda sănătăţii sale precare, Papa Ioan Paul al II-lea a participat la întreg programul pe care l-a prevăzut pentru Anul Jubiliar. A făcut chiar şi pelerinajul în Ţara Sfântă. Anul Sfânt a aşezat Biserica într-o atitudine de rugăciune. Scrisorile Papei au subliniat de asemenea acest lucru: cea pe tema Rozariului (Rosarium Virginis Mariae) şi cele două pe tema Euharistiei (Ecclesia de Eucaristia şi Mane nobiscum Domine). Aş spune că şi moartea Sfântului Părinte trebuie văzută în lumina rugăciunii Bisericii.

– Ultimele secole au fost martorele apariţiei mai multor ideologii anti-umane periculoase, care până la urmă au eşuat. Astăzi Papa Benedict al XVI-lea atrage atenţia asupra unui alt pericol: relativismul. De ce este relativismul un pericol?

– Relativismul înseamnă absenţa sau, în cazurile radicale, negarea oricărei referinţe la absolut sau la transcendent. Este o reacţie la totalitarism şi poate fi identificată cu un fel de liberalism şi individualism în care fiecare persoană judecă ce este bine şi rău. Astfel, izvorul normelor adevărului nu mai este Dumnezeu, ci omul însuşi. Nu mai există o viziune universală privind binele şi răul. Fiecare persoană are propriul său „adevăr” şi acesta este relativismul. Relativismul poate fi văzut în acţiune în dezbaterile din parlamentele din Europa şi America. A început cu problema avortului; acum priveşte forma căsătoriei…

Rădăcinile individualismului se găsesc în perioada iluminismului, chiar dacă în iluminism exista încă o anumită idee privind legea naturală, care astăzi nu mai este prezentă. Mă întreb uneori dacă, dintr-un anumit punct de vedere, marxismul nu a fost o reacţie anti-liberală, adică o reacţie împotriva exceselor şi erorilor liberalismului. Deoarece marxismul s-a dovedit a nu fi soluţia potrivită pentru corectarea acestor erori, astăzi ne aflăm într-o situaţie şi mai negativă, fiind mai radicalizată.

– Care ar trebui să fie răspunsul omenirii la această criză?

– Trebuie să redescoperim semnificaţia persoanei umane. Papa Ioan Paul al II-lea a văzut cu claritate acest lucru. Fiinţa umană este o persoană. În viziunea creştină aceasta înseamnă că este creată după chipul lui Dumnezeu, are o valoare intrinsecă şi din acest motiv este transcendentă cu privire la lucrurile temporale. Destinul nostru este eternitatea, nu timpul. Dacă măsura finală este timpul, cădem în relativism.

– Tehnologia modernă a produs remarcabile beneficii pentru calitatea vieţii umane, dar de asemenea a adus noi pericole. Avem capacitatea de a ne distruge cu bomba atomică. Există de asemenea încercări de a manipula însăşi viaţa, ca şi cum omul ar vrea să îl înlocuiască pe Creator. Ce are de spus teologia catolică cu privire la inseminarea artificială şi la experimentele genetice făcute pe embrioni umani sau chiar pe plante (hrana genetic modificată)?

– Oamenii de ştiinţă încearcă să facă ceea ce pot cu mijloacele lor tehnologice, iar progresul ştiinţelor naturale a permis o dezvoltare tehnică spectaculoasă. Tehnologia în sine este însă „oarbă” şi trebuie să fie reglementată de etică. Ce se întâmplă dacă acest control lipseşte am putut vedea în timpul perioadei naziste. Germania era cea mai avansată ţară din Europa din punct de vedere tehnologic. Dar Germania a folosit această tehnologie pentru a provoca război, pentru a ucide, pentru a face experienţe medicale pe oameni… Repet: tehnologia nu are propria ei „lumină” pentru a o călăuzi. Etica este cea care trebuie să facă acest lucru, susţinând adevărata libertate a omului. Este o provocare enormă, deoarece tentaţia este mare, cu atât mai mult cu cât cunoaşterea înseamnă putere: cu cât cunoaştem mai mult, cu atât avem mai multă putere de a schimba şi manipula lumea.

– Aceasta se întâmplă în cazul embrionilor umani?

– Biserica învaţă că embrionul uman este din momentul conceperii lui o fiinţă umană şi deci nu poate fi subiectul unor astfel de experimente. Embrionul, chiar dacă nu poate fi văzut cu ochiul liber, nu este doar un conglomerat de celule, după cum insistă un anumit materialism, ci o persoană. O fiinţă umană nu poate fi la începutul vieţii sale o non-persoană.

– Acelaşi lucru este valabil pentru plante şi animale?

– Nu. Plantele nu sunt persoane. Conform Bibliei, Dumnezeu i-a dat omului în administrare această lume. Aşadar, uneori manipularea genetică poate fi utilă. De exemplu, fermierii folosesc de inseminarea artificială pentru înmulţirea şeptelului, ceea ce este acceptabil.

– Care sunt limitele acestui tip de intervenţie?

– Problema este destul de delicată cu privire la plante. În primul rând, natura însăşi permite modificări. De exemplu, cultivatorii de plante au reuşit să încrucişeze portocalii cu mandarinele, sau perii cu caişii, şi nu există probleme. În cazul altor încrucişări transgenice, trebuie să se aibă grijă să nu se introducă factori care sunt dăunători omului, adică trebuie să se evalueze toate efectele colaterale. Pe scurt, cu aceste produse oamenii de ştiinţă trebuie să procedeze aşa cum fac cu medicamentele noi, care sunt supuse la teste foarte riguroase, mai întâi pe animale şi apoi pe oameni. Trebuie să fim foarte atenţi, dar de asemenea să continuăm studiul. Am sta de vorbă cu un om de ştiinţă care mi-a descris posibilitatea introducerii de proteine animale la anumite plante. Dacă aceste experimente vor reuşi şi nu vor fi dăunătoare omului, ar putea fi salvate vieţile a numeroşi oameni subnutriţi.

Trebuie să spunem că un anumit tip de protecţie a mediului care respinge orice fel de intervenţie umană în acest domeniu şi se opune categoric oricărei modificări genetice a hranei nu reprezintă o ecologie creştină, ci mai degrabă o religie neo-păgână care divinizează natura. Adevărata ecologie respectă legile naturii, limitează consumarea resurselor care nu se refac de la sine şi se gândeşte la consecinţele acţiunilor noastre asupra generaţiile viitoare. Aceasta nu înseamnă însă respingerea oricăror intervenţii umane, inclusiv a celor care au obiective juste.

– Din păcate, se pare adesea că scopurile cercetării genetice sunt pur financiare, şi nu idealul de a îmbunătăţi viaţa omului…

– Este adevărat. De exemplu, anumite firme care produc seminţe modificate genetic nu le-au explicat agricultorilor că plantele ce cresc din aceste seminţe nu produc recolte fertile. Ceea ce înseamnă că în fiecare an aceştia trebuie să cumpere din nou seminţe. Este o foarte gravă înşelăciune în plasa căreia cad oamenii necunoscători.

– Biserica este adesea acuzată în cercurile homosexuale că ar fi „homofobă”. Recentul document al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică cu îndrumări pentru admiterea bărbaţilor la studii pentru preoţie este indicat ca un exemplu al acestei atitudini homofobe. Care este răspunsul Dvs?

– Biserica învaţă că sexualitatea presupune o relaţie între două sexe, între un bărbat şi o femeie, între masculin şi feminin. Dacă nu este aşa, atunci avem de-a face cu o deviere de la sexualitate. Astăzi există o tendinţă de a afirma că sexualitatea în sine este ambivalentă, şi că homosexualitatea nu este diferită de heterosexualitate. Biserica nu poate accepta aşa ceva deoarece este împotriva proiectului fundamental al Creatorului. Persoanele care se găsesc în aceste situaţii sunt fiinţe umane care, din punct de vedere creştin, trebuie să facă tot ce pot pentru a se mântui. Biserica este convinsă că aceste persoane vor avea harurile necesare pentru a trăi virtutea castităţii.

Faptul de a avea înclinaţii homosexuale poate crea probleme în relaţiile umane. De obicei relaţiile cu persoanele de sex opus pot fi dificile. Din acest motiv, consider că textul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică este foarte echilibrat. Documentul, în esenţă, spune trei lucruri: (1) persoanele care au tendinţe homosexuale profunde nu pot fi preoţi deoarece relaţiile lor, atât cu femeile cât şi cu bărbaţii, nu sunt suficient de libere; (2) persoanele cu tendinţe homosexuale ce nu sunt adânc înrădăcinate ci provin din experienţe negative, pot ieşi din această stare şi de aceea nu trebuie în mod necesar să fie excluse de la preoţie; şi (3) rolul foarte important al îndrumătorului spiritual, care este legat de promisiunea păstrării secretului, dar trebuie să facă tot posibilul pentru a-l ajuta pe tânăr să îşi înţeleagă problema şi ia decizii. Doresc să subliniez faptul că nimeni nu îşi poate da sieşi o vocaţie; o vocaţie presupune întotdeauna o chemare. Nu există „dreptul” la a deveni preot.

– Sunt curios în legătură cu un lucru. Învăţătura islamică şi iudaică cu privire la homosexualitate este similară cu învăţătura Bisericii Catolice. De ce atunci mişcările de susţinere a homosexualităţii din lumea întreagă îşi îndreaptă toate atacurile doar asupra Bisericii? De exemplu vedem în marşurile homosexualilor demonstranţi îmbrăcaţi ca preoţi, călugări, călugăriţe, pentru a-şi bate joc de Biserică…

– Catolicul care deschide Biblia citeşte că Dumnezeu a creat omul după chipul său, bărbat şi femeie i-a creat. Există deci aici o viziune pozitivă asupra sexualităţii. Planul lui Dumnezeu presupune bărbaţi şi femei cu vocaţia de a transmite viaţa şi de a-şi creşte copiii. Aceasta este şi viziunea iudaică (cred că un rabin ar vorbi la fel ca mine) şi viziunea islamică, ce a venit după iudaism şi creştinism.

– Cardinalul Ratzinger, în meditaţiile sale pentru Calea Crucii din martie 2005 de la Coloseum, în textul pentru a noua staţiune vorbea despre „murdăria” din interiorul Bisericii lui Cristos, despre trădarea lui Cristos de către proprii Săi discipoli şi despre suferinţele provocate lui Cristos de creştini. Unii spun chiar că acum Biserica se confruntă mai mult cu duşmanii din interiorul ei – aşa numiţii „catolici anti-catolici” – decât cu cei din exteriorul ei. Cum aţi comenta această idee?

– Biserica este sfântă, dar este formată din păcătoşi. Cu toţii suntem păcătoşi şi avem nevoie de răscumpărarea lui Cristos şi de convertire. Au existat întotdeauna acte imorale comise de creştini. Păcatele clerului roman din timpul Renaşterii au provocat un scandal general. Trebuie să luptăm mereu împotriva unor astfel de comportamente scandaloase, ce au existat şi vor mai exista: aceasta este obligaţia celor ce deţin autoritatea în Biserică.

Din păcate, există catolici care nu acceptă învăţătura Bisericii şi morala catolică. Nu trebuie să ascundem faptul că unele grupuri sunt împotriva Magisteriului şi poartă un război deschis. Cardinalul Ratzinger, ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cunoştea bine luptele acestor catolici împotriva Magisteriului. Această opoziţie din sânul Bisericii este într-un fel rezultatul crizei post-conciliare. Un catolic trebuie să aibă simţul, aş spune eu, al ascultării faţă de învăţătura Bisericii.

– Problema este că cercurile de dizidenţi catolici se bucură de o mare simpatie în faţa presei…

– Nu trebuie să ne surprindă prea mult acest lucru. Este de ajuns să citim Noul Testament şi Apocalipsul. Isus nu a promis pace Bisericii Lui; dimpotrivă, a vestit vărsare de sânge şi persecuţie. Biserica lui Isus Cristos este şi va rămâne mereu un semn de contradicţie. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi că mărturia creştină merge mereu împotriva a ceea ce Sf. Ioan numea „lumea”. Aceasta s-a întâmplat în toate epocile istoriei.

– În viziunea Dvs, care sunt provocările la care va trebui să facă faţă Biserica în următoarele decenii?

– Este dificil să prevezi toate provocările. Cu siguranţă deschiderea Asiei către lume este şi pentru Biserică o mare provocare, o provocare la evanghelizare. O altă provocare este relaţia dificilă cu islamul. Islamul are valori pozitive, dar nu se înscrie în linia Evangheliei. Problema cu lumea islamică este controlarea violenţei. Musulmanii sunt fără apărare în faţa mişcărilor lor extremiste şi fundamentaliste violente. Apoi sunt problemele legate de lectura ştiinţifică a Coranului (metoda exegezei istorico-critice este aproape necunoscută în rândul musulmanilor) şi poziţia socială a femeilor.

– Cardinalul Walter Kasper a mai subliniat un alt aspect al islamului: pretenţia de a fi o religie universală, ceea ce înseamnă, printre altele, că doreşte să ia locul creştinismului…

– Musulmanii spun: noi am venit după iudaism şi creştinism, de aceea religia noastră este cea mai bună. Chiar şi cei mai neinstruiţi musulmani cred acest lucru. De aceea relaţiile cu islamismul vor fi foarte dificile.

– Acestea sunt problemele „externe”. Dar cele interne?

– Cred că cea mai mare problemă cu care se confruntă astăzi Biserica este ignoranţa religioasă a credincioşilor. Această ignoranţă este răspunzătoare, printre altele, de răspândirea sectelor, în special în America Latină şi în Africa. De aceea publicarea marelui Catehism al Bisericii Catolice şi a Compendiului Catehismului este o contribuţie foarte importantă a Papei Ioan Paul al II-lea în lupta împotriva acestei ignoranţe.

– Doresc să închei conversaţia noastră punând tulburătoarea întrebare a lui Isus: Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?

– Este o întrebare cu adevărat tulburătoare, dar Isus a spus de asemenea: voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Istoria Bisericii este o istorie de încercări şi persecuţii, dar şi de convertiri. Există multe probleme, precum pierderea credinţei în multe ţări cu o veche tradiţie catolică, dar în acelaşi timp vedem înflorirea credinţei în fostele ţări de misiune. Parafrazându-l pe Pascal, putem spune că noi catolicii ne aflăm în corabia ce navighează în mijlocul furtunii, dar avem promisiunea Domnului că barca Bisericii nu se va scufunda vreodată.

2 Comments

  1. Malraux spunea: Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Pe de alta parte, relatiile intre cele trei religii monoteiste trebuie sa se schimbe. Toti credem intr-un singur Dumnezeu, numai perceptiile umane asupra prezentei lui pe Pamint sunt diferite. Cred ca va exista un viitor in care-si vor avea loc si Isus si Mahomed ca vestitori ai unui singur Dumnezeu.

  2. Cardinalul George Cottier este una dintre marile personalitati religioase ale secolului nostru. Aici as considera si pe Cardinalul Lustiger. Cea mai mare personalitate religioasa a secolului nostru ramane Papa Ioan Paul II, Apostolul unei religii a pacii si al iubirii aproapelui. Iisus Christos spune in Evanghelia dupa Matei ca se va mantui cel care va spune si va face. Iisus aflat pe Cruce moare si invie in acelasi timp. In timpurile noastre avem nevoie de Dumnezeu mai mult decat oricand. Sunt timpuri de prigonire ale celor care il marturisesc pe Christos, sunt timpuri de materialism egoist si de indepartare de credinta. Omul ramane sclavul unei istorii a raului, fara a mai incerca sa inteleaga pe Dumnezeu, Cel Care Este. Papa Ioan Paul II spunea ca indepartarea de transcendenta devine o caracteristica a omului contemporan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *