Autor: Radu Capan

Un reportaj difuzat la ştiri acum câţiva ani prezenta o localitate uitată de lume, fără canalizare, lumină electrică şi altele. Părea incredibil să mai existe aşa ceva în România mileniului III, iar situaţia nu avea prea mari şanse să se schimbe, dat fiind că sătucul era departe de comuna de care aparţinea, şi în plus sufletele erau foarte puţine. Dar ceea ce m-a uimit mai mult a fost că la întrebarea reporterului “Ştiţi cine este preşedintele României?”, bătrânul intervievat a răspuns: “Tovarăşu’ Ceauşescu.” Şi nu din senilitate, ci pentru simplu fapt că ştirea nu ajunsese şi la el. În izolarea lor, el şi puţinii lui consăteni trăiau încă sub Ceauşescu, sub un preşedinte ajuns de mult sub pământ.

Cât de hilar ne sună un astfel de episod nouă, consumatorilor de internet, telefonie, televiziune, ziare… Dacă astăzi aflăm când se dă un gol la Campionatul Mondial din Germania la doar câteva secunde distanţă în timp de evenimentul în sine, închipuiţi-vă cât de “prompt” am afla câştigătorii la Jocurile Olimpice din Atena dacă ne-am “muta” în antichitate. Viteza de circulaţie a informaţiei, a mărfurilor şi a noastră înşine a crescut de domeniul fantasticului. Şi atunci apar alte situaţii hilare. Pâinea se scumpeşte la magazinul de pe colţ pentru că într-o ţară X a ieşit la alegeri un partid Y (iar tensiunile locale se reflectă în scumpirea petrolului în acea ţară, mai departe în preţul petrolului în lume, mai apoi şi la noi, iar pâinea se transportă cu maşina); sau o mamă din Canada îşi plânge fiul linşat undeva în Orientul Mijlociu, unde lucra de câteva luni, pentru că în Danemarca au apărut nişte caricaturi cu Mohamed. Astăzi când într-o ţară este ales un nou preşedinte sau izbucneşte un război sau are loc o catastrofă poţi spune că nu te interesează, dar nu neapărat că nu te afectează.

Marshall McLuhen prevestea acum câteva decenii că lumea va deveni un sat global, mass-media făcând ca totul pe mapamond să se întâmple ca în “ograda” mea, sub ochii mei. Un sat total altfel decât cel de mai sus. În vechiul sat te puteai naşte şi muri fără să afli de musulmani. Dacă nu veneau să te cotropească cu iataganele, nu aveai de ce să ştii ceva despre ei. În vechiul sat, satul moral, nu aveai de ce să te preocupe teme precum homosexualitatea, lefebvriştii, sectele… ba poate unii termeni nici nu îi ştiai. Alta este situaţia în satul modern, care te presează dacă nu chiar te obligă la contactul cu tot felul de realităţi. Probleme care păreau străine ţării noastre, ori Bisericii noastre, sunt de câteva luni, ori de azi, ori de peste câteva ore problemele noastre. Nu le mai poţi ocoli şi atunci tot ce îţi rămâne de făcut este să ştii cum să te raportezi lor. Dacă în satul vechi limba română îţi era suficientă (mă rog, cu câte o boabă de maghiară şi germană), în noul sat este aproape vital să ştii o limbă de circulaţie internaţională. Dar problema comunicării se extinde dincolo de limba vorbită: presupune să ştii câte ceva despre mentalitatea, neamul, istoria, tradiţiile, credinţa partenerului de dialog. Altfel îi dai la masă carne de porc vecinului tău de origine tunisiană sau te îmbraci la nunta prietenului tău cu culoarea care în ţara lui natală este cea de doliu.

Aceasta ar fi într-un fel tema numărului de faţă al revistei electronice “Lumea Catholica”: comunicarea sprijinită de cunoaştere. Nu este – prevenim din start – un număr estival, bun pentru relaxare; nu este nici măcar amuzant. În schimb doreşte să ofere câteva idei despre anumiţi parteneri de comunicare. Cum vorbim poate nu atât cu homosexualii cât despre homosexualitate (cu statul de exemplu)? Articolul profesorului de teologie morală Mark Lowery construieşte un cadru “nebisericos” de dialog. Articolul lui Pete Vere oferă argumentele pentru dialogul cu un alt partener: lefebvristul. Am ales acest text din două motive: în primul rând pentru că literatura românească despre lefebvrişti este subţirică dacă nu lipseşte cu desăvârşire; şi în al doilea rând pentru că lefebvriştii şi-au găsit susţinători şi între catolicii români. Un dialog cu ei este pentru noi inevitabil şi apropiat. În fine, cum luna aceasta cele două interviuri solicitate de revista noastră nu au fost finalizate până la apariţia numărului curent, am ales să includem în schimb un interesant interviu cu Cardinalul Oscar Rodriguez Maradiaga despre America Latină. Chiar dacă textul nu abordează central tema dialogului cu sectele, cred că ne oferă informaţii interesante despre cum stau lucrurile de acolo şi în acelaşi timp ne oferă posibilitatea de a trage unele învăţăminte pentru situaţia locală.

Am lăsat intenţionat la urmă dialogul cu musulmanii, deşi această temă o atinge chiar articolul următor, o analiză a respectării libertăţii religioase în Orientul Mijlociu. Tema este fierbinte – şi de aceea merită mai multe cuvinte – din mai multe considerente. În primul rând, exact acum două zile, la 22 iunie a.c. adică, Vaticanul a dat publicităţii un document despre creştinii din ţările islamice. Documentul întăreşte mesajul tot mai răspicat al Bisericii Catolice despre necesitatea respectării libertăţii religioase pretutindeni, inclusiv în lumea arabă, şi mai apoi despre necesitatea reciprocităţii în relaţiile dintre părţi. Balanţa a fost şi este într-un echilibru nefavorabil creştinilor: în timp ce în Orientul Mijlociu rişti să fii omorât dacă alegi să îl urmezi pe Cristos, în Belgia – şi am ajuns la al doilea motiv de actualitate – musulmanii imigranţi ilegali sunt cazaţi în biserici, stau acolo în corturi, primesc şi radiouri şi calculatoare, acoperă statuile cu pânze, îşi pun pancarte şi se roagă ca la ei acasă. În secolul trecut bisericile catolice au adăpostit evrei, dar totuşi paralela ce se poate face este limitată. Deci: cum rămâne cu reciprocitatea?

Încă din primul discurs adresat musulmanilor – anul trecut, la Köln – Papa Benedict a dat de înţeles că din punctul său de vedere cheia schimbării situaţiei actuale este educaţia. Într-adevăr, ştim prea puţine unii despre alţii. Un sondaj efectuat în luna mai a acestui an releva următoarele portrete: pentru musulmanii din şase ţări predominant musulmane, occidentalii sunt de regulă egoişti, aroganţi, imorali, lacomi (şi filo-americani); pentru occidentalii intervievaţi, musulmanii sunt de regulă fanatici şi intoleranţi. Aceste imagini cad nu doar în păcatul generalizării ci şi în cel al ignoranţei, sau, ca să fim mai delicaţi, al lipsei de date în formarea opiniei. Este drept, conceptul de musulman cunoaşte multe instanţe, nu atât de la un stat la altul, cât de la o ramură la alta a islamismului. Într-un fel ca în dialogul cu Ortodoxia, o piedică mare este lipsa unui cap cu care să porţi dialogul. Islamismul este la fel împărţit în curente şi tabere, unele deschise dialogului, altele dimpotrivă.

Să luăm de exemplu dilema juridică musulmană: până unde sau inclusiv cui se aplică legea musulmană? După şiiţi şi după o mică parte din suniţi, legea musulmană se aplică oriunde în lume. După majoritatea sunită, legea musulmană se aplică doar în ţările musulmane. După ce lege se judecă deci un musulman care încalcă legea musulmană într-o ţară occidentală? Problema este neclară, pentru simplu fapt că până acum nu s-a pus. Globalizarea ne pune, vrem nu vrem, în faţa a noi contexte. Mai interesant este cazul în care un ne-musulman încalcă legea musulmană într-o ţară nemusulmană. În mod unanim, legislaţia musulmană spune că un astfel de caz nu este de competenţa ei. Şi totuşi, reacţiile vehemente ale musulmanilor din ţările Occidentale la publicarea caricaturilor lui Mohamed arată un interes în reglarea conturilor şi în aceste situaţii. Se tinde spre o modificare a legislaţiei musulmane sau Occidentul începe să fie considerat parte a lumii musulmane?

Pentru o Europă (iniţial) creştină, obişnuită cu reprezentarea în icoane, statui, mozaicuri, apoi chiar caricaturi a lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, a părut surprinzătoare supărarea provocată de nişte desene. Pentru o lume musulmană în care Profetul nu are chip, în care moscheile nu au nici picturi, nici statui, însuşi actul reprezentării vizuale a ceea ce este sfânt pentru ei reprezintă un act grav – ce să mai spunem când reprezentarea este o caricatură? Stau şi mă întreb ce gândesc musulmanii cazaţi acum în bisericile catolice din Belgia, şi dacă faptul că acoperă statuile noastre trebuie să ne agite sau să căutăm să îl înţelegem? Dacă am umbla în papuci de musulmani câţiva kilometri ori ani, după cum spune o vorbă, am vedea cu siguranţă diferit multe lucruri.

La sfârşitul lunii aprilie, în capitala Statelor Unite a avut loc o interesantă conferinţă despre “Islam şi Occident” cu prof. Bernand Lewis, considerat a fi unul dintre cei mai mari istorici specialişti în Orientul Mijlociu. Printre altele, prof. Lewis a explicat atunci cum s-a ajuns la situaţia de astăzi şi, ca un necunoscător al aceste istorii, recunosc că am rămas surprins: europenii îşi plătesc într-un fel preţul lor. Dacă astăzi în Orientul Mijlociu există atâtea regimuri dictatoriale, este pentru că în secolul XIX lumea arabă a început să simtă că pierde teren, iar importul elementelor moderne europene nu s-a făcut prin filtrul propriu. Puterea s-a concentrat în mâna unor lideri, împotriva tradiţiei politicii islamiste. Care era tradiţia? Într-o scrisoare din 1786, ambasadorul Franţei se explica într-o scrisoare de ce nu progresează suficient de rapid în sarcinile sale: “Aici lucrurile nu merg ca în Franţa, unde regele este singurul stăpân şi face ce îi place. Aici sultanul se consultă cu tot felul de oameni, cu tot felul de angajaţi şi supuşi, chiar şi cu cei retraşi.” Saddam Hussein cu siguranţă nu a fost un lider în sensul tradiţional musulman. Acelaşi istoric aminteşte de momentul 1940 când – nu intru în toate detaliile istorice – Siria şi Libanul au devenit filo-naziste. Propaganda nazistă a pătruns în conştiinţele unora, cristalizându-se apoi sub forma partidului Ba’ath, care încă este la putere în Siria şi pe care, până nu de mult, în Irak îl conducea Saddam.

Răspunsul la modernizarea Europei a mai cunoscut o extremă: la un pol au fost cei amintiţi deja, care au adoptat elemente europene fără să stea prea mult pe gânduri; la celălalt pol au fost cei care au susţinut întoarcerea la tradiţia autentică a islamului. Întoarcerea la origini s-a făcut, paradoxal, cu costul îndepărtării de ele, dezvoltându-se aşa numita linie wahhabi, căzută rapid în fanatism. Crearea regatului saudit a însemnat adoptarea wahhabismului, iar controlul oraşelor sfinte Mecca şi Medina a oferit rampa de lansare a ideilor în tot Orientul. Adesea, această linie wahhabi a islamismului ajunge să fie confundată de occidentali cu islamismul însuşi. Aşa cum musulmanii privind spre Europa cred că văd o Europă creştină, dar nu este aşa, şi noi, privind spre lumea arabă, credem că vedem o lume islamică, dar ne înşelăm. Faimoşii asasini arabi din Evul Mediu nu se sinucideau şi nu ucideau pe alţii decât victimele stabilite. Concepţia de astăzi “mă sinucid cu o bombă şi iau cu mine cât mai mulţi pe tărâmul morţii” este o altă îndepărtare majoră de adevăratul islamism.

Acestea sunt câteva argumente care susţin ceea ce spunea Papa Benedict: tinerele generaţii în special au nevoie de o educaţie adecvată, o educaţie în adevăr, o educaţie “curăţită” de tot ce înseamnă abateri de la creştinismul şi islamismul adevărat. Ce şanse există? Cred că şansele ca lumea arabă să se întoarcă la un islamism adevărat sunt egale cu cele ale europenilor de a se întoarce la un creştinism curat. (Adică zero?) Un lucru ar trebui însă să ne fie clar: Orientul Mijlociu trebuie să îşi descopere propria formă de democraţie, căci am văzut ce rezultate a produs importul. Deja în Egipt şi în alte ţări islamice există şcoli de gândire care dau motive de optimism, deşi însăşi activitatea de a gândi rămâne într-un fel periculoasă în islamism. Prof. Lewis, vorbind despre ce va urma, spunea: “Există multe posibilităţi: am să vă spun cazul pesimist şi cazul optimist. Scenariul meu cel mai pesimist ar fi că Europa, şi probabil restul lumii occidentale, şi islamismul se distrug una pe alta, iar viitorul va aparţine sau va fi disputat între India şi China, superputeri ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XXI. Scenariul meu cel mai optimist este că, cumva, Orientul Mijlociu îşi va regăsi locul cuvenit, după cum s-a mai întâmplat în istoria civilizaţiei omeneşti.”

Mai există vreun drum înapoi de la satul global la satul în care nu ştii nici măcar ce preşedinte are ţara ta? Mulţi cred că nu. Personal, cred că dacă Dumnezeu ne mai rabdă, va fi drum înapoi. Acelaşi McLuhen făcea două observaţii interesante. Prima: capacitatea omului de a avea relaţii adevărate cu semenii este limitată. În micile sate fiecare îl ştie pe fiecare, iar faptul că se cunosc este de exemplu un stimulent pentru un comportament controlat. La oraş nu ne cunoaştem toţi vecinii din blocul de zece etaje în care locuim, iar relativul anonimat ne permite multe. Al doilea: aşa cum apa nu o poţi încălzi la infinit, căci la un moment dat începe să fiarbă, la fel şi viteza vieţii omului modern nu poate să crească în continuu: se va ajunge la un punct de fierbere… sau mai degrabă de implozie. Sunt de aceea reticent că Uniunea Europeană va rezista prea mult în istorie, că lumea însăşi va rezista prea mult cu aceste mutări de mase (aţi văzut filmul “Poveşti din L.A.”, în original “Crash”, premiat cu Oscar anul acesta? dacă nu, trebuie să îl vedeţi). Şi atunci?

Probabil vom repeta experienţa Turciei şi Greciei, care, după primul război mondial, s-au mai luptat o vreme. La final, spun cărţile de istorie, în baza unei înţelegeri mutuale, minoritatea turcă din Grecia a fost trimisă în Turcia, iar minoritatea greacă din Turcia a fost trimisă în Grecia. În realitate, după cum observa prof. Lewis în conferinţa amintită, nu a fost un schimb de minorităţi etnice, ci un schimb de minorităţi religioase: creştinii ortodocşi de limbă turcă au plecat din Turcia în Grecia, iar musulmanii de limbă greacă au plecat din Grecia în Turcia. Cu război sau – mai bine – fără război, în final s-ar putea ca Europa să îşi aducă acasă creştinii ei (chiar şi pe cei aparţinând tradiţional Orientului), iar Orientul să îşi ia de aici musulmanii. Deja creştinii pleacă masiv din Irak, din Ţara Sfântă şi din alte locuri din Orientul Mijlociu. Nu şi invers, dimpotrivă, împreună cu creştinii refugiaţi sosind şi mulţi musulmani. Daca va începe vreodată întoarcerea musulmanilor în locurile lor de baştină este o problemă în desfăşurare. Incidentele din Franţa – şi din alte locuri din Europa – arată că încă nu ştim să convieţuim, arabi şi europeni la un loc. Iar faptul că unii britanici pleacă în SUA cedând cartiere musulmanilor emigraţi este iarăşi un indicator grav. Dar este prea rapid să ne pronunţăm.

Ce putem face este să conştientizăm că realităţi străine sunt acum tot mai mult realităţi prezente. Ne-am considerat mult timp o ţară atât de creştină încât credeam că nu încape discuţie despre căsătoria homosexuală. Discuţia a început însă. Cu ei şi cu alte minorităţi – sexuale, confesionale, etnice… Este o vreme a dialogului, a unuia destul de complicat şi care presupune nu doar cunoaşterea de limbi străine, ci şi de mentalităţi străine nouă. Sperăm ca acest număr să contribuie într-o oarecare măsură la educarea noastră. Acestea fiind spuse vă invit la lectura următoarelor articole. A! Şi după aceea: vacanţă plăcută! Următorul număr va apare la 24 septembrie a.c.

Articolul următor: « La umbra semilunii
Articolul anterior: Ochelarii – făcuţi să mărească Cuvântul lui Dumnezeu »