De către: Olimpiu (Alba)

Olimpiu (Alba) — Sun, 25 Jun 2006 00:00:00 +0000

Foarte convingator articolul scris de Pete Vere; ar fi interesant daca ar aparea si alte articole, in special despre SSPX din Romania si o trimitere la un text al liturghiei preconciliare.

De către: Petru Ciobanu (Chişinău, Republica Moldova)

Petru Ciobanu (Chişinău, Republica Moldova) — Sun, 25 Jun 2006 00:00:00 +0000

Până a înţelege ca drumul meu în viaţă trebuie să mergă în deplină comuniune cu Episcopul Romei, moştenitorul de drept al Sfântului Petru nu ştiam nimic despre aşa-zisa societate tradiţionalistă a Sf. Pius al X-lea. Acum, după ce am trecut drumul de cunoaştere a adevărurilor credinţei şi Bisericii am aflat tot mai multe lucruri despre această schismă, pe care o consider a treia mare schismă, după cea din 1054 şi cea din 1521 a lui Luther.
Prima mea luare de cunoştinţă despre Lefebvre a fost citind cartea lui Domenil del Rio “Karol cel Mare. O istorie a Papei Ioan Paul al II-lea“. Citind-o, simţeam şi eu acea trăire intensă pe care a avut-o Sfântul Părinte când a fost nevoit să pronunţe excomunicarea. A făcut-o nu din dorinţa de a excomunica pe cineva, ci din obligaţia sa ca prelat să respecte Codul de drept canonic, fapt pe care arhiepiscopul schismatic nu l-a făcut.
Citeam, şi simţeam cum durerea mă cuprinde aflând că şi în cadrul Bisericii catolice există o schismă. Cu toate acestea, nu m-am abătut de la drumul pe care deja începusem să merg, înţelegând că nu Roma a fost cauza acestei schisme, ci acel arhiepiscop neascultător. Am înţeles că discuţiile lor privitoare la Liturghie au devenit simple speculaţii, lipsite de un fond teologic, întrucât noul misal roman, aprobat de Conciliul Vatican II nu contravine credinţei creştine, cu atât mai mult că aprobarea sa a fost făcută de un conciliu, care acţiona sub îndrumarea Sfântului Duh şi mai apoi sub îndrumarea Papei.
Tradiţia pe care lefebriştii pun atât de mult accent este o tradiţie ce ţine de domeniul temporalului, care este în continuă schimbare. Această schimbare, sesizată la timp de către Fericitul Ioan al XXIII-lea, care a şi convocat Conciliul Vatican II, venea să arate că Biserica nu mai poate exista aceeaşi într-o lume profund schimbată. Trecuseră 400 de la Conciliul de la Trento, lumea cunoscuse schimbări de orânduiri economice, revoluţii burgheze şi de eliberare naţională, cunoscuse acel Iluminism cu puternicile sale teorii deiste sau ateiste, cunoscuse dictaturi care negau orice Dumnezeu, cunoscuse două războaie mondiale şi se afla în pragul celui de al treilea. Cum putea Biserica romană să existe în continuare conservatoare într-o astfel de lume? Pur şi simplu se autoexila, ca să nu spun că se autodistrugea. Conciliul a venit să arate lumii întregi că şi Biserica se poate înnoi la exterior, rămânând fidelă acelei Tradiţii lasăte moştenire ei de către Cristos şi apostoli. S-a schimbat într-adevăr şi noua Biserica, post-conciliară, s-a arătat viabilă, puternică, iar deschiderea ei către lume a determinat ca prin porţile ei larg deschise în ea să intre tot mau mulţi oameni. Conciliul Vatican II şi pontifii care i-au urmat au dat Bisericii catolice o nouă dimensiune, una mondială, scoţând-o din acel exil autoimpus. Pentru părinţii conciliari misiunea încredinţată lor de către Cristos a devenit mult mai importantă decât acele tipare învechite care ţineau Biserica legată de un trecut, uneori nu prea demn.
Problema lefebriştilor este că nu au înţeles schimbarea care a acceptat-o Biserica de la Roma, iar pentru mine rămâne de neînţeles un singur lucru: dacă ei sunt cei care condamnă schimbările instituite de Conciliul Vatican II (şi nu doar de Papa Paul al VI-lea) de ce se mai numesc Societatea Sfântului Pius al X-lea, pontif care a înţeles încă la începutul secolului XX necesitatea de schimbare? O întrebare pe care aş dori să i-o adresez unui lefebrist. Şi sper să am această posibilitate.

Comentarii la: Cum am părăsit schisma lefebvristă

De către: Olimpiu (Alba)

De către: Petru Ciobanu (Chişinău, Republica Moldova)