Cum am părăsit schisma lefebvristă

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 iunie 2006.
Print Friendly

Autor: Pete Vere
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Envoy Magazine, nr. 6/2004

Cu Roma, dar şi
împotriva ei

În ultima vreme am auzit cu toţii despre adepţii defunctului Arhiepiscop Marcel Lefebvre, grupaţi în Societatea Sf. Pius al X-lea (SSPX). Au o devoţiune specială pentru Fecioara Maria, sunt foarte conservatori când este vorba de problemele morale ale lumii de astăzi şi poartă un adânc respect faţă de Preasfântul Sacrament în timpul vechii lor Liturghii, în limba latină. Privindu-i din exterior, ai putea spune că lefebvriştii sunt nişte catolici foarte pioşi.

Este destul de simplu să îţi placă de lefebvrişti, mulţi alăturându-se lor după ce s-au scandalizat din cauza abuzurilor actuale în materie de doctrină şi liturgie în diverse locuri. Acestea au fost de altfel motivele, pe lângă frumuseţea Liturghiei tridentine, care m-au făcut să încep frecventez capele ale SSPX acum opt ani. Ca majoritatea adepţilor SSPX, atunci credeam că separarea mea de Roma este doar temporară. Nu îmi dădeam însă seama că la rădăcina fiecărei schisme, aşa cum explică actualul Codul de Drept Canonic, este „refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui” (canonul 751). Astfel de rupturi de comuniunea cu Biserica, subliniază Catehismul Bisericii Catolice, „rănesc unitatea Trupului lui Cristos” (CBC 817). Din acest motiv, partea centrală a drumului meu înapoi la deplina comuniune cu Roma este constituită din multe întrebări despre unitatea Bisericii ca instituţie fondată de Cristos.

Ceea ce urmează în continuare este o reflecţie practică asupra unor probleme care privesc Tradiţia catolică, ce mi-au tulburat conştiinţa în timpul în care m-am alăturat schismei SSPX. Răspunsurile la aceste întrebări m-au condus la concluzia că Sfânta Tradiţie poate fi pe deplin împlinită doar în comuniune cu Roma. Concluziile mele adună opt ani de experienţă personală în cadrul Mişcării Tradiţionaliste – ultimii cinci după ce m-am reconciliat cu Roma. În plus, în ultimii doi ani am studiat şi am obţinut licenţa în drept canonic, studiile mele culminând cu publicarea unei importante lucrări de cercetare intitulată „O istorie canonică a schismei Arhiepiscopului Lefebvre”. Iată o scurtă prezentare a ceea ce am învăţat şi m-a condus la reconcilierea mea cu Roma.

Cine a fost Arhiepiscopul Lefebvre?

Arhiepiscopul Marcel Lefebvre a fost hirotonit preot al Misionarilor Spiritani şi mai apoi a devenit primul Arhiepiscop de Dakar, Africa. În această funcţie, a fondat numeroase Dieceze misionare în Africa, iar sub Papa Pius al XII-lea a fost numit legat papal pentru teritoriile africane vorbitoare de limbă franceză. Înainte să se retragă la Roma imediat după Conciliul Vatican II, el a fost pentru o vreme Superior General al Misionarilor Spiritani.

În acea perioadă începuseră să apară unele probleme în seminariile franceze, mulţi tineri seminarişti fiind derutaţi de elementele confuze din programul lor de formare. L-au abordat pe Arhiepiscopul Lefebvre care a ieşit atunci din „pensie”, reactivându-se. Îngrijorat de lipsa de disciplină ce caracteriza multe dintre seminariile franceze şi de numeroasele lacune doctrinale din programul lor de formare, Lefebvre a înfiinţat în 1969 o Casă de Studii, care în curând s-a transformat într-un seminar şi în acelaşi timp în Societatea preoţească Sf. Pius al X-lea.

Ambele instituţii au primit o aprobare canonică experimentală, funcţionând lângă Econe, Elveţia. Lefebvre a continuat să folosească Liturghia tridentină, ceea ce la un moment dat a devenit o problemă pentru Vatican. În 1974, controversele au devenit atât de aprinse încât Lefebvre a dat declaraţia celebră în cercurile tradiţionaliste în care se îndoia de validitatea şi de ortodoxia Conciliului Vatican II. Considerând problematic acest comportament, Papa Paul al VI-lea a suprimat canonic SSPX şi seminarul. Era în anul 1975. Lefebvre a ignorat decizia de la Vatican şi a început în mod ilicit să îi consacre la preoţie pe unii dintre seminarişti, gest care a condus mai târziu, în acelaşi an, la suspendarea de către Vatican a facultăţilor lui. În următorii treisprezece ani, Lefebvre a continuat să hirotonească preoţi şi să extindă graniţele SSPX, în timp ce continuau negocierile cu Roma pentru rezolvarea schismei.

Relaţiile dintre Roma şi SSPX au fost destul de statice până la 5 mai 1988. În acea zi s-a ajuns în sfârşit la o înţelegere între SSPX şi Roma, reconciliind mişcarea cu Biserica Catolică. Protocolul a fost semnat atât de către Cardinalul Joseph Ratzinger cât şi de către Arhiepiscopul Lefebvre. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu Arhiepiscopul Lefebvre şi-a retras semnătura şi şi-a anunţat intenţia de a consacra Episcopi fără permisiunea Romei. La 30 iunie 1988, Arhiepiscopul Lefebvre şi-a pus în practică intenţia, încălcând astfel dreptul canonic: consecinţa a fost excomunicarea sa automată. A doua zi, Cardinalul Bernardin Gantin al Congregaţiei pentru Episcopi a declarat excomunicarea lui Lefebvre. Într-un motu proprio papal din 2 iulie 1988, Papa Ioan Paul al II-lea confirma de asemenea excomunicarea lui Lefebvre din motiv de schismă şi pentru că a consacrat Episcopi deşi Sfântul Scaun l-a avertizat să nu o facă.

Din păcate, Lefebvre a murit la Econe în martie 1991, fără să se fi reconciliat oficial cu Biserica. Astăzi SSPX reuneşte aproximativ 400 de preoţi şi aproape 30 de ţări de pe cinci continente. Adepţii schismei Arhiepiscopului Lefebvre sunt estimaţi a fi în număr de un milion.

Papa Pius al V-lea şi „Quo Primum Tempore”

Papa Pius al V-lea

Primul argument pe care l-am auzit de la un apologet SSPX, de fapt chiar argumentul care m-a condus în schisma lor, a fost un citat din bula papală „Quo Primum Tempore” a Papei Pius al V-lea. SSPX susţine că Sfântul Pius al V-lea a promulgat Liturghia tridentină pentru totdeauna. Pretenţia SSPX – pe care am găsit-o a fi foarte convingătoare atunci – este că orice preot are dreptul să folosească Misalul Roman stabilit de Pius al V-lea în „Quo Primum Tempore”, şi că acest drept nu poate să îi fie luat. După cum am descoperit mai târziu, problema cu argumentul „Quo Primum Tempore” este că nu ţine cont de tradiţia canonică. În primul rând, acest argument nu face distincţia între doctrina şi disciplina Bisericii Catolice. Această distincţie este foarte importantă.

Spus pe scurt, o dogmă este o doctrină pe care Biserica o declară cu certitudine ca fiind infailibilă. Să luăm de exemplu dogma ridicării la cer a Fecioarei Maria. Papa Pius al XII-lea nu a declarat-o subit, ca un nou adevăr, descoperit în 1950; adevărul exista de fapt de două mii de ani, de când Maria a fost ridicată la cer. Papa a declarat această dogmă deoarece Biserica ajunsese să cunoască cu certitudine faptul că Maria a fost ridicată la cer. Din acel moment ridicarea Mariei la cer nu a mai fost o problemă de speculaţie teologică între catolici. Odată declarată, o dogmă trebuie crezută de credincioşii catolici. Ea nu poate fi renegată, dar Biserica poate să clarifice înţelegerea unei dogme.

Pe de altă parte avem disciplina Bisericii. Este vorba de prevederi, de obiceiuri sau practici ale Bisericii ce urmăresc binele turmei. Pentru a stabili disciplina eclezială, Biserica îşi pune întrebarea: care este modul cel mai bun în care poate fi protejată doctrina Bisericii aici şi acum? De aceea disciplina este schimbătoare, după nevoile Bisericii la un moment dat. Mai mult, prevederile nu pot fi aplicate la fel în întreaga Biserică. Vor fi mereu dispense, pentru că nevoile pastorale ale unui grup de credincioşi pot să difere de nevoile pastorale ale altui grup. De exemplu, disciplina celibatului este impusă preoţilor catolici din Biserica Latină, fiind o disciplină opţională însă pentru preoţii din Bisericile Catolice Răsăritene.

Conştientizând diferenţa dintre dogmă şi disciplină, mi-am dat seama pentru prima oară de şubrezenia pretenţiilor SSPX. Dacă „Quo Primum Tempore” ar fi fost promulgată ca o declaraţie dogmatică, atunci SSPX ar avea dreptate să spună că toţi preoţii şi Episcopii au dreptul pentru totdeauna să folosească Misalul Roman stabilit de Sf. Pius al V-lea. Dar însuşi textul bulei papale cuprinde o clauză a Sf. Pius al V-lea, ce stabileşte o excepţie esenţială: preoţii şi Episcopii care celebrau Liturghia folosind Misaluri liturgice mai vechi de două sute de ani nu erau obligaţi să folosească această versiune a Misalului Roman. Evident deci, încă de la începutul promulgării bulei „Quo Primum Tempore”, că aceasta nu s-a aplicat niciodată tuturor preoţilor.

De aici am dedus faptul că documentul era unul disciplinar şi nu de natură dogmatică. O dogmă, prin însăşi definiţia ei, obligă întreaga Biserică, în timp ce „Quo Primum Tempore” lăsa spaţiu pentru excepţii de la regulă. Mi-a fost evident atunci că reglementările respective puteau fi oricând schimbate sau revocate de un alt Pontif Roman, de exemplu de Papa Paul al VI-lea.

Chiar şi dacă nu ar fi aşa, chiar dacă Pontifii Romani ce i-au urmat Sf. Pius al V-lea nu ar fi avut dreptul să modifice Misalul său, rămâne un fapt: bula papală nu permite altceva decât celebrarea Liturghiei după Misalul tridentin. „Quo Primum Tempore” nu a crescut puterile Episcopilor, astfel ca, din proprie iniţiativă şi împotriva Pontifului Roman, să poată să hirotonească preoţi şi să consacre Episcopi, aşa cum a făcut Arhiepiscopul Lefebvre. A folosi un anume Misal liturgic pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei este una, iar a consacra Episcopi fără acordul Sfântului Părinte este alta; nu poate sluji ca scuză ideea că prin consacrarea de Episcopi se asigură continuarea liniei de preoţi care celebrează Liturghia tridentină.

O stare de necesitate?

Al doilea argument folosit de membrii SSPX în apărarea schismei lor, şi care iniţial mi s-a părut convingător, se bazează pe canoanele 1323, pct. 4 („Nu este pasibil de nici o pedeapsă cel care, în momentul când a violat legea sau preceptul […] a acţionat […] din necesitate”), şi 1324, par. 1, pct. 5 („Autorul violării legii sau preceptului nu este scutit de pedeapsă, dar pedeapsa stabilită de lege sau de precept trebuie atenuată sau înlocuită cu o penitenţă, dacă delictul a fost săvârşit […] de cel care a fost constrâns, chiar numai parţial […] de o necesitate”), ale actualului Cod de Drept Canonic. Aceste canoane privesc deci starea de necesitate. Este firesc ca în anumite condiţii grave, anumite legi ale Bisericii care în mod normal se aplică, să înceteze să mai fie valabile.

Să luăm un exemplu. Pentru ca un preot să poată să spovedească trebuie să fie în relaţii bune cu Biserica şi să aibă permisiunea Episcopului său. Dar să presupunem că un preot excomunicat vede un accident de maşină pe marginea străzii şi un catolic grav rănit. Biserica Catolică spune că preotul excomunicat poate spovedi, iar pentru credinciosul aflat pe moarte spovada este valabilă. Facultatea de a spovedi îi „revine” preotului atâta timp cât există situaţia gravă (pericolul de moarte sau altceva). Nu ar fi normal ca datorită greşelilor preotului credinciosul accidentat să nu poată să aibă parte de iertarea păcatelor; pentru Biserică este mai importantă dezlegarea credinciosului decât pedepsirea preotului. De aceea, în stare de necesitate Biserica permite excepţii la legile ei.

Arhiepiscopul Lefebvre insista că actul său de consacrare de Episcopi fără permisiunea Romei a fost motivat de starea de necesitate. Totuşi, Sfântul Scaun a prevăzut situaţia în care se găsea Arhiepiscopul înainte ca el să consacre Episcopi, şi nu i-a acordat permisiunea de a face o astfel de acţiune. Aşa după cum a scris Cardinalul Gantin, în numele Sfântului Scaun, într-o scrisoare adresată lui Lefebvre datată 17 iunie 1988: „Deoarece… aţi declarat că intenţionaţi să consacraţi patru preoţi la episcopat fără a fi obţinut mandatul Pontifului Suprem aşa cum se cere în canonul 1013 al Codului de Drept Canonic, vă transmit eu însumi acest avertisment canonic public, confirmând faptul că dacă vă duceţi la îndeplinire intenţia menţionată mai sus, Dvs şi de asemenea Episcopii consacraţi de Dvs veţi atrage ipso facto excomunicarea latae sententiae rezervată Scaunului Apostolic în conformitate cu canonul 1382.”

În esenţă putem spune că Sfântul Scaun nu era de acord cu viziunea lui Lefebvre despre situaţia din Biserica Catolică, deci nu considera că există acea stare gravă, urgentă, care să permită excepţia de la regulă, adică să se consacre Episcopi fără acordul Romei. Acesta este un punct important în soluţionarea disputei între Arhiepiscopul Lefebvre şi Papa Ioan Paul al II-lea, deoarece acolo unde există diferenţe în interpretarea aplicării dreptului canonic, canonul 16 spune clar: „Legile sunt interpretate în mod autentic de către legislator şi de către cel căruia legislatorul i a acordat puterea de a le interpreta în mod autentic”.

Lefebvre ştia că modul în care interpreta el canoanele din dreptul canonic nu era acceptat de Pontiful Roman, legislatorul său cel mai înalt. Chiar dacă Lefebvre nu era de acord cu interpretarea dată de Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea rămânea totuşi singurul în măsură să interpreteze cu autoritate canoanele. De aceea, deoarece ideea de stare de necesitate în contextul Arhiepiscopului Lefebvre fusese respinsă de Papa Ioan Paul al II-lea, am dedus logic că nici măcar canoanele amintite mai sus privind starea de necesitate nu pot acoperi actul consacrării de Episcopi fără acordul Romei.

Este Novus Ordo Missae intrinsec rău?

Papa Paul al VI-lea

O afirmaţie frecventă a membrilor SSPX este că liturgia revizuită de Papa Paul al VI-lea este intrinsec rea, sau cel puţin prezintă pericole pentru credinţa catolică. Aceasta ar însemna că liturgia după Conciliul Vatican II este împotriva legii lui Dumnezeu. Modul în care abordează lefebvriştii această problemă diferă, dar au în comun insistenţa lor pe ideea că noua Liturghie conţine erezii, blasfemii sau ambiguităţi. Ceea ce mi se pare comic este că tocmai textul pe care SSPX îl invocă în apărarea afirmaţiei lor este cel care le distruge argumentul.

O observaţie preliminară: Liturghia nu s-a schimbat de când Cristos a instituit acest Sacrament în noaptea dinaintea crucificării Lui. În esenţă nu există Liturghie „veche” şi nici „nouă”, ci doar Liturghia. Ceea ce s-a schimbat după Conciliul Vatican II nu a fost Liturghia în sine, ci „ambalajul” ei. Chiar dacă între Liturghia de dinainte de Conciliul Vatican II şi cea reformată de Papa Paul al VI-lea există diferenţe, esenţa a rămas aceeaşi: pâinea şi vinul transsubstanţiate în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos în Euharistie. Acest mister central al Liturghiei are loc oriunde, fie că preotul celebrează după cărţile liturgice preconciliare sau din cele revizuite de Papa Paul al VI-lea. Ambele cărţi liturgice folosesc de fapt acelaşi rit roman, cu variaţii.

Când făceam parte din SSPX, pentru a apăra Misalul Papei Pius al V-lea citam al şaptelea canon despre Jertfa Liturghiei din Conciliul de la Trento. Acest canon afirmă: „Dacă cineva spune că ceremoniile, veşmintele şi semnele exterioare de care se foloseşte Biserica Catolică în celebrarea Liturghiilor dăunează pietăţii, asupra lui să fie anatema.” Vedem chiar din acest canon că o liturgie aprobată de Biserică nu poate să fie rea – este o afirmaţie dogmatică! Ori liturgia revizuită de Papa Paul al VI-lea a fost aprobată de Biserică! Conform definiţiei dogmatice de la Conciliul din Trento, nu pot decât să deduc că liturgia lui Paul al VI-lea, ca cea a lui Pius al V-lea, nu dăunează pietăţii. Deci nu are cum să fie rea. Lefebvriştii ţin la respectarea Conciliului din Trento. Ori tocmai acest Conciliu şi tocmai argumentul pentru apărarea Misalului vechi apără ca bun şi noul Misal. Canonul nu spune că un Misal este rău şi altul bun, ci că un Misal aprobat de Biserică este intrinsec bun.

Consacrarea ilicită de Episcopi este un act schismatic?

În cercurile SSPX se afirmă adesea că actul de consacrare de Episcopi fără acord papal este un act de neascultare, dar nu un act schismatic. Eu personal nu i-am acordat prea mare atenţie acestui argument, dar cred că merită să fie abordat dat fiind că este folosit şi astăzi de prelaţii schismatici. Liderii SSPX pretind chiar că ar fi în continuare supuşi Pontifului Roman, doar că nu total: există unele puncte în care ei cred altceva.

Să ne amintim cum defineşte canonul 751 schisma: „refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui”. Să observăm că în canon nu se vorbeşte despre gradul de refuz faţă de Pontif, necesar pentru a intra în schismă. Un refuz fie şi numai pe anumite probleme – iar neascultarea în cazul consacrării de Episcopi fără mandat papal este deosebit de gravă – rămâne un act prin care o persoană refuză să se supună Pontifului Roman. Pe scurt, Sfântul Părinte i-a spus Arhiepiscopului Lefebvre să nu consacre Episcopi fără permisiunea Romei, iar Arhiepiscopul Lefebvre a refuzat să se supună cerinţei. Cu suficientă convingere morală pot să trag concluzia că actul Arhiepiscopului Lefebvre este un act schismatic, conform dreptului canonic.

Papa Liberius

O altă idee auzită pe când mă învârteam în cercurile SSPX este aceea că Papa Liberius (352-366 dC) a fost un eretic, simpatizant al arianismului, excomunicându-l în mod eronat pe Sf. Atanasie. Din acest motiv, afirmă lefebvriştii, Papa Liberius a devenit primul Papă în istoria Bisericii nerecunoscut ca sfânt. Desigur, prin analogie, SSPX îl consideră pe Arhiepiscopul Lefebvre a fi noul Sf. Atanasie, iar pe Papa Ioan Paul al II-lea a fi noul Papă Liberius. Spun ei că dacă s-a întâmplat o dată se va întâmpla şi a doua oară. Şi totuşi, după cum Domnul mi-a arătat într-un mod oarecum amuzant, această afirmaţie a lor nu prea are bază în tradiţia catolică.

Convins de veridicitatea afirmaţiei SSPX, citeam într-o zi din „Izvoarele dogmei catolice” de Henri Denzinger. La un moment dat am sesizat că Denzinger scria despre Papa Liberius ca fiind Sfântul Papă Liberius. Am rămas cu atât mai surprins cu cât volumul îl primisem chiar de la lefebvrişti. Acea pagină din Denzinger era în vădit dezacord cu ceea ce mi se spunea de la amvonul SSPX. Dar am trecut mai departe, gândindu-mă că poate este o eroare de tipar. După vreo zece pagini am ajuns la o epistolă papală a Sfântului Papă Anastasie cu titlul „Ortodoxia Papei Liberiu”. În ea, Papa Anastasie afirma clar: „Fracţiunea eretică africană [din erezia ariană] nu a putut prin nici o înşelăciune să îşi introducă ideile greşite deoarece, după cum credem, Dumnezeul nostru a avut grijă ca credinţa sfântă şi nepătată să nu fie întinată prin nici o blasfemie a unor oameni defăimători – acea credinţă care a fost discutată şi apărată la întâlnirea Conciliului de la Niceea de către sfinţii bărbaţi şi Episcopi care acum se află în locul de odihnă al sfinţilor” (vezi art. 93 din ediţia a treizecea).

Toate bune şi frumoase. Dumnezeu a ferit Biserica de arianism prin acţiunile şi rugăciunile unor sfinţi. Dar cine erau aceştia şi ce legătură aveau cu Papa Liberius, m-am întrebat eu. Spre surprinderea mea, Sf. Papă Anastasie îmi răspundea la întrebare în paragraful următor: „Pentru această credinţă cei care erau preţuiţi atunci ca Episcopi sfinţi au îndurat cu bucurie exilul, adică… Liberius, Episcop al Bisericii Romei”

Am fost uimit de ceea ce citeam. Nu se potrivea deloc cu ce ştiam. Să cred că învăţătura Arhiepiscopului Lefebvre şi a adepţilor lui este cea autentică? Sau să cred ceea ce Sf. Anastasie scria în epistola papală „Dat mihi plurimum”? Anastasie era la urma urmelor un Sfânt, un Papă şi un scriitor care a trăit atât de aproape de momentul ereziei ariene. Atunci când preotul din SSPX căruia i-am cerut lămuriri nu a ştiut să mă scoată din această încurcătură, în final am ales să îl consider pe Sfântul Papă Anastasie ca voce autentică a tradiţiei catolice.

Roma tradiţionalistă versus Roma modernistă

Problema poziţiei mele faţă de Roma m-a tulburat multă vreme, după cum ar trebui să se întâmple cu oricine părăseşte Biserica. Dat fiind faptul că credinţa catolică propovăduieşte constant fidelitatea faţă de Roma, cum puteam eu să îmi explic separarea mea de Pontiful Roman? Pe când eram în SSPX acceptam soluţia lor la această problemă: ei spuneau că datorită comportamentului îndoielnic al Papilor post-conciliari, Biserica Romei ar fi divizată în două. O parte ar fi Biserica instituţională, Roma contemporană, în care, afirmă lefebvriştii, s-ar fi infiltrat elemente moderne şi liberare. O altă parte ar fi Roma tradiţionalistă, căreia evident SSPX îi este fidelă.

Eu nu îmi puteam însă linişti conştiinţa. Mă întrebam dacă este posibil ca un catolic să fie fidel Romei tradiţionaliste, fără să fie fidel şi Romei temporale. Inima mea nu şi-a găsit liniştea, l-aş parafraza pe Sfântul Augustin, pentru că nu eram în deplină comuniune cu Trupul mistic al lui Cristos, Biserica. Iar Cristos a promis în Evanghelii că dacă vom căuta adevărul, îl vom descoperi (vezi Matei 7,7). În cazul meu adevărul l-am găsit într-o cămăruţă din pivniţa părinţilor mei. Acolo am găsit o cutie abandonată plină cu enciclice papale de pe vremea studenţiei tatălui meu. Pe fundul cutiei am găsit excepţionala Enciclică a Papei Pius al XII-lea, „Mystici Corporis”.

Curios ce conţine, am deschis imediat această lucrare la pasajul următor: „Cât de dureros greşesc cei care susţin în mod arbitrar că Biserica este ceva ascuns şi invizibil, aşa după cum greşesc şi cei care o privesc ca pe o simplă instituţie umană cu un anumit cod disciplinar şi un ritual extern, dar fără puterea de a comunica viaţa supranaturală” (par. 64). Această descoperire teologică din tradiţia catolică exprimată de Papii de dinainte de Vatican II m-a uluit mai mult decât anterioara mea descoperire a Sf. Anastasie în Denzinger.

Aici, în Tradiţia Bisericii, se afla învăţătura că nu putem separa Biserica într-o simplă comuniune spirituală opusă unei simple instituţii umane. Pe scurt, Roma tradiţiei şi Roma de astăzi sunt una şi aceeaşi Romă. Aşa cum Cristos întrupat era pe deplin uman şi pe deplin divin, fără ca aceasta să dăuneze vreuneia dintre naturi, aşa şi Biserica, Trupul mistic al lui Cristos, trebuie să fie o uniune deplină între partea vizibilă şi cea invizibilă. Îmi amintesc că Sfântul Paul întreba într-una din epistolele sale: „Este Cristos împărţit?” (vezi 1Corinteni 1,13). Desigur, răspunsul este nu. Atunci de ce ar fi Trupul mistic al lui Cristos împărţit în două: în comuniunea spirituală şi în comuniunea umană?

Mai mult, frecventând Sfânta Jertfă a Liturghiei în afara comuniunii vizibile a Bisericii, de ce separam Trupul sacramental al lui Cristos din Euharistie de Trupul mistic al lui Cristos, Biserica? Pentru că expresii precum „Trupul lui Cristos” şi „Împărtăşire” nu au oare acest dublu sens: primul sacramental, însemnând Sacramentul Preasfintei Euharistii, şi al doilea ecleziologic, însemnând sfânta unitate a Bisericii?

Captivat de aceste întrebări care se formau în conştiinţa mea, am continuat să citesc Mystici Corporis şi am ajuns la următoarea secţiune: „Nu trebuie să ne gândim că El domneşte doar într-un mod ascuns sau extraordinar. Dimpotrivă, Răscumpărătorul nostru conduce Trupul Său mistic şi într-un mod vizibil şi normal prin Vicarul Său pe pământ. … Deoarece este prea-înţelept, nu a putut lăsa trupul Bisericii pe care a fondat-o ca o societate umană fără un cap vizibil. … Faptul că Cristos şi Vicarul Său constituie un singur Cap este învăţătura solemnă a predecesorului nostru de pioasă memorie Bonifaciu al VIII-lea în Scrisoarea Apostolică Unam Sanctam; şi succesorii lui nu au încetat să o repete” (par. 40).

Desigur, mi-am spus: Pontiful Roman şi Isus Cristos formează un Cap al Bisericii Catolice. Cuvântul „tradiţie”, pe care mi-l aminteam din atâtea predici din capelele SSPX, vine din cuvântul latin tradere, care înseamnă „a transmite”. În cele din urmă, am raţionat eu, trebuie să existe o sursă din care Tradiţia să fi fost transmisă la început, şi această sursă este Isus Cristos. În final am înţeles că Tradiţia este o Persoană – a doua Persoană a Preasfintei Treimi care s-a întrupat în pântecele unei Fecioare concepute fără de prihană.

Deoarece Cristos şi Vicarul Său constituie un singur Cap al Bisericii, atunci glasul Tradiţiei trebuie să vorbească prin Sf. Petru şi succesorii săi de drept în Primatul Roman. Aşadar, a trebuit să aleg să urmez Tradiţia catolică şi să îmbrăţişez Piatra pe care Cristos şi-a fondat Trupul aici şi acum.

Asemenea fiului risipitor, am înţeles greşeala mea în a-l urma pe Arhiepiscopul Lefebvre în schismă, şi acum îmi croiam drumul înapoi la Sfânta Mamă Biserica. Prin generosul lui indult papal din Ecclesia Dei Adflicta, Papa Ioan Paul al II-lea a fost exact ca tatăl din parabola lui Cristos: a acţionat în concordanţă cu titlul său de „Papă”, care înseamnă „Tată”, primindu-i în Biserică pe fiii săi tradiţionalişti care în 1988 l-au urmat pe Arhiepiscopul Lefebvre în afara viei Tradiţiei catolice autentice.

A fost Arhiepiscopul Lefebvre excomunicat?

Arhiepiscopul Lefebvre

Ultimul argument pe care l-am auzit constant invocat în cercurile SSPX este mai mult tehnic şi nu a afectat în nici un fel decizia mea de a mă reconcilia cu Biserica Catolică. Este vorba de pretenţia că Biserica nu l-a excomunicat de fapt niciodată pe Arhiepiscopul Lefebvre, ci doar l-a informat despre excomunicarea automată în virtutea dreptului canonic. Să spunem atunci că Biserica poate să excomunice persoanele în două feluri. Primul tip de excomunicare este excomunicarea latae sententiae. Aceasta înseamnă că vinovatul este automat excomunicat în virtutea legii, astfel că nu este nevoie ca sentinţa să fie impusă de un judecător din Biserică. Totuşi, pentru ca o astfel de excomunicare să fie în vigoare conform dreptului canonic, o autoritate legitimă a Bisericii trebuie să declare faptul că excomunicarea a avut loc. Al doilea tip de excomunicare este excomunicarea ferendae sententiae. Ea presupune decizia unui judecător în cadrul unui proces desfăşurat într-un tribunal eclezial.

Arhiepiscopul Lefebvre a fost excomunicat în virtutea canoanelor dreptului bisericesc, şi nu printr-o decizie a unui judecător. Susţinătorii lui Lefebvre trec cu vederea faptul că excomunicarea sa a fost declarată ulterior de către Biserică. Într-un decret al Congregaţiei pentru Episcopi din 11 iulie 1988, Cardinalul Gantin declara în numele Bisericii excomunicarea Arhiepiscopului Lefebvre după cum urmează:

„Mons. Marcel Lefebvre, Arhiepiscop – Episcop emerit de Tulle, în pofida avertizării oficiale canonice din 17 iunie şi a repetatelor apeluri de a renunţa la intenţia sa, a efectuat actul schismatic al consacrării episcopale a patru preoţi fără mandat pontifical şi împotriva voinţei Pontifului Suprem, şi de aceea şi-a atras asupra sa pedeapsa prevăzută de canonul 1364, paragraful 1, şi canonul 1382 al Codului de Drept Canonic. […] Luând în seamă toate consecinţele juridice, îl declar pe mai sus amintitul Arhiepiscop Lefebvre şi pe Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallerais, Richard Williamson şi Alfonso de Galarreta ca fiind ipso facto excomunicaţi latae sententiae.”

Fără a intra în toate detaliile canonice, vedem totuşi clar în această declaraţie faptul că Biserica l-a excomunicat pe Arhiepiscopul Lefebvre. Roma a vorbit clar iar cazul este acum închis.

Substanţa Tradiţiei catolice

În drumul meu înapoi în Biserică, prin harul lui Dumnezeu a fost condus de la simple „accidente” ale Tradiţiei catolice la substanţa Tradiţiei catolice. Deşi apreciez liturgia reformată a Papei Paul al VI-lea, pe care acum o recunosc ca liturgia normativă a Bisericii Latine, sunt şi astăzi la fel de ferm dedicat conservării misalului liturgic din 1962 precum eram în timpul petrecut în mişcarea lefebvristă. Totuşi, am înţeles că fiind catolici, tradiţia noastră liturgică nu poate fi menţinută separat de Ioan Paul al II-lea şi toţi ceilalţi succesori legitimi ai Sf. Petru. Deoarece glasul lor este glasul Tradiţiei catolice în Biserica de astăzi – o Tradiţie care le-a fost transmisă de Cristos şi Apostoli.

2 Comments

  1. Foarte convingator articolul scris de Pete Vere; ar fi interesant daca ar aparea si alte articole, in special despre SSPX din Romania si o trimitere la un text al liturghiei preconciliare.

  2. Până a înţelege ca drumul meu în viaţă trebuie să mergă în deplină comuniune cu Episcopul Romei, moştenitorul de drept al Sfântului Petru nu ştiam nimic despre aşa-zisa societate tradiţionalistă a Sf. Pius al X-lea. Acum, după ce am trecut drumul de cunoaştere a adevărurilor credinţei şi Bisericii am aflat tot mai multe lucruri despre această schismă, pe care o consider a treia mare schismă, după cea din 1054 şi cea din 1521 a lui Luther.
    Prima mea luare de cunoştinţă despre Lefebvre a fost citind cartea lui Domenil del Rio „Karol cel Mare. O istorie a Papei Ioan Paul al II-lea„. Citind-o, simţeam şi eu acea trăire intensă pe care a avut-o Sfântul Părinte când a fost nevoit să pronunţe excomunicarea. A făcut-o nu din dorinţa de a excomunica pe cineva, ci din obligaţia sa ca prelat să respecte Codul de drept canonic, fapt pe care arhiepiscopul schismatic nu l-a făcut.
    Citeam, şi simţeam cum durerea mă cuprinde aflând că şi în cadrul Bisericii catolice există o schismă. Cu toate acestea, nu m-am abătut de la drumul pe care deja începusem să merg, înţelegând că nu Roma a fost cauza acestei schisme, ci acel arhiepiscop neascultător. Am înţeles că discuţiile lor privitoare la Liturghie au devenit simple speculaţii, lipsite de un fond teologic, întrucât noul misal roman, aprobat de Conciliul Vatican II nu contravine credinţei creştine, cu atât mai mult că aprobarea sa a fost făcută de un conciliu, care acţiona sub îndrumarea Sfântului Duh şi mai apoi sub îndrumarea Papei.
    Tradiţia pe care lefebriştii pun atât de mult accent este o tradiţie ce ţine de domeniul temporalului, care este în continuă schimbare. Această schimbare, sesizată la timp de către Fericitul Ioan al XXIII-lea, care a şi convocat Conciliul Vatican II, venea să arate că Biserica nu mai poate exista aceeaşi într-o lume profund schimbată. Trecuseră 400 de la Conciliul de la Trento, lumea cunoscuse schimbări de orânduiri economice, revoluţii burgheze şi de eliberare naţională, cunoscuse acel Iluminism cu puternicile sale teorii deiste sau ateiste, cunoscuse dictaturi care negau orice Dumnezeu, cunoscuse două războaie mondiale şi se afla în pragul celui de al treilea. Cum putea Biserica romană să existe în continuare conservatoare într-o astfel de lume? Pur şi simplu se autoexila, ca să nu spun că se autodistrugea. Conciliul a venit să arate lumii întregi că şi Biserica se poate înnoi la exterior, rămânând fidelă acelei Tradiţii lasăte moştenire ei de către Cristos şi apostoli. S-a schimbat într-adevăr şi noua Biserica, post-conciliară, s-a arătat viabilă, puternică, iar deschiderea ei către lume a determinat ca prin porţile ei larg deschise în ea să intre tot mau mulţi oameni. Conciliul Vatican II şi pontifii care i-au urmat au dat Bisericii catolice o nouă dimensiune, una mondială, scoţând-o din acel exil autoimpus. Pentru părinţii conciliari misiunea încredinţată lor de către Cristos a devenit mult mai importantă decât acele tipare învechite care ţineau Biserica legată de un trecut, uneori nu prea demn.
    Problema lefebriştilor este că nu au înţeles schimbarea care a acceptat-o Biserica de la Roma, iar pentru mine rămâne de neînţeles un singur lucru: dacă ei sunt cei care condamnă schimbările instituite de Conciliul Vatican II (şi nu doar de Papa Paul al VI-lea) de ce se mai numesc Societatea Sfântului Pius al X-lea, pontif care a înţeles încă la începutul secolului XX necesitatea de schimbare? O întrebare pe care aş dori să i-o adresez unui lefebrist. Şi sper să am această posibilitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *