Toată lumea crede

Autor: Radu Capan

„Oamenii cred în maşini şi în gumă de mestecat. Oamenii cred în poveşti cu zâne. Oamenii cred în fotbal. Cred în sex. Cred în piercing. Oamenii cred în lună plină. Oamenii cred în pantaloni de piele şi într-un somn cât toată ziua. Găseşte ceva în care să crezi.” Acestea sunt cuvintele unei reclame ce rulează de ceva vreme la televizor, promovând o băutură răcoritoare (Dvs găsiţi legătura?), din care am putea trage concluzia că… suntem un neam de credincioşi.

De fapt, există o doză de adevăr. Toată lumea crede. Conform definiţiei din DEX, a crede înseamnă „a fi încredinţat sau convins de un fapt, de existenţa sau de adevărul unui lucru”. Când apăsăm butonul să chemăm liftul, nu avem nici cea mai mică idee pe unde circulă semnalul generat de presiunea pe care am făcut-o cu degetul. Credem pur şi simplu că liftul va veni. Nu ştim să demonstrăm legătura între buton şi venirea liftului, dar ştim că există una. Nu ştim exact, biochimic, de ce cafeaua ne alungă somnul, dar credem că acesta este efectul ei. Probabil că nu ştim cum se formează imaginea pe monitorul din faţa noastră, dar aceasta nu ne opreşte să îl folosim. Sunt mii actele de credinţă din existenţa noastră cotidiană. Aceste credinţe sunt atât de comune încât nu le mai sesizăm. În plus nu deranjează pe nimeni, nici Statul, nici Uniunea Europeană…

Există însă o anumită categorie de credinţe ce nasc dispute: cele religioase. Fără să ni se fi demonstrat vreodată, credem că la Sfânta Liturghie pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Tot la fel credem în Sfânta Treime, în viaţa de după moarte, în iertarea păcatelor… toate acestea sunt tot credinţe, religioase. Sunt credinţe pe care lumea/societatea seculară le respinge astăzi. Să ne oprim puţin asupra termenului de secular. El vine de la latinescul „saeculum”, însemnând „lume”. De exemplu, Anuarul Vaticanului împarte încă preoţii în preoţi seculari (adică ce trăiesc în lume, între noi, în parohii) şi preoţii religioşi (ce au un stil de viaţă mai separat de lume, prin voturile asumate, trăind chiar uneori în mănăstiri izolate). Ambele „spaţii”, cel secular şi cel religios, nu exclud evident credinţa: ar însemna că preoţii noştri parohi sunt necredincioşi. În ultima vreme însă, prin secular se înţelege tot mai mult un spaţiu fără credinţă (mai corect fără credinţe religioase), iar mai recent, din păcate, un spaţiu anti-credinţă (religioasă din nou).

Nu ne miră astfel că Papa Benedict a vorbit în mai multe rânduri despre necesitatea unui secularism sănătos. Biserica nu este împotriva secularismului atâta timp cât acesta nu este împotriva credinţei. Ceea ce se întâmplă însă în vremurile noastre este o îmbolnăvire galopantă a Statului de un secularism ce se irită la tot ce ţine de religios. De aici negarea rădăcinilor creştine ale Europei, respingerea principiilor morale susţinute de Biserică, interzicerea crucifixelor în şcoli. Faptul că avem de-a face cu o boală ne-o arată ultimul articol din acest număr, care atrage atenţia asupra morţii lente ce cuprinde lumea. Şi cum să fie altfel, când ne rupem de Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa? Cine dă viaţa? Care sunt familiile deschise faţă de viaţă? Ale cui sunt cele mai importante organizaţii pro-life? Fiecare răspuns la ultimele trei întrebări are de-a face cu credinţa religioasă. Cred că niciodată în istorie soarta populaţiei pământului – numeric vorbind – nu a depins mai mult decât acum de Biserică.

Salvarea de la auto-extincţie nu se poate realiza decât readucând credinţa în lume, în saeculum. Deşi unii cer adaptarea Bisericii la timpurile moderne (a se vedea penultimul articol), în realitate este nevoie de procesul exact invers, de configurare a omului secolului XXI după Capul nevăzut al Bisericii: Cristos. Credinţa, pentru care unii – cu nu mai mult de câteva decenii în urmă – au murit, devine pentru noi ceva uşor dispensabil. Zilele trecute am fost la Închisoarea de la Sighet, unde au murit mai mulţi Episcopi catolici. Intrând în celule parcă auzeam întrebările puse obsesiv martirilor noştri: „Te lepezi de Biserica Catolică şi de Papă?” Pentru lepădare ar fi primit libertatea! Astăzi fără nici un premiu mulţi se leapădă de Biserică: ajunge să le pui în mână un roman, şi ştiţi desigur la care mă refer.

Într-un fel, cred că retrăim vremuri de aspră, dar mai puţin vizibilă, persecuţie religioasă. Căci ce altceva decât persecuţie este atunci când simbolurile tale religioase sunt scoase afară din spaţiul public, de parcă ar avea… gripă aviară? Ce altceva este atunci când credinţa ta e batjocorită? Am putea spune chiar că secularismul acesta tot mai pronunţat anti-credinţă încearcă să coboare Biserica – în ciuda democraţiei de suprafaţă – în adâncurile catacombelor.

Ce bine!

Credinţa în catacombe a fost întotdeauna mai intensă decât în perioade de libertate. Este timpul discernerii credinţei: ţine „Codul lui Da Vinci”, iar dacă după lectură mai rămâi cu Biserica, înseamnă că credinţa ta are coloană vertebrală! ai dreptul la căsătoria homosexuală, dar dacă tu alegi căsătoria heterosexuală ai ales partea cea bună! uite aici nişte anticoncepţionale, să nu te îmbolnăveşti cu vreo sarcină, sau poate alegi cultura vieţii! Sunt testele-ispită ale „timpurilor moderne”, în urma cărora se discern apostolii. Există însă şi alte motive de speranţă. Unul îl reprezintă faptul că accentele anti-credinţă, care reprezintă încă doar cazuri izolate, au pus reflectoarele asupra temei credinţei. Această temă s-a regăsit aproape constant în presa ultimelor luni, îndemnând, neintenţionat cel mai adesea, la clarificarea propriei noastre credinţe.

În particular, de când cu romanul lui Dan Brown, lumina reflectoarelor a căzut asupra lui Isus Cristos. E drept că nu este acea lumină care pune în evidenţă, ci una care deformează. Dar cred că în loc să îi blamăm pe toţi cei care au întors spatele Bisericii de când cu Codul lui Da Vinci şi apoi cu Evanghelia lui Iuda, ar trebui să înţelegem cauzele acestui gest; ar trebui să ne dăm seama că el este ca un strigăt disperat de ajutor. Interesul enorm faţă de aceste teme este semnul vizibil al setei invizibile de credinţă. Toată lumea crede. Doar că unii cred, pentru moment, diverse aiureli conspiraţionale. Noi ştim că nealegându-l pe Cristos, setea nu are cum să li se astâmpere. Deci războiul nu este pierdut. De fapt abia începe. Suntem noi pe baricade gata să îl vestim pe Cristos, mai întâi prin fapte, apoi prin vorbe? Tot ce trebuie să facem este să corectăm lumina, să alungăm umbrele, să îl prezentăm pe Cristos aşa cum este.

Înainte de a încheia doresc să subliniez faptul că pentru prima oară revista Lumea Catholica include două articole care nu sunt traduceri (exceptând editorialul), fiind interviuri realizate cu PS Virgil Bercea, Episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, şi cu pr. Cristian Vereş, care actualmente păstoreşte catolici din Grecia. Ne propunem ca de acum încolo să includem în mod constant materiale despre realităţi româneşti, ori despre preoţi şi/sau comunităţi româneşti din diaspora. Mulţumim colaboratorilor la acest număr şi vă invităm la lectură… Şi nu uitaţi: noi am găsit deja ceva, pardon Cineva în care să credem!