Despre adaptarea la „timpurile moderne”

Teme: Biserică, Social.
.
Publicat la 24 mai 2006.
Print Friendly

Autor: pr. James V. Schall, S.J.
Traducere: Dan Pătraşcu
Sursa: IgnatiusInsight.com

Cei care scriu astăzi pe tema oricărei ţări a creştinătăţii sunt bântuiţi de gândul că tema lor este incertă. Subiectul pe care vor să îl trateze nu este destul de bine inserat în dimensiunile timpului… Spunem despre orice provincie creştină că lucrurile stau într-un mod sau altul, dar chiar în momentul în care facem afirmaţia, contextul despre care vorbim se poate schimba – acesta este ghinionul specific, dar şi interesul specific al timpului în care trăim” – Hilaire Belloc, „Spain”, Places (Londra: Cassell, 1942), 175.

pr. James V. Schall, S.J.

Un prieten al meu, a cărui soţie este de naţionalitate spaniolă, mi-a trimis o ştire din Madrid, datată pe 5 aprilie 2006. Titlul era: „În 20 de ani, Spania nu va mai fi catolică„. Acestea nu erau ceea ce aş numi „cuvinte încurajatoare”. Dacă spaniolii nu vor mai fi catolici, ne-am putea întreba, ce vor fi în schimb? Deja ştim cum electoratul spaniol a capitulat în faţa atentatului asupra unui tren spaniol pretinzând că nu există nici un fel de problemă cu forţele musulmane nici în lume şi nici în curtea lor. Pentru a-şi trata consternarea, ei au ales un socialist. Această soluţie este aproape invariabil o formulă pentru un ulterior dezastru pe mai multe planuri.

Însă articolul despre declinul catolic apărut în ziarul El Pais a fost rezultatul unui sondaj al Fundaţiei Sfânta Maria (ceea ce ar gândi Fecioara Maria despre rezultat nu se spune). Sondajul vorbea despre un „dezgust tot mai mare” faţă de Biserica Catolică. Ştim desigur că oamenii pot fi dezgustaţi atât de ceea ce este bun, cât şi de ceea ce este rău. Tind să cred, judecând după ispitirea lui Isus din deşert, că Lucifer a fost mai degrabă „dezgustat” de ceea ce a făcut Cristos. Ştim şi că de acum celebrul Iuda a fost de asemenea supărat pe Cristos. Aşadar, acest aşa-numitul „dezgust tot mai mare” faţă de Biserica Catolică poate fi îndreptat spre ceea ce este bun în ea, prin scoaterea în evidenţă a greşelilor şi păcatelor membrilor ei. Biserica Catolică, în forma în care este, se află în lume pentru păcătoşi, iar acestora, de regulă, nu le place să li se atragă atenţia asupra stării lor reale în faţa lui Dumnezeu sau a celorlalţi.

În continuare ni se spune că în Spania este prevalentă o creştere a necredinţei în Dumnezeu. Care este motivul acestui „curent”? În primul rând suntem informaţi că actuala generaţie din Spania nu îşi creşte copii ca şi „credincioşi”. Doar 49% dintre spanioli afirmă în prezent că sunt catolici, iar acest procent îi include în mod evident şi pe cei care se declară catolici dar sunt nepracticanţi. Sondajul a avut ca ţintă doar pe tinerii între 18-24 de ani. În 1996, 77% din acelaşi grup de vârstă se declarau catolici. În mod evident ne aflăm în faţa unei schimbări semnificative. Însă sondajul nu a indicat nici cât de puţini copii au spaniolii astăzi.

Autorii sondajului au continuat „explicând” de ce a avut loc un asemenea declin. În mod deloc neaşteptat, cauza declinului este faptul că „Biserica nu s-a adaptat la timpurile moderne”. Câtă naivitate! Să presupunem că de-a lungul secolelor Biserica ar fi acceptat principiul implicit al acestui raţionament. Fiecare noi „timpuri moderne” ar aduce o nouă configuraţie etică şi ecleziastică. Biserica nu ar mai avea aceeaşi doctrină şi acelaşi rit o dată cu trecerea secolelor, ci ar fi ceva „modern” la fiecare nouă generaţie. Nu contează dacă ceea ce a susţinut într-un „timp modern” ar fi exact opusul a ceea ce ar susţine în următorul „timp modern”. Logica nu mai contează. Tineretul spaniol ţine să fie la modă, dar oricum un stil la modă devine curând în afara modei. Numai să li se spună ce înseamnă „modernitate”, iar ei ar fi pregătiţi pentru următorul pas, oricare ar fi acela. În această logică, nimic nu ar fi prea modern pentru ei, la fel cum nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Totul devine însă şi mai interesant! Un anume Juan Gonzalez Anleo, un autor al acestui raport, s-a aventurat în a explica în continuare situaţia. „Poziţia ‘nepopulară’ a Bisericii în ceea ce priveşte anumite subiecte cum ar fi legalizarea căsătoriilor homosexuale sau avortul a dus la îndepărtarea tinerilor.” Fără îndoială, acesta este cel mai profund sfat dat Bisericii de când i s-a spus „mergeţi şi învăţaţi toate neamurile!” Citind un pasaj atât de absurd, nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Suntem conduşi la a crede că în întreaga Spanie găsim, pierzând timpul prin pieţele publice, tineri înstrăinaţi, doborâţi de oribila idee conform căreia căsătoria are ca scop procrearea, că este o treabă între un bărbat şi o femeie şi că pruncii din pântece nu trebuie ucişi. Lucruri ieftine!

Iată sugestia lui Schall referitor la cum trebuie rezolvată această problemă dureroasă. Pentru ca Spania să devină din nou catolică, tot ceea ce trebuie să facem este să îi convingem pe episcopi, sau preferabil chiar pe Papă, să aprobe căsătoriile homosexuale şi avortul. Deodată, în mod miraculos, tinerii spanioli între 18-24 de ani vor ieşi din letargia lor spre a deveni din nou credincioşi entuziaşti. Ar dansa flamenco în toate barurile, bucurându-se că sunt în mod legitim membri ai „timpurilor moderne”.

Sincer, astfel s-ar putea spune că dacă Biserica din Germania ar fi aprobat rasismul mişcării Hitler Jugend, la rândul ei o formă a „timpurilor moderne”, toţi tinerii nazişti îndoctrinaţi ar fi devenit deodată catolici pioşi. Totul este foarte simplu. Conform acestei teorii, tot ceea ce are Biserica de făcut pentru a-şi recâştiga prestigiul în Spania este să îşi renege principalele dogme. Dacă Te cobori de pe cruce, Te vom adora. Personal, nu îmi vine să cred că tinerii spanioli ar putea fi aşa de stupizi, dar nu fac altceva decât să redau ceea ce au scris ziarele.

Un alt mod de a privi această logică ar fi afirmaţia conform căreia dacă Biserica ar înceta să mai fie catolică, tinerii spanioli ar arde de dorinţa de a-i fi membri. Biserica este prezentată aici drept un fel de reflecţie a „timpurilor moderne”. Se călăuzeşte nu după Scripturi şi tradiţie, nici după ceea ce a fost respectat de-a lungul secolelor, ci după un sondaj despre ceea ce cred tinerii spanioli. Astfel, tot ceea ce respectă modernitatea, trebuie să respecte şi Biserica. Dacă nu ar face aceasta, tinerii ar fi moderni oricum – orice ar implica „modernitatea”, şi ştim ce implică pentru că sondajul ne-o spune.

În orice caz, dacă Biserica ar aproba deodată căsătoria homosexuală şi avortul, nu ar mai fi Biserică, indiferent cum s-ar numi membrii ei. Nimeni nu contestă că tineretul spaniol poate alege să nu urmeze ceea ce învaţă Biserica. Ei deja plătesc o pedeapsă grea prin faptul că numărul lor scade rapid. Raportat la Europa, Spania are cea mai mică rată a natalităţii după Italia. Tineretul spaniol poate să vadă, dacă doreşte să vadă, că necredinţa lor duce la o schimbare radicală chiar a numărului lor.

Gonzalez continuă prin a ne spune că „dintre toate instituţiile, incluzând companiile multinaţionale şi NATO, Biserica Catolică are parte de cea mai puţină încredere”. Din nou ne vine a râde. Să credem că tinerii spanioli au încredere în islam, în ruşi, în chinezi, în francezi sau în ecologişti? Dacă s-ar descotorosi de NATO şi de companiile multinaţionale ce altceva ar rămâne în urmă decât o ţară lipsită de apărare? Mai mult, „unul din opt afirmă că Biserica este excesiv de bogată.” Aceasta înseamnă, după calculele mele simple, că şapte din opt nu cred că Biserica este „excesiv de bogată”? Raportul se încheie cu o ultimă statistică: aceasta spune că 43% din cei chestionaţi au declarat că doresc o căsătorie religioasă, în timp ce 22% preferă doar o ceremonie civilă. Din ce cauză, statistica nu menţionează. Dar dacă nici unii nici ceilalţi nu aduc pe lume copii, care este diferenţa?

Dacă ne gândim la remarcile introductive făcute de Belloc referitoare la statutul creştinismului şi al diferitelor ţări creştine, inclusiv Spania, vom fi fascinaţi să citim remarcile Papei Benedict al XVI-lea făcute în 30 martie în faţa unui grup de politicieni creştini din Partidul Popular European, printre care au fost, fără îndoială, şi câţiva spanioli. Papa Ratzinger, la fel ca predecesorul său, a atras atenţia asupra moştenirii creştine a Europei. Nu puţini politicieni doresc să „alunge în sfera privată şi subiectivă manifestarea convingerilor religioase ale persoanei” (L’Osservatore Romano, ediţia în engleză, 12 aprilie 2006).

De asemenea, Papa a remarcat faptul că promotorii unei Europe necreştine au devenit foarte intoleranţi. „Trebuie să recunoaştem că o anumită intransigenţă seculară se arată a fi inamica toleranţei şi a unei sănătoase viziuni seculare asupra statului şi a societăţii.” Ce anume înseamnă „o sănătoasă viziune seculară asupra statului şi a societăţii”? Când bisericile sau comunităţile ecleziastice intervin în dezbaterile publice, exprimându-şi rezervele sau amintind diferite principii, aceasta nu constituie o formă de intoleranţă sau interferenţă, deoarece asemenea intervenţii sunt orientate doar spre a ilumina conştiinţele oamenilor, făcându-i în măsură să acţioneze în mod liber şi responsabil, în concordanţă cu adevăratele principii ale dreptăţii, chiar dacă aceasta ar intra în conflict cu situaţii de putere şi interes personal.

Doar „timpurile moderne” puteau veni cu ideea că este oarecum „intolerant” să spui adevărul şi să îl adresezi politicienilor pentru a-l lua în mod serios în considerare. Vedem nu puţine legi guvernamentale, iar aceasta în aşa-numitele ţări democratice, care ne spun acum că este „intolerant” chiar să citezi Scriptura sau idei bazate pe aceasta. Ceea ce mă interesează însă cel mai mult, în lumina sondajului spaniol şi a analizei acestuia pe care le-am citat mai sus, este declaraţia directă şi clară a Papei despre ideile la care ni se spune că Biserica ar trebui să renunţe pentru a fi în pas cu „timpurile moderne.” Vorbind în numele Biserici Catolice, Papa a declarat că „principalul ei scop în intervenţiile publice este protejarea şi promovarea demnităţii persoanei umane, iar pentru aceasta, în mod conştient, ea atrage o atenţie deosebită asupra unor principii care nu sunt negociabile.” Trebuie să-l iubeşti pe acest om!

Ca şi cum ar fi citit dinainte articolul despre tineretul spaniol, Benedict al XVI-lea a enumerat apoi cele mai importante trei principii care „nu sunt negociabile”: 1) protejarea vieţii în toate stadiile ei, de la primul moment al conceperii până la moartea naturală; 2) recunoaşterea şi promovarea structurii naturale a familiei – apărarea ei bazată pe căsătorie – şi apărarea acesteia în faţa încercărilor de a o face juridic echivalentă unor forme de uniune radical diferite, care în realitate îi sunt dăunătoare şi contribuie la destabilizarea acesteia, umbrindu-i caracterul particular şi rolul de neînlocuit în societate; 3) protejarea drepturilor părinţilor de a-şi educa copii. Aşadar, Biserica susţine exact opusul planului pregătit pentru tinerii spanioli în acest sondaj.

Ceea ce este însă şi mai semnificativ în luarea de poziţie a Papei, este motivaţia pe care acesta o aduce în favoarea prezenţei Bisericii în spaţiul public. „Aceste principii nu sunt adevăruri de credinţă, chiar dacă ele sunt iluminate şi confirmate de aceasta; ele sunt înscrise în însăşi natura umană şi de aceea sunt comune întregii omeniri.” Cât de des trebuie să repetăm că opoziţia catolică şi creştină faţă de avort şi de căsătoria homosexualilor nu se bazează în cele din urmă pe Biblie sau pe revelaţie, chiar dacă şi aceste surse susţin ceea ce este raţional şi evident?

În cele din urmă, Papa Benedict al XVI-lea le spune politicienilor creştini europeni ceva ce nu ar trebui să îi neliniştească, dar probabil i-a neliniştit: acţiunea Bisericii de a promova aceste idei şi principii nu are aşadar un caracter confesional, ci se adresează tuturor oamenilor indiferent de apartenenţa lor religioasă. Din contră, o asemenea acţiune este cu atât mai necesară cu cât aceste principii sunt negate sau neînţelese, deoarece aceasta constituie o ofensă împotriva adevărului persoanei umane, o rană adâncă provocată dreptăţii. Sunt bucuros aşadar că mi s-a trimis sondajul spaniol care îmi spune că „În 20 de ani, Spania nu va mai fi catolică.” Principalul motiv pentru care nu va mai fi catolică este acelaşi motiv pentru care în 20 de ani vor fi cu mult mai puţini spanioli. Spania ţine pasul cu „timpurile moderne.”

„Spunem despre orice provincie creştină că lucrurile stau într-un mod sau altul, dar chiar în momentul în care facem afirmaţia, contextul despre care vorbim se poate schimba”. Papa are dreptate: este vorba despre „adevărul despre persoana umană”. Nu ar trebui să fim surprinşi că acest „adevăr” nu este popular. De asemenea nu ar trebui să fim surprinşi că „nu este negociabil.” Ceea ce ar trebui să ne surprindă ar fi să vedem statistici care arată că numărul celor care reneagă aceste principii raţionale creşte viguros.

Adevărul este că cei care reneagă aceste principii îmbrăţişează o cultură a morţii de o amploare nemaivăzută de creştinism. Realitatea este că cei mai agresivi inamici ai acestor principii continuă să se înmulţească rapid, înlocuindu-i pe acei mulţi europeni care nu apucă să vadă lumina zilei din cauza îmbrăţişării letale a „timpurilor moderne”. După cum am spus, îmi vine greu să cred că tinerii spanioli între 18-24 de ani sunt atât de prost informaţi încât să nu vadă această fatalitate. Reducând la esenţă, ceea ce Papa le spune politicienilor şi tinerilor spanioli este aceasta: „nu mai învinuiţi Biserica, ci, măcar o dată în viaţă, folosiţi-vă capul!”

One Comment

  1. Ceea ce se intampla in Spania nu poate fi decat un prilej pentru a ne confrunta cu o problema de dimensiuni globale, in sensul discutiei globalizarii spirituale; este evident ca nu este o problema pur si tipic spaniola, doar ca , acolo, acum, lucrurile se vad mai bine, poate prin raportarea la trecut . Tot astfel cum, aceasta foarte mediata criza a catolicismului, a crestinismului, in fapt, nu este decat un aspect al crizei globalizate a conditiei umane:toate problemele raportului Biserica-societate moderna in aparent litigiu sunt cu trimitere directa la problemele esentiale ale conditiei umane. Pentru a raspunde constructiv ar fi suficient sa reafirmam adevarurile de credinta. Adaptarea la lumea moderna nu inseamna descoperirea unor argumente noi, senzationale, poate doar o mai atenta constructie a discursului, pentru inscrierea in cotidian. Asadar , mai multi apostoli, vorbitori ai tuturor limbilor, buni comunicanti, inarmati cu multa , multa iubire si nesfarsita rabdare. Este cea mai mare greseala sa ne inchipuim ca sunt lucruri de toti stiute cele negate astazi cu ardoare. Niciodata nu se repeta prea insistent ceea ce, in mod evident , nu a fost suficient, sau, poate, chiar deloc invatat. Asadar repetitia este mama si cheia succesului. Bibliografia obligatorie si suficienta este Cartea, eterna si mereu actuala Biblie, excelent subtext referential comun celor mai diverse paliere ale dezbaterii. Laudat sa fie Isus! Cornelia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *