Cât de sumbră poate fi înşelăciunea omului: răspunsuri la „Codul lui Da Vinci”

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 24 mai 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Arhiepiscopul H. Niederauer, D.D.
Traducere: Claudia Prăjescu
Sursa: JesusDecodec.com

„O minciună face înconjurul lumii pe jumătate, în timp ce adevărul încă îşi pune ghetele.” (Mark Twain)

Arhiepiscopul american
George H. Niederauer

Prima mea reacţie la romanul lui Dan Brown, „Codul lui Da Vinci”, a fost: „Este o lucrare de ficţiune, un thriller, un roman care se citeşte uşor. Toată lumea ştie asta”. M-am înşelat. Un tânăr prieten de-al meu a întâlnit o colegă de la liceul catolic care i-a spus că se gândeşte serios să renunţe la credinţa sa după ce a citit „Codul lui Da Vinci”. Când prietenul meu a întrebat-o dacă ar renunţa la credinţă din cauza unui roman, ea a răspuns: „Dar este întru totul adevărat!”

Însă nu este aşa! În curând filmul „Codul lui Da Vinci” va rula în întreaga lume. Carl Olson ne-a arătat cum acest bestseller acţionează pe mai multe nivele: mister, poveste de dragoste, thriller, teoria conspiraţiei şi manifest spiritual. Sunt şanse mari ca filmul să funcţioneze pe aceleaşi planuri. Aşa cum a remarcat şi Amy Wellborn, „Codul lui Da Vinci” este ficţiune, dar autorul face aserţiuni despre istorie şi le prezintă ca fiind lucruri larg acceptate, introducându-le prin fraze precum „istoricii spun” şi „învăţaţii susţin”.

Olson menţionează câteva astfel de afirmaţii făcute de Brown: Isus a fost un simplu om şi primii creştini nu credeau în divinitatea Sa; creştinismul este o farsă josnică; toate referirile la un adevăr religios obiectiv trebuie evitate. Aceste afirmaţii necesită un răspuns real din partea creştinilor. Unii cititori ar putea spune că credincioşii reacţionează doar din teamă sau furie generate de o carte care le provoacă credinţa. De aceea sunt binevenite criticile făcute din perspectivă literară, fără influenţe religioase. O astfel de critică este expusă de Laura Miller în The New York Times Book Review („The Da Vinci Con” – „Farsa lui Da Vinci”, 22 februarie 2004, p. 23): „…ceea ce devine din ce în ce mai clar este faptul că ‘Codul lui Da Vinci’, ca şi ‘Sângele Sfânt şi Sfântul Graal’, se bazează pe o farsă notorie”. Miller afirmă că multe din materialele despre Maria Magdalena şi Prioratul din Sion au la bază documente falsificate şi introduse în Biblioteca Naţională din Paris de către un anume Pierre Plantard, „un escroc inveterat, cu un dosar penal pentru fraudă şi afiliere la grupuri anti-semite şi de dreapta”. Miller încheie spunând că: „Singurul lucru mai puternic decât o conspiraţie mondială este, se pare, dorinţa noastră de a crede în aşa ceva”.

Iată câteva dintre cele mai importante afirmaţii false conţinute în „Codul lui Da Vinci” (CDV), împreună cu adevărurile corespunzătoare care, aşa cum spunea Twain, „îşi pun acum ghetele”.

CDV: „… aproape tot ce ne-au învăţat părinţii noştri despre Cristos este fals!”
ADEVĂR: Putem spune acelaşi lucru despre ceea ce „învaţă” Dan Brown despre Cristos! Brown susţine că până la Conciliul de la Niceea (325 d.C.), „Isus era privit de ucenicii săi ca un profet muritor,… un om mare şi puternic, dar un om totuşi. Nu era considerat Fiul lui Dumnezeu”. Conform lui Brown, împăratul Constantin l-a declarat pe Isus ca fiind de natură divină în secolul al IV-lea.

Totuşi, în Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni (circa 55 d.C.), Isus este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu şi venerat ca Domn. În Evanghelia după Ioan, scrisă cu aproape 200 de ani înainte de naşterea lui Constantin, apostolul Toma Îl vede pe Isus Cristos înviat şi exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Brown în mod convenabil nu menţionează docetismul, o erezie care a circulat în primul secol şi care afirma că Isus Cristos este numai Dumnezeu, nu şi om.

CDV: „Ideea că Isus a fost căsătorit are infinit mai mult sens decât viziunea noastră clasică biblică, ce Îl prezintă pe Isus ca fiind celib”. Motivul ar fi acela că „Isus era iudeu şi mediul social al acelui timp realmente îi interzicea unui bărbat să rămână necăsătorit… Conform tradiţiei iudaice, celibatul era dezaprobat… Dacă Isus nu ar fi fost căsătorit, atunci măcar una dintre Evanghelii ar fi menţionat aceasta şi ar fi oferit o explicaţie pentru starea Lui nenaturală de celib.”
ADEVĂR: Isus a fost necăsătorit, la fel cum au fost şi profetul Ieremia, Ioan Botezătorul, apostolul Paul şi membrii comunităţii eseniene. Cuvintele lui Isus de pe cruce, prin care o încredinţa pe mama Sa apostolului Ioan, sugerează adevărul acestei afirmaţii.
Brown accentuează importanţa mediului social al acelui timp. Dacă acesta ar fi fost o prioritate pentru Isus, atunci nu ar fi vindecat în ziua Sabatului, nu ar fi vorbit cu femeia samarineancă la fântână, nu ar fi răsturnat tarabele negustorilor din Templu, nu ar fi stat atât de mult alături de păcătoşi publici.

Cât despre explicaţia dată de Biblie pentru „starea nenaturală” a lui Isus, iată învăţătura Sa despre celibat din Evanghelia după Matei: „Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuţi astfel de oameni şi există eunuci care s-au făcut ei înşişi astfel pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă!” (Matei 19,12).

CDV: „Biblia aşa cum o ştim noi astăzi a fost editată de împăratul păgân roman Constantin cel Mare.”
ADEVĂR: Până în anul 150 d.C. (cu 175 de ani înainte de Constantin), autorii creştini menţionau cele patru evanghelii după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, împreună cu scrisorile apostolului Paul, ca fiind cele mai demne de încredere surse de informaţie despre viaţa lui Isus şi despre credinţa apostolilor. După cum observă şi Laura Miller în New York Times, Brown „aleargă după doi iepuri” în „Codul lui Da Vinci”: „Surse precum Noul Testament sunt calificate drept ‘discutabile’ şi derivative când contrazic teoria conspiraţiei, pentru ca apoi să fie examinate microscopic pentru inconsecvenţe ce ar putea să susţină această teorie”.

CDV: După Brown, „grupul lui Petru” din cadrul comunităţii primilor creştini au defăimat-o şi demonizat-o pe Maria Magdalena şi, prin ea, pe toate femeile.
ADEVĂR: Încă de la început, Biserica a cinstit-o pe Maria Magdalena pentru fidelitatea sa de la picioarele crucii şi de la mormânt. Scriitorii creştini au descris-o ca „apostolul apostolilor”, deoarece ea le-a adus acestora vestea bună a învierii lui Cristos. Biserica Catolică celebrează sărbătoarea Sf. Maria Magdalena în fiecare an pe 22 iulie şi multe biserici o au drept patroană. În Dieceza de Salt Lake City, catedrala este numită după Sf. Maria Magdalena, care este şi patroana cerească a întregii Dieceze. Acesta ar fi un mod ciudat de demonizare.

DVC: „…fiecare credinţă din lume se bazează pe falsificări. Aceasta este definiţia credinţei: a accepta ceea ce ne imaginăm că este adevărat şi nu putem dovedi”.
ADEVĂR: Aceasta este definiţia credinţei dată de un necredincios. Cum defineşte un credincios credinţa? Probabil ca fiind „răspunsul dat lui Dumnezeu de către om”, sau „consimţământul liber dat întregului adevăr pe care l-a revelat Dumnezeu”. O persoană cu mintea limpede ar lăsa un socialist să dea definiţia capitalismului, însă ar asculta şi definiţia dată de un capitalist. Credincioşii şi necredincioşii ar trebui trataţi la fel.

CDV: „Practic toate elementele ritualului catolic – mitra, altarul, doxologia şi împărtăşania, actul de ‘a-l mânca pe Dumnezeu’ – au fost luate direct de la religiile păgâne din vechime”.
ADEVĂR: Este extrem de bine stabilit faptul că rădăcinile ritualului catolic se găsesc în cultul iudaic, ceea ce nu surprinde câtuşi de puţin dacă avem în vedere că primii creştini erau evrei, şi nu foşti păgâni. Templul din Ierusalim avea altare; doxologia provine din Psalmii 8, 66 şi 150; împărtăşania îşi are originile în Paştele evreu, celebrat de Isus şi cei doisprezece apostoli evrei la Cina cea de Taină.

CDV: „La început creştinii au cinstit ziua de sâmbătă a Sabatului iudaic, dar în secolul al IV-lea, Constantin a făcut mutarea la duminică pentru a coincide cu ziua de venerare a soarelui de către păgâni. Chiar şi în ziua de astăzi majoritatea credincioşilor participă la liturghia de duminică fără a şti că fac aceasta ca un tribut săptămânal adus zeului păgân al soarelui”.
ADEVĂR: Isus Cristos a înviat din morţi în prima zi a săptămânii, duminica, deci Euharistia săptămânală a fost celebrată încă de la început în „ziua Domnului”, duminica. Iată ce scria Sf. Iustin Martirul înainte de anul 165 d.C.: „Ţinem adunarea obişnuită în prima zi a săptămânii, ziua în care Dumnezeu a pus pe fugă întunericul şi haosul şi a creat lumea, aceasta fiind şi ziua în care Mântuitorul nostru Isus Cristos s-a înălţat din morţi”.

Numele zilelor săptămânii provin într-adevăr din numele unor zei păgâni precum Woden, Thor, Freia şi Saturn. Cu toate acestea, cineva care merge joia (Thursday în engleză) la studiu biblic în anul 2006 nu îl venerează prin aceasta pe zeul tunetului (Thor). În paranteză fie spus, singurul lucru pe care l-a făcut împăratul Constantin în această privinţă în anul 321 d.C. a fost să declare duminica drept zi de odihnă.

CDV: „Biserica a lansat o campanie de defăimare împotriva zeităţilor păgâne, susţinând că simbolurile lor divine sunt diabolice.”
ADEVAR: Ei bine, asta fac religiile monoteiste – se opun închinării la zeci sau sute de zei mai mici sau mai mari. De exemplu, evreii se opuneau slujirii zeului Moloch şi încercau să-i oprească pe oameni de la a sacrifica nou-născuţii, care erau aruncaţi în cuptorul încins aflat în pântecele zeului. Este greu să categoriseşti acest simbol divin altfel decât diabolic. Islamul de asemenea a eliminat venerarea unor zeităţi minore din ţinuturile în care s-a răspândit.

CDV: „Biserica a ars pe rug peste cinci milioane de femei considerate vrăjitoare”.
ADEVĂR: Învăţaţii adevăraţi admit că cei mai mulţi oameni executaţi pentru vrăjitorie (dintre care 20% au fost bărbaţi) au fost condamnaţi la moarte între anii 1500 şi 1800 d.C. Aceşti istoricii estimează un număr total de 40.000, până la 50.000 de oameni în această situaţie. Cei mai mulţi dintre aceştia erau oameni de rând, săraci şi nepopulari, nu femei independente şi puternice, aşa cum descrie Brown. Acuzatorii lor erau de obicei semeni de-ai lor, şi nu clerici. Mai mult de jumătate dintre cei acuzaţi au fost achitaţi. Unii vrăjitori au fost executaţi de catolici, alţii de protestanţi, şi cei mai mulţi de conduceri. Salem, Massachusetts, spre exemplu, în secolul al XVII-lea, nu era nici pe departe dominant catolic. Mai mulţi Papi au condamnat practica executării vrăjitorilor. Însă este caracteristic pentru Brown să înmulţească numărul total de victime cu 100 şi să arunce toată vina asupra Bisericii Catolice.

De ce sunt aceste minciuni atât de uşor crezute?

De ce sunt atât de mulţi oameni care se lasă atât de uşor induşi în eroare? Amy Wellborn sugerează că cei mai mulţi oameni cunosc foarte puţin despre originile istorice ale creştinismului, ceea ce îi face „ţinte uşoare ale unui set de minciuni senzaţionale şi inteligent asamblate”. Carl Olson remarcă câteva trăsături ale culturii postmoderne care fac o carte cum e „Codul lui Da Vinci” atractivă: o atitudine relativistă faţă de adevăr şi religie; antipatia faţă de autoritatea religioasă; o înclinaţie spre afirmaţii bazate pe conspiraţie; credinţa că realitatea este maleabilă şi poate fi croită după placul fiecărei persoane.

Adam Gopnik are o atitudine mai ironică în The New Yorker, unde scrie următoarele: „Un antropolog cultural, peste o sută de ani, va găsi, fără îndoială, în succesul fără precedent al ‘Codului lui Da Vinci’, într-o perioadă de presupusă revigorare religioasă, că în moda Elvis, ce înţelegeau cei mai mulţi americani prin spiritualitate era pur şi simplu o imensă deschidere către superstiţii oculte de tot felul”.

Este „Codul lui Da Vinci” anti-catolic?

Am fost educat într-un spirit de duşmănie faţă de tot ce este catolic, şi drept consecinţă mi se pare mult mai uşor uneori să descopăr greşeli catolice decât virtuţi catolice.” (Mark Twain, Ageamii în străinătate)

Să începem prin a recunoaşte că anti-catolicismul este la fel de american precum Mark Twain. Bineînţeles, Twain era mult mai sincer când vorbea despre sine sau despre orice altceva decât suntem cei mai mulţi dintre noi. Istoricul Arthur Schlesinger Sr. de la Harvard îi spunea specialistului în istoria catolică din America, John Tracy Ellis, următoarele: „Consider că prejudecata împotriva Bisericii Catolice este cea mai profundă din istoria poporului american”. Defunctul senator democrat al New York-ului, Daniel Patrick Moynihan, obişnuia să descrie anti-catolicismul din urmă cu câteva decenii ca ultima formă de bigotism acceptabilă din punct de vedere social în Statele Unite. Astfel de martori nu pot fi daţi la o parte cu uşurinţă.

Catolicii americani au avut o experienţă de genul Dan Brown înainte de cea curentă. În 1836 au fost publicate pentru prima dată „Teribilele dezvăluiri ale călugărului Maria”. Au avut un succes senzaţional şi au fost tipărite timp de mulţi ani. Un grup de persoane chiar a dat foc unei şcoli dintr-o mănăstire, în parte din cauza acelei cărţi. A fost nevoie de efortul dedicat al colonelului William Stone, editor la un ziar protestant, care a investigat şi a reuşit să demaşte afirmaţiile teribile pe care le făcea cartea despre relaţiile decadente dintre preoţi şi călugăriţe şi despre uciderea copiilor lor nou-născuţi. Stone şi-a făcut treaba foarte bine, însă generaţii de cititori au continuat să cumpere cartea şi să o creadă.

Este „Codul lui Da Vinci” anti-catolic? Cu siguranţă este. Cartea este cel puţin la fel de anti-catolică pe cât este de anti-creştină. Nu doar cei 1,1 miliarde de catolici cred că Isus este Dumnezeu, recită crezul de la Niceea şi acceptă cărţile Noului Testament respingând evangheliile gnostice. Protestanţii, numărând 800 de milioane în lumea întreagă, şi creştinii ortodocşi, în număr de peste 200 de milioane, sunt în principiu vinovaţi de acelaşi comportament creştin, deşi ei nu sunt menţionaţi deloc în „Codul lui Da Vinci”. În schimb, „Biserica” este cea care face toate acele lucruri îngrozitoare.

Cu toate acestea, atunci când noi, catolicii, ne plângem de atitudinea anti-catolică, mai ales în media de divertisment, se consideră că ne plângem prea mult şi solicităm să fim trataţi în mod special. Astfel că o opinie din afară este binevenită şi edificatoare. Cu puţin mai mult de un an în urmă, David Denby, un critic de film pentru publicaţia The New Yorker, a scris o recenzie la un film intitulat „Constantine”. Denby a descris filmul ca fiind „un spectacol de groază religioso-satanic”, avându-l în distribuţie pe Keanu Reeves. La spectacolul la care a participat Denby, filmul era urmărit „cu fascinaţie atât de adulţi, cât şi de adolescenţi”.

După ce a discutat despre acest film, criticul şi-a îndreptat atenţia către tema dificilă, mai generală, privind felul în care Hollywood-ul tratează subiectele catolice. Denby a scris: „Filmul atinge un punct ultrasensibil. ‘Constantine’ transformă doctrina, ritualul şi iconografia catolică în ceva ieftin. Războinicul lui Dumnezeu câştigă, dar este aceasta suficient pentru a justifica împrumutul strident şi făcut la întâmplare? Va înceta vreodată exploatarea fără valoare a catolicismului în filme?”

Putea un catolic să pună mai bine aceste întrebări? Denby a continuat prin a invoca variaţii evreieşti şi hinduse ale frecventelor filme cu exploatare catolică: „Imaginaţi-vă o versiune evreiască a spectacolului – ‘Îngerul’, cu Vin Diesel în distribuţie, în care mesagerul lui Dumnezeu opreşte mâna lui Avraam în mijlocul sacrificiului şi apoi obţine aprobarea din partea lui Dumnezeu, coborându-se în morminte faraonice blestemate cu ajutorul unor şaluri de rugăciune legate unul de altul. Într-o versiune hindusă – ‘Vishnu’, cu Nicholas Cage – Shiva dă drumul şerpilor săi în suburbiile din Poughkeepsie şi declanşează un război între şoferii de camioane şi culegătorii de mere.”

Denby a ştiut că prin satiră poate arăta cât de ridicolă a devenit situaţia şi a făcut aceasta foarte bine. În concluzie a făcut o remarcă profundă şi provocatoare: „Mă gândesc oarecum că aceste proiecte ar putea fi abandonate. Totuşi filme teribile precum ‘Constantine’ sunt făcute şi devin enorm de populare. Voi lăsa experţilor problema blasfemiei. Dar poate că o parte din audienţă ar trebui să se întrebe dacă nu cumva fac lucrarea diavolului urmărind liniştiţi filme care transformă minuni în gunoaie”.

„Codul lui Da Vinci” – cartea şi probabil filmul – prezintă catolicilor un set de probleme, care pot fi tratate cel mai bine prin cunoaşterea adevărului despre credinţa şi istoria Bisericii noastre. O provocare mai mare o constituie mass-media de divertisment care nu ştie prea multe despre catolicism, căreia nu îi place ceea ce crede că ştie, nu vrea să cunoască mai multe şi, în acelaşi timp, nu poate lăsa în pace credinţa, practica şi imagistica Bisericii Catolice.

5 Comments

  1. In primul rand pentru a nu mai exista suspiciuni trebuie biblioteca Vaticanului sa fie pus la dispozitia credinciosiilor si nu numai: mai trebuie sa fie facute cat mai multe propagande pentru a initia necredinciosii in tainele cunoasterii. Cred ca filmul„Codul lui da vinci„ doreste sa evidentieze sau mai bine spus sa duca spre intuneric ce abia a fost luminat. Probabil vor vedea multi acest film iar eu cred acest film trebuie sa vizionat doar ca si un simplu film si doar atat. P.S. Multumesc.

  2. Desigur nici filmele nici cartile nu se mai vand bine fara ceva socant in ele si desigur toate au la baza fapte reale cosmetizate pe ici pe colo prin punctele esentialepana nu mai seamana cu realitatea; ar trebui sa-l intrebe cineva pe Dan Brown daca e fericit, linistit si impacat sufleteste, daca crede ca a facut un bine omenirii? La ce-i vor folosi banii facuti astfel?

  3. Aceasta carte pune probleme socante dar numai pentru cei care au o credinta sovaielnica. Este un subiect la moda dar e fictiune si popularitatea vine doar din necunoasterea fundamentelor crestine. Ma intreb totusi daca acest autor e crestin si cum se impaca el in forul interior al constintei sale.

  4. In mod paradoxal, „opere” gen „Codul lui da Vinci” constituie un foarte bun test de credinta. Un credincios autentic nu va lua niciodata in serios elucubratiile prezentate in astfel de carti (sau filme) drept dovezi incontestabile. Cel mult va ridica din umeri, va rade sau se va enerva dupa caz, dar in mod sigur nu se va abate de la invataturile Bisericii. In schimb, un credincios superficial are toate sansele ca, citind astfel de carti sau vazand astfel de filme, sa-si piarda si bruma de credinta pe care o are.

  5. Prostia ca Iisus ar fi fost casatorit ca… ”asa cerea legea????” numai ignorantii si nestiutorii pot crede. Ce, Saul din Tars alias Sfantul Paul sau Ioan Botezatorul si multi altii au fost casatoriti??? Este clar ca cine doreste sa-l slujeasca pe Dumnezeu cu intreaga-i fiinta NU este muncit de instincte… Ei puteau si posti zile intregi din moment ce pe primul loc era Dumnezeu iar familia obisnuita era inlocuita cu o alta Familie mare si universala: BISERICA.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *