Primul an al Papei Benedict al XVI-lea

Print Friendly, PDF & Email

Autor: John L. Allen jr.
Traducere: Radu Capan
Sursa: National Catholic Reporter, 21 aprilie 2006

Papa Benedict al XVI-lea
are deja un an de pontificat.

La apropierea aniversării unui an de pontificat al Papei Benedict, revistele, posturile de televiziune şi de radio au început să se întreacă în analize, subliniind ce ne-au arătat ultimele 12 luni despre noul lider al celor peste 1,1 miliarde de membri ai puternicei Biserici Catolice. Astfel de analize depind la urma urmei de nivelul de granularitate pe care îl adopţi. Poţi porni de la catehezele Papei Benedict, de la „stilul” său papal, de la modul cum interacţionează cu Curia Romană, sau de la poziţia sa în probleme punctuale precum dreptatea socială sau interpretarea Conciliului Vatican II (1962-1965). Un întreg eseu ar putea fi scris şi doar pe tema deciziei Papei Benedict de renunţare la titlul de „Patriarh al Occidentului”, şi a reacţiilor ce au urmat – subliniind dorinţa de a se elimina orice neclaritate despre natura papalităţii, dar în acelaşi timp menţinând cu fermitate dorinţa de progres ecumenic.

Papa Benedict este un gânditor suplu, iar analiza modului în care abordează o anumită problemă necesită atenţia la nuanţe. Presa vrea însă altceva. Vrea imaginea, cât mai largă cu putinţă, a acestui pontificat. Vrea să ştie care sunt cele mai surprinzătoare trăsături ale primului an al Papei Benedict, şi ce putem învăţa din acestea despre direcţia în care se îndreaptă lucrurile?

* * *

Dacă privim la imaginea de ansamblu, poate cea mai importantă trăsătură a primului an o dă ceea ce nu s-a întâmplat. Când la 19 aprilie 2005 a fost ales ca Succesor al Sfântului Petru, Cardinalul Joseph Ratzinger nu era o necunoscută. După Papa Ioan Paul al II-lea, el era cea mai celebră personalitate a catolicismului din ultimul sfert al secolului trecut, un om asociat cu toate controversele importante din Biserica acelor timpuri – teologia eliberării, fenomenul dizidenţilor, situarea teologică a celorlalte religii, şi altele. Era văzut ca omul de fier de la Vatican, rottweiler-ul lui Dumnezeu, Panzer-Cardinal sau păstorul german. Aşa că imediat după alegere, majoritatea comentatorilor din presă i-au aplicat diverse etichete: ultra-conservator, autoritar, intransigent.

Probabil cel mai bun exemplu al percepţiei din acel moment îl oferă o caricatură apărută în L’Unità, publicaţia fostului Partid Comunist din Italia. Pentru a înţelege caricatura, să facem puţină istorie. În Italia, cel mai iubit Papă al timpurilor moderne este probabil Ioan al XXIII-lea, cunoscut ca il papa buono, „bunul Papă”. Una dintre cele mai preţuite amintiri despre Papa Ioan al XXIII-lea este legată de o seară din octombrie 1962, în contextul deschiderii Conciliului Vatican II, când Acţiunea Catolică a organizat o procesiune cu torţe ce s-a încheiat în Piaţa San Pietro. Deşi nu era prevăzut să se adreseze mulţimii, când oamenii au ajuns în Piaţă Papa Ioan al XXIII-lea le-a vorbit. Atunci le-a spus ceva ce s-a întipărit în conştiinţa multor italieni, o frază repetată la nesfârşit de televiziune şi de radio. Zâmbind mulţimii, el a spus: „Întorcându-vă acasă, îi veţi găsi acolo pe copiii voştri. Daţi-le un sărut şi spuneţi-le: sărutul acesta este de la Papa.”

În L’Unità, caricatura îl prezintă pe Papa Benedict al XVI-lea la aceeaşi fereastră, spunând: „Întorcându-vă acasă, daţi-le o palmă peste fund copiilor voştri şi spuneţi-le: palma aceasta este de la Papa.” Caricatura a fost emblematică pentru aşteptările multora în faţa alegerii figurii à la Darth Vader a Cardinalului Ratzinger. De fapt, mulţi se aşteptau ca după ce marţi a fost ales Papă, miercuri preoţii să celebreze în limba latină, cu spatele la popor, iar în fundal să se audă cum apa spală Biserica de toţi dizidenţii şi liberalii rămaşi încă în structuri. De aceea am putea spune că cel mai izbitor fapt al primului an de pontificat al Papei Benedict este numărul relativ mic de schimbări, faţă de aşteptări. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat momente tensionate. Unul dintre aceste momente a avut loc în mai 2005, când preotul iezuit Tom Reese a părăsit conducerea publicaţiei America la presiunea Vaticanului; un altul s-a înregistrat la 29 noiembrie 2005, când Vaticanul, cu aprobarea Papei Benedict, a dat publicităţii mult aşteptatul document ce interzice accesul la preoţie persoanelor care au tendinţe homosexuale profund înrădăcinate. Avem fără îndoială de-a face cu un Papă care ştie ce înseamnă identitate catolică şi care insistă ca cei care învaţă, predică şi publică în numele Bisericii să o facă în fidelitate faţă de învăţătura oficială.

Cu toate acesta, primul an al Papei Benedict nu a oferit schimbarea radicală aşteptată de mulţi. Nici un teolog nu a fost în mod public interzis. Nu au existat demisii în linie. Nu au fost promovaţi Episcopi ultra-conservatori în Curia Romană. Nici la capitolul doctrinei nu au avut loc cutremure. Dimpotrivă, la 24 septembrie 2005, Papa Benedict al XVI-lea a stat de vorbă prieteneşte, timp de patru ore, cu copilul teribilei aripi stânge catolice, teologul elveţian Hans Küng, cei doi fiind prieteni vechi de pe vremea când studiau teologie în Tübingen, Germania. Tonul pozitiv a fost de altfel o constantă. Când a mers la Bari, Italia, pentru un Congres Euharistic, Papa nu s-a plâns de abuzurile liturgice, ci a vorbit impresionant despre valoarea Euharistiei din perspectiva doritei unităţi creştine. Când a mers la Köln, nu i-a certat pe dizidenţii germani şi nici nu a ridicat problema numărului mic de tineri ce merg la biserică, ci a descris Euharistia ca „fisiunea nucleară ce are loc în străfundul fiinţei umane”, ce provoacă acte de iubire ca o reacţie în lanţ.

Cum se explică această situaţie? În primul rând să spunem că cei care s-au aşteptat ca Papa Benedict să modeleze Biserica după ideile lui, au dat dovadă de prea multă imaginaţie. Papa Benedict este foarte conştient de tradiţia de două mii de ani asociată slujirii de păstor universal al unei foarte mari şi foarte complexe comunităţi; ştie că nu este nici preşedinte şi nici premier, ales pentru a-şi urma agenda personală. În predica la instalarea sa ca Pontif, la 24 aprilie, spunea: „Adevăratul meu program de guvernare nu este acela de a face voinţa mea, de a urma ideile mele, ci acela de a mă dispune, împreună cu întreaga Biserică, la ascultarea cuvântului şi a voinţei Domnului şi de a mă lăsa îndrumat de El, astfel încât să fie El însuşi cel care conduce Biserica în acest ceas al istoriei noastre.” Spre surpriza unora, el a făcut ceea ce a spus.

În al doilea rând, pentru a înţelege gândirea Papei Benedict este esenţial să conştientizăm faptul că el face o distincţie clară între problemele de credinţă şi morală (unde este intransigent) şi „păreri” în anumite situaţii, pe teme la care Magisteriul nu oferă un răspuns clar. În realitate, probabil 95% dintre deciziile pe care le ia un Papă cad în a doua categorie. Sunt întrebări precum: Cine ar trebui să fie Episcop în această Dieceză? Cum ar trebui reorganizată Curia Romană? Cum ar trebui să ne relaţionăm cu islamul? Ce linie să adoptăm referitor la reconstrucţia Irakului? În astfel de probleme, Magisteriul oferă principii, dar alegerile sunt în final supuse greşelii (deci nu sunt infailibile), depinzând de judecata Papei şi a sfătuitorilor săi. Papa Benedict s-a exprimat clar că atunci când este vorba de astfel de probleme, doreşte să acţioneze în baza consultării şi, pe cât posibil, a consensului. L-am văzut ascultând anul trecut, în octombrie, la Sinodul Episcopilor. Atunci a introdus o perioadă de „discuţii libere” seara, ascultând cu atenţie ce au de spus Episcopii. La fel s-a întâmplat şi luna trecută, la Consistoriul cu creare de Cardinali, când Papa Benedict a cerut tuturor Cardinalilor să vină la Roma cu o zi mai repede, pentru o întâlnire în care să le asculte opiniile despre islamism, lefebvrişti şi Episcopii emeriţi, pe lângă alte teme.

Papa s-a dovedit precaut în problema împăcării cu Societatea tradiţionalistă Sf. Pius al X-lea, grup fondat de Arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Reţinerea vine şi din îngrijorările exprimate în rândul Episcopilor catolici privitoare la atitudinea grupului lefebvrist când este vorba de libertatea religioasă, de ecumenism sau de dialogul interreligios. Aceste îngrijorări au fost repetate în cadrul întâlnirii Papei cu Cardinalii capi din Curia Romană, din această lună. Toate acestea ne arată că Papa Benedict al XVI-lea se va consulta mai mult, şi va fi mult mai precaut şi moderat decât prevedeau unii în aprilie anul trecut. Îmi amintesc că imediat după alegerile papale, am fost întrebat de CNN dacă vom avea un Ratzinger intransigent sau unul amabil. Ambele, am răspuns. Când Papa Benedict are în faţă o problemă de credinţă, este hotărât. Când este vorba să ia o decizie pastorală în probleme nevitale, este surprinzător de deschis şi flexibil, cu o dorinţă sinceră de a asculta.

* * *

Mai puţine ieşiri la rampă.

A doua observaţie privind la imaginea de ansamblu a primului an de pontificat ar evidenţia cât de puţin din cele descrise mai sus au fost difuzate de presă. După primul an din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, când era deja clar că procesul de modernizare şi de reformă pornit de Conciliul Vatican II va conduce la o afirmare mai fermă a identităţii catolice, cea mai importantă împărţire se făcea între cei cărora le plăcea ce vedeau, şi cei cărora nu le plăcea. Carisma puternică a Papei Ioan Paul al II-lea a făcut ca lumea să fie atentă, şi doar puţini au rămas indiferenţi. După primul an de pontificat al Papei Benedict, pe de altă parte, cea mai importantă distincţie pare a fi între cei care sunt atenţi şi cei care nu sunt, majoritatea oamenilor aparţinând celei de-a doua categorii.

Cei vrăjiţi de Papă – în sens generic -, care nu scapă nici o apariţie a sa, sunt foarte impresionaţi de Papa Benedict al XVI-lea, fie că vin din aripa de stânga, de dreapta sau centrală. Papa Benedict este o personalitate erudită, de departe cel mai intelectual lider mondial de pe scena lumii de astăzi. Este un scriitor cu har, iar textele sale au fost bine primite atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi comercial vorbind. Este de asemenea o personalitate ce emană în jurul ei căldură şi blândeţe, care îl fac fermecător pentru oameni. Pe scurt, este un Papă de care catolicii pot fi mândri. Şi totuşi nu are calităţile telegenice şi scenice ale Papei Ioan Paul al II-lea. Succesul său de până acum se datorează faptului că nu a încercat să îşi copieze predecesorul, ci şi-a format un stil propriu, mai cerebral, cu mai puţine ieşiri publice. Această abordare are punctele ei tari, dar pe de altă parte înseamnă că el nu captează atenţia la fel de mult ca Papa Ioan Paul al II-lea, astfel că atenţia asupra papalităţii, în afara unui cerc mic de catolici motivaţi, a devenit episodică şi aleatoare.

Dacă ar fi să opreşti pe stradă un catolic obişnuit şi să îl întrebi: „Ce ştii despre noul Papă?”, cred că mulţi ar spune că a dat o scrisoare împotriva homosexualilor, a scris ceva despre iubire şi cam atât. Ce încearcă Papa să spună? Unde doreşte să conducă el Biserica? Aceste aspecte sunt total necunoscute. Hotărârea Papei Benedict de a fi pozitiv a făcut ca media să scrie mai puţin despre Sfântul Părinte, presa urmărind de regulă conflicte şi controverse. Aşa se face că după primul an de pontificat, Biserica Catolică are în faţă o nouă problemă de comunicare. Timp de 26 de ani, Biserica a fost constant în atenţia ştirilor prin Papa Ioan Paul al II-lea. Acum Biserica nu mai poate pleca de la premisa că lumea este cu ochii pe ea doar pentru că Papa face ceva sau spune ceva. Se pune deci problema: cum se poate „vinde” mai bine – mediatic vorbind – noul Papă, pentru a se asigura că oamenii îl ascultă cu adevărat, îl urmăresc cu adevărat, nu doar întâmplător, însuşindu-şi, din frânturi de talk-show-uri sau de editoriale, o imagine greşită. După un an, oficialii Bisericii se luptă încă cu această nouă provocare.

* * *

Dacă este vorba de grija principală a Papei Benedict al XVI-lea, nu este nevoie de speculaţii. Ne-a spus-o în ziua dinaintea alegerii sale, în predica Pro Eligendo Papa din 18 aprilie 2005, când a vorbit despre „dictatura relativismului” din Occidentul dezvoltat. Sarcina numărul unu a acestui pontificat este deci reafirmarea adevărului obiectiv într-o cultură care cel mai adesea este alergică la conceptul în sine. Inima acestui pontificat poate fi exprimată prin trei concepte cheie: adevăr, libertate şi iubire. Adevărul, după cum îl vede Papa, este poarta prin care persoana umană trebuie să treacă pentru a fi cu adevărat liberă, adică liberă să îşi realizeze pe deplin potenţialul uman; iar iubirea este atât scopul ultim al libertăţii, cât şi motivul pentru care Biserica vorbeşte despre adevăr şi despre libertate.

Dat fiind faptul că Papa Benedict nu s-a plâns încă prea dramatic despre criza secularizării Europei, unii se întreabă dacă nu cumva a uitat de ea. Adesea reporterii mă întreabă: „Când va face ceva cu această lume secularizată?” De fapt el face, şi încă multe. Nimeni nu conştientizează mai bine decât Papa Benedict al XVI-lea faptul că mulţi oameni nu reuşesc să ia în serios Biserica când vine vorba de probleme precum adevărul şi libertatea, deoarece tendinţa este de a considera toate aceste discuţii ca fiind un fel de retorică perdea de fum ce ascunde în spate intenţia controlării vieţii oamenilor. În cercurile seculare, tendinţa este de a vedea instituţia Bisericii ca fiind o structură defensivă, autoritară, ce se teme atât de modernitate cât şi de ce ar putea face oamenii dacă ar învăţa să gândească singuri. Bisericii îi este greu să fie convingătoare când vorbeşte despre homosexualitate, familie, avort, cercetări pe celule rădăcină şi eutanasie, în parte tocmai pentru că oamenii nu pot să nu se gândească la faptul că Bisericii i-ar fi frică de schimbare, frică de libertate.

Papa Benedict înţelege că nu poţi învinge acest mod de înţelegere al oamenilor arătându-i cu degetul în mod acuzator, căci în acest caz efectul ar fi întărirea prejudecăţilor, nicidecum diminuarea lor. Biserica trebuie să convingă mai întâi că este un martor credibil al iubirii. Efortul în acest prim an a fost într-o anume măsură de punere a învăţăturii Bisericii într-un nou context. Aceasta a fost sarcina scrisorii Deus caritas est, prima sa enciclică, ce i-a surprins pe mulţi cu susţinerea arătată erosului, adică iubirii umane erotice, şi prin tonul ei pozitiv. Scrisă fără să includă anateme sau interdicţii, enciclica Papei argumentează că nimeni nu este mai angajat în iubire decât creştinul, şi că Biserica doreşte ca oamenii să iubească atât de profund şi de etern încât îi îndeamnă spre un alt tip de iubire, spre iubirea durabilă, exprimată de caritas.

Să punem problema altfel, într-un limbaj mai comun. Papa Benedict pare a spune: în regulă, nu îţi place ceea ce avem noi să îţi spunem, dar stai măcar să înţelegi motivele noastre. Noi nu vorbim despre adevăr pentru că dorim să te înrobim, ci pentru că dorim să te eliberăm. Nu este vorba de a face o alegere între iubire şi bucurie pe de o parte, şi o Biserică închistată şi legalistă pe de altă parte. Nu. Sunt de fapt două viziuni diferite despre acelaşi lucru: iubirea. Este un fel de „Baywatch” versus Evanghelie. Şi noi dorim ca oamenii să fie fericiţi, sănătoşi, să se simtă liberi – doar că avem idei diferite despre cum se poate atinge acest ideal. Pariul Papei Benedict este că dacă reformulăm astfel dezbaterea, Biserica poate să îşi asigure un nou auditoriu. Dacă va reuşi, rămâne să vedem, dar pentru moment reacţiile la Deus caritas est ne-au adus în faţă oameni care şi-au reconsiderat poziţia despre Biserică, despre învăţătura ei pe care o considerau invariabil negativistă.

* * *

Un alt element ce trebuie subliniat este faptul că între Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea există o evidentă continuitate. De fapt, el a fost ales tocmai pentru această continuitate. Există totuşi un domeniu în care există un mare contrast: islamismul. Pentru a o spune direct, Papa Benedict este mult mai intransigent, în relaţia cu musulmanii afişând o iubire „aspră”. Noul climat se datorează în parte mult mediatizatelor incidente cărora le-au căzut victime creştini din lumea musulmană. Poate cel mai dramatic incident este cel care a avut loc la 5 februarie 2006, când a fost ucis preotul misionar italian Andrea Santoro. Locul desfăşurării: localitatea Trabzon, Turcia, pe litoralul Mării Negre. Un turc de 16 ani a intrat în biserica Sf. Maria din Trabzon şi a descărcat două gloanţe în plămânii şi inima pr. Santoro, strigând: Allah akbar, „Alah este mare”. Mai apoi, tânărul a mărturisit că fusese tulburat de controversele din jurul caricaturilor daneze ce l-au avut ca subiect pe profetul Mohamed. Deşi tatăl tânărului le-a spus reporterilor că fiul său are probleme psihice, majoritatea liderilor din Vatican au văzut în moartea pr. Santoro semnul declanşării unui val anti-creştin în cercurile islamice fundamentaliste. Această impresie a fost întărită de recenta condamnare la moarte a lui Abdul Rahman, un creştin afgan convertit de la islamism.

În întâlnirea din 23 martie cu Cardinalii, o mare parte a discuţiilor s-au concentrat pe tema islamismului, exprimându-se un consens general vizavi de politica Papei Benedict, ce doreşte o abordare mai curajoasă a „reciprocităţii”. În esenţă aceasta înseamnă că dacă imigranţii musulmani pot să ceară să se bucure de libertate religioasă în Occident, atunci şi minorităţile creştine trebuie să se bucure de aşa ceva în ţările majoritar musulmane unde se află. Să luăm un exemplu cunoscut: dacă saudiţii pot să cheltuie 65 de milioane de dolari pentru a construi cea mai mare moschee din Europa în Roma, la umbra Vaticanului, atunci şi creştinii trebuie să aibă dreptul să îşi construiască biserici în Arabia Saudită. Dacă aşa ceva nu este posibil, creştinii ar trebui măcar să poată să aducă în ţară Biblii, iar preoţii capucini din peninsula arabă ar trebui să poată să păşească în acele ţinuturi fără teama că vor fi prinşi de mutawa, poliţia religioasă. Episcopul catolic din această parte a lumii descria recent situaţia din Arabia Saudită ca amintind de vremea catacombelor.

Această inegalitate în drepturi i-a deranjat pe mulţi dintre liderii de la Vatican, dar plângerile au fost mereu ţinute ascunse în anii de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea, ca parte a politicii sale. Defunctul Pontif, care s-a întâlnit cu musulmanii de peste 60 de ori în pontificatul său, şi în 2001, la Damasc, a fost primul Papă care a intrat într-o moschee, a crezut în dialogul cu islamiştii moderaţi şi în evitarea conflictelor. Şi Papa Benedict vrea evident relaţii bune cu islamul, şi de aceea s-a întâlnit cu un grup de lideri musulmani în timpul vizitei făcute în august anul trecut la Köln, Germania. Totuşi, nu va susţine existenţa unor relaţii cordiale cu ceea ce el consideră a fi preţul adevărului. Prin această linie mai dură, Papa Benedict îi provoacă de fapt pe liderii islamişti să găsească noi căi de exprimare a credinţei lor într-o lume multiculturală şi pluralistă. Va fi el înţeles astfel, sau se va întări convingerea fundamentaliştilor că Occidentul creştin nu poate fi văzut decât ca duşman? Rămâne de văzut.

* * *

Doi Papi, aceeaşi cruce.

Voi încheia analiza imaginii de ansamblu a Anului 1 cu evidenţierea unui contrast între Papa Benedict şi predecesorul său. Papa Ioan Paul al II-lea va rămâne în istorie aproape sigur ca un mare evanghelizator. El a luat Biserica şi a dus-o în stradă, extinzându-i enorm vizibilitatea, subliniind importanţa papalităţii, trezind în catolici nevoia de a-şi mărturisi convingerile religioase în mod public, inclusiv în contextul profesional al fiecăruia. A fost un Papă care a marcat istoria cum puţini au făcut-o. Textele lui însă sunt uneori greoaie şi dificil de urmărit, datorită imixtiunii vocabularului său filozofic.

Pe de altă parte, Papa Benedict se conturează la orizont ca un mare învăţător. Mulţi observatori din Roma şi-au exprimat surprinderea că atrage încă mulţimi mari la catehezele de la audienţele generale de miercuri, precum şi la discursurile de după rugăciunea Angelus de duminică. Mulţi dintre cei care l-au ascultat au spus, cu aceste cuvinte sau cu altele: „Îl pot înţelege!” Papa Benedict are remarcabila capacitate de a exprima idei teologice complexe cu claritate şi simplitate. Să ne amintim de exemplu că la întâlnirea din Roma cu copiii care urmau să primească Prima Împărtăşanie, un băieţel a întrebat cum este posibil ca Isus să fie prezent în pâinea şi vinul de la Liturghie, din moment ce nu este vizibil. Papa Benedict a răspuns că este ca în cazul curentului electric: nu îl vedem, dar vedem lumina pe care o produce. Similar, vedem efectele produse în noi de El, prin Împărtăşanie, în noua „lumină” pe care El o aduce în vieţile noastre. A fost un răspuns pe care un copil de 8 ani l-a putut înţelege.

Într-un fel am putea spune că aceste contraste reflectă biografiile celor doi. Karol Wojtyla, dacă nu ar fi fost Papă, ar fi fost actor; Joseph Ratzinger, dacă nu ar fi fost Papă, ar fi fost profesor universitar. Diferenţa mai poate fi exprimată şi astfel: oamenii au venit să îl vadă pe Papa Ioan Paul al II-lea, iar acum vin să îl audă pe Papa Benedict.

* * *

Recunosc, ar fi copilăresc să cred că cineva poate anticipa moştenirea pe care o va lăsa un lider, mai ales un Papă, după doar un an. În 1979 se întrevedeau deja multe elemente definitorii ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, dar multe altele au apărut în timp, precum relaţionarea sa cu lumea iudaică şi cu celelalte religii, fermitatea sa în apărarea vieţii sau lecţia oferită lumii prin suferinţele pe care le-a purtat cu seninătate şi demnitate. Vor continua să fie surprize şi în cazul Papei Benedict, dar prudenţa sa şi dorinţa sa de consens vor face ca surprizele să fie mai puţin frecvente şi mai puţin dramatice. Cum însă deja a contrazis unele aşteptări şi a spart unele tipare, nu pot încheia decât îndemnând: Staţi cu ochii pe Papa!

Posted in Biserică.

2 Comments

  1. Recunosc, la început priveam cu scepticism la pontificatul care urma după Papa Ioan Paul al II-lea. Acum ştiu şi cauza: am fost mult afectat de moartea sa, care m-a făcut să privesc mai adând opera lui, a fost o persoană care mi-a marcat în sensul direct viaţa. Acum, la un an, acest sceptisicm în privinţa Papei Benedict al XVI-lea este de domeniul amintirilor. Îmi place să-i admir zâmbetul, uneori mi se pare puţin sarcastic, dar vâd în acest sarcasm iubirea, căci iubirea este şi ea un fel de sarcasm.
    Am rămas de-a dreptul stupefiat când pe un site rus am văzut critici dure la adresa Papei Benedict şi nu am întârziat (iertată să-mi fie lauda) să le dau celor ce curează site-ul un răspuns pe măsura criticilor şi rezultatul – au contenit-o. Poate şi-au dat seama că Benedict nu reprezintă ceea ce scriau ei, ci mult mai mult.
    Mulţi spuneau că este un pontificat de tranziţie, că are 78 de ani şi este „pe ducă„. Atunci le aduceam exemplul Papei Ioan al XXII (1316-1334), ales şi el pontif la vârsta la 78 de ani, trăind până la 96. Spuneau că este un pontif prea doct pentru a mai fi şi păstor, dar, după pontificatul lui Ioan Paul al II-lea anume de un astfel de pontificat avem nevoie, pentru a da o formă acelei esenţe pe care a creat-o predecesorul său. A fost prea critic în anumite privinţe? Poate. Dar nu a făcut decât voia Bisericii lui Cristos pe care a fost chemat să o conducă. Se părea că este un papă prea îndepărtat de tineri, dar Köln 2005 a infirmat acest lucru. A revenit la multe din tradiţiile la care, din cauza suferinţei, Papa Ioan Paul al II-lea a fost nevoit să renunţe. Şi şirul nu se opreşte aici.
    Nu am intenţia de a face un panegiric celui care îmi este şef spiritual aici pe pământ. Înainte de a fi pontif este om, iar „Erare humanum est„. Pur şi simplu, prin acest comentariu am vrut să spulber orice urmă de scepticism în privinţa celui chema a fi cârmaci ai Corabiei Divine. Acum îl admir şi îl consider un vrednic vicar al lui Cristos, un vrednic urmaş al Sfântului Petru. Voi ce părere aveţi? …

  2. Un articol foarte bun si interesant. Pentru mine, actualul Papa este cea mai buna alegere si se vede ca Spiritul Sfant a „Lucrat„ in mintile cardinalilor electori.
    Din articol mi se pare foarte interesant aliniatul despre islamism, este drept ca daca acestia se bucura de libertate religioasa in tarile in care s-au stabilit acelasi tratament trebuie sa-l primeasca si crestinii din tarile lor de origine. Sper ca demersurile Sfantului parinte sa dea roade in acest sens, dar poate interesele economice vor prima avand in vedere resursele petroliere ale statelor islamice.
    Sper ca in cel mai scurt timp Sfantul Parinte sa abordeze si problemele bisericii catolice din Romania, in special a celei de rit bizantin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *