Editorial: Să ne încordăm auzul

Teme: Editorial.
.
Publicat la 24 aprilie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan

Există un film care a depăşit în Germania încasările aduse de Harry Potter 4. Este inutil să vă gândiţi la actorii ce sunt astăzi pe val, căci filmul cu pricina nu are în distribuţie nici un actor profesionist. De fapt nu are în distribuţie nici un actor. Dar are ceva în comun cu Seinfield. Nu, nu este o comedie, însă ca celebrul serial american se învârte în jurul la… nimic. La nimic în sensul de astăzi: fără violenţă, fără sex, fără acţiune. Atunci? Despre ce este filmul? Cum poate, fără aceste ingrediente obligatorii astăzi, să fie de succes?

Culoarele tăcerii.

Povestea filmului începe acum mulţi, mulţi ani, când Philip Gröning a vizitat mănăstirea cartusiană din Alpii francezi. A cerut dreptul să filmeze, dar a fost refuzat elegant. Doar nişte fotografi au mai avut acces în mănăstire, în 1960, cu condiţia să nu îi surprindă în imagini şi pe călugări. După 16 ani, îndrăzneţul german a primit totuşi acceptul. Pentru câteva luni, distribuite de-a lungul a mai multor anotimpuri, şi-a asumat viaţa de călugăr, având la el însă aparatura de filmat. Fără lumini artificiale, fără să introducă comentarii audio, a produs, regizat, montat, editat de unul singur un documentar ce vorbeşte de la sine despre viaţa călugărilor cartusieni: Die Grosse Stille (Marea tăcere). În martie filmul a ajuns şi în Italia, fiind proiectat în Catedrala din Genova şi bucurându-se de o prezentare extraordinară în publicaţia Conferinţei Episcopale Italiene.

În ultima clipă am decis să includem în paginile acestui număr un interviu cu omul-orchestră ce a oferit lumii Marea tăcere. De ce? Pentru că tăcerea are legătură cu multe dintre articolele acestui număr. În primul rând are legătură cu articolul următor, despre primul an de pontificat al Papei Benedict al XVI-lea. Vă oferim o interesantă şi originală viziune asupra Anului 1, care aparţine corespondentului la Vatican al canalului de televiziune CNN şi al publicaţiei National Catholic Reporter. Printre altele, John L. Allen jr. observă faptul că acest prim an a trecut, din punct de vedere mediatic, mai tăcut decât s-au obişnuit catolicii. Instituţia papalităţii, care pe vremea Papei Ioan Paul al II-lea era atât de mult în centrul atenţiei lumii media, a intrat într-un con al… tăcerii. Puţine ieşiri la rampă, puţine decizii majore, deci puţine motive pentru a scrie ceva. Tăcere. Îi găsim o explicaţie dacă ne amintim de primul interviu acordat de Papa Benedict televiziunii poloneze. Cu acea ocazie, actualul Pontif a subliniat faptul că predecesorul său a lăsat o moştenire magisterială atât de bogată, care nu se cere atât completată, cât aprofundată. A scrie ceva în plus, a spune ceva în plus, ar distrage atenţia de la ceea ce ne-a lăsat defunctul Papă, ar face să se aştearnă uitarea pe ceva care aşteaptă încă să fie descoperit şi fructificat.

Aparent, moştenirea magisterială justifică doar mai redusul flux de documente ale actualului Pontif. Dar cred că am putea extrapola: Papa Ioan Paul al II-lea nu doar a scris, ci a şi gesticulat, a umblat, a fost vizibil cât pentru mai mulţi Papi la un loc. Utilizându-şi talanţii, folosindu-şi carisma, a atras atenţia unui număr inimaginabil de oameni asupra papalităţii, Bisericii, Evangheliei. A fost ca un imens clopot pe care nu puteai să nu îl auzi. Şi acest clopot a amuţit acum un an. Orice profesor ştie că într-o clasă dacă este gălăgie, nu strigi mai tare: vorbeşti mai încet, iar audienţa va trebui să tacă pentru a te auzi şi va depune un efort suplimentar pentru a-ţi auzi cuvintele şoptite. Ştie şi Papa Benedict. După cum remarca şi John L. Allen jr., ca să ştii astăzi ce face Papa, spre ce se mai îndreaptă Biserica, nu mai ajunge să citeşti orice ziar; trebuie să stai cu urechile ciulite, să depui un efort suplimentar pentru a auzi şi înţelege ce se întâmplă în spatele liniştii dinspre Vatican. Este un timp de cernere acum: Papa Ioan Paul al II-lea a luat sămânţa divină şi a răspândit-o la nivel mondial; acum rămâne în sarcina Papei Benedict să lucreze ca rădăcinile seminţelor ce au început să încolţească să pătrundă cât mai adânc în pământul credinţei, pentru a nu fi suflate de primul vânt mai puternic.

Căci de vânturi, furtuni, uragane nu duce lipsă lumea aceasta. Este un vuiet asurzitor. De fapt cred că am putea asemăna lumea de astăzi cu o enormă discotecă, în care muzica este dată la maxim, luminile sunt orbitoare, iar mişcările haotice. Mult zgomot pentru nimic… profund. Aproape nimic, ca să fim cinstiţi. De câţiva ani elementul religios a devenit parcă tot mai prezent, şi în mod nefericit şi fericit. Madonna îşi face apariţia la spectacole dintr-un uriaş crucifix. Gigi Becali şi C.V. Tudor îşi flutură credinţa pe micile ecrane, după care se „înjunghie” reciproc. Televiziunile marchează Duminica Floriilor sau a Paştelui prin show-uri speciale, la care nu contează prostul gust ci că celebrează o sărbătoare la români. Şi despre Isus cât de mult se vorbeşte! Că ar fi fost căsătorit, că nu ar fi murit pe cruce, că Iuda din porunca Lui l-a trădat de fapt. Există şi excepţii: cazurile fericite. În mai 2005, BBC transmitea un mini-serial despre câţiva bărbaţi din medii diferite ce au stat o perioadă într-o mănăstire. Succesul acelei producţii a făcut ca BBC să anunţe o continuare cu un grup de femei care experimentează viaţa în mănăstire. În SUA, anul acesta, de Paştele romano-catolic, a fost lansat un alt documentar, într-un fel şi reality-show, despre patru tineri care urmează să facă alegerea între preoţia celibă şi căsătorie (God or the girl este titlul acestei producţii). În fine, şi Die Grosse Stille se numără printre producţiile neaşteptate ce îşi iau ca subiect ceva religios şi reuşesc să nu îl distrugă din dorinţa de a fi cât mai vandabil.

Acum majoritatea lumii aşteaptă lansarea filmului Codul lui Da Vinci. Probabil peste un an vom vedea un film pornind de la Evanghelia lui Iuda. Este, se pare, preţul pe care trebuie să îl plătim pentru producţii precum Patima lui Cristos, produsă de Mel Gibson, sau Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul, inspirată din Narnia lui C. S. Lewis. Ce înseamnă acest preţ? Nu cred că vreun credincios şi-a părăsit credinţa din cauza lui Dan Brown sau a manuscrisului din secolul II. Efectele notabile se văd în cazul celor îndepărtaţi de Biserică, şi care au acum la îndemână noi „argumente” care să le justifice lipsa sau micimea credinţei. Toate aceste recente „descoperiri” sunt un impuls dat pentru o înstrăinare mai puternică de adevărul fiinţei noastre. Să ne amintim cuvintele Mântuitorului: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18,6-7).

A doua parte a revistei începe cu un articol dedicat Bazilicii San Pietro. Cine a vizitat-o, a muţit, sunt sigur, în faţa frumuseţii ei. Noile reglementări, din câte am citit la ştiri, impun o mai mare linişte în Bazilică. Ultima oară când am vizitat-o însă, era destul de multă gălăgie. Sute de oameni, zeci de grupuri, fiecare cu ghid, explicaţii peste explicaţii, bliţurile aparatelor foto. Îmi amintesc că am intrat la un moment dat într-o capelă laterală, a Sfântului Sacrament. Cum am trecut de perdelele groase de catifea, m-am trezit parcă într-o altă lume. Băncile pline de lume, dar o linişte de mormânt. În tăcerea de acolo, credincioşii nu doar îi vorbeau lui Fiului lui Dumnezeu, ci îl şi ascultau. În mod cert, Bazilica San Pietro are nevoie de explicaţii, altfel treci pe lângă comori fără să ştii ce sunt. Dar după câteva vizite cu ghidul merită să o străbaţi şi singur, în tăcere, lăsând-o pe ea să îţi vorbească. În 500 de ani a strâns multă istorie pe care să ne-o spună.

Penultimul articol este un recent interviu ce va apare în numărul din luna mai al publicaţiei „Inside the Vatican”. Includerea interviului poate părea ciudată la o primă vedere: în Lumea Catholica publicăm un interviu cu un Ierarh ortodox, care vorbeşte în cea mai mare parte despre Biserica sa, despre ţara sa, despre el însuşi. Intervievatul este Mitropolitul Kirill, responsabilul Patriarhiei de la Moscova cu relaţiile externe. Rusia, cu toată insistenţa Papei Ioan Paul al II-lea, a rămas ca o cetate fortificată, neprimitoare pentru catolici, cu atât mai puţin pentru liderul lor. Răspunsurile Mitropolitul ortodox ne oferă unele explicaţii pentru această poziţie intransigentă. Nostalgia după vechile graniţe ale Rusiei ne ajută o dată în plus să înţelegem tensiunile dintre Moscova şi Ucraina (datorită greco-catolicilor), sau chiar dintre Moscova şi România (datorită Mitropoliei Basarabiei).

La final se află din nou un articol de apologetică, având ca temă purgatoriul. Sperăm ca noua suită de şapte articole să vă incite la lectură, iar aceasta să vă fie de folos. Luna aceasta numărul revistei nu a mai ieşit în data de 24, fiind a doua zi de Paşti după ritul răsăritean. Un motiv secundar a fost şi numărul mic de forţe din „redacţie”. Ne-am bucura de colaborarea unor buni traducători. Dacă sunteţi interesaţi, contactaţi-ne. Cu aceasta pun punct „vorbăriei” şi vă las să citiţi în linişte celelalte articole ale numărului pe luna aprilie.

One Comment

  1. Buna ziua!
    Am 14 ani, sunt catolic. M-a impresionat foarte mult articolul, si mai ales m-am regasit in el. Si eu traiesc intr-o „mare tacere„ si intr-o „mare trecere„, cum spunea Blaga. Marea mea tacere imi vorbeste despre Dumnezeu, despre smerenie si lucruri care se ridica deasupra mitocaniei pe care o observ de ceva vreme. Pentru mine Papa Ioan Paul al 2-lea este un model de viata si de omenie. (Eu nu aud, Asta este „tacerea„mea!) Dar „tacerea„mea vorbeste puternic, ea mi-a dat talentul pentru pictura (si arta in general!), si pentru asta ii multumesc lui Dumnezeu, stiu ca acesta e drumul pe care mi-l arata sa pasesc! As vrea sa va trimit, daca imi permiteti o poezioara pe care am scris-o zilele acestea:

    Imi plec genunchiul,
    Pe piatra lumii,
    Pe sufletul de piatra
    al lumii,
    Ca sa privesc in ochii Tai,
    Ca intr-o mare de lumina.
    Imi plec genunchiul, si stiu,
    Ca o mare de bunatate
    Se revarsa asupra mea
    Din ochii Tai.
    Imi plec genunchiul pe stanca lumii
    Si Te rog, Doamne:
    Apara-ma, arata-mi cararea! .

    Scuzati-ma daca am facut „galagie„!
    Cu mult respect,
    Iulian Mezei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *