Cum se văd de la Moscova relaţiile cu catolicii

Teme: Ecumenism, Interviu.
.
Publicat la 24 aprilie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Leonid Sevastianov
Traducere: Oana Capan
Sursa: Inside the Vatican, aprilie 2006

Interviu cu Mitropolitul Kirill de Smolensk şi Kaliningrad
realizat de Leonid Sevastianov pentru publicaţia „Inside the Vatican”
3 aprilie 2006

Mitropolitul Kirill

– La 25 mai 2005, la Bari, în sudul Italiei, la doar o lună după alegerea Papei Benedict al XVI-lea, Cardinalul Walter Kasper a făcut o propunere care a atras atenţia multor observatori ai vieţii Bisericii Catolice, respectiv Ortodoxe: a propus organizarea unui „Conciliu” ecumenic, cu prezenţă ortodoxă şi catolică. El a sugerat că Bari ar putea fi locul unui astfel de „Conciliu”, ce ar avea ca scop refacerea prieteniei dintre cele două Biserici, şi că crearea unei „alianţe” pentru redescoperirea „Rădăcinilor creştine ale Europei” ar putea fi tema „Conciliului”. Ce credeţi despre această propunere? (Ea a fost formulată cu ocazia unui discurs ţinut la Congresul Euharistic Naţional găzduit de Bari.)

– Ideea Cardinalului Walter Kasper despre un „Conciliu” cu Ierarhi ortodocşi şi catolici este fără îndoială interesantă. În acelaşi timp este necesar să ţinem cont de faptul că un Conciliu este o realitate ecleziologică imposibilă în condiţiile actualei diviziuni dintre noi. De aceea nu putem vorbi despre un Conciliu precum cele de pe vremea Bisericii nedespărţite, ci despre o întâlnire sau o adunare.

Cred că în drumul spre orice eveniment semnificativ în sfera relaţiilor ortodoxo-catolice, este necesar să căutăm soluţii la problemele specifice care complică aceste relaţii. De fapt, o discuţie comună pe probleme acute ale prezentului este deja pe cale să aibă loc. La începutul lunii mai a acestui an va avea loc o conferinţă despre „Valorile creştine în Europa”, organizată de Consiliul Pontifical pentru Cultură al Vaticanului, alături de Departamentul pentru Relaţiile Externe al Patriarhiei Moscovei, organism pe care îl conduc, cu ajutorul fundaţiei „Pro Oriente” din Viena, Austria.

– Cardinalul Kasper a mai spus: „Sunt convins că după marile eforturi şi după importanţii paşi făcuţi de Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea va deschide calea pentru un astfel de plan de viitor.” Ce credeţi despre Papa Benedict? V-aţi întâlnit înainte să devină Papă? Credeţi că îl veţi întâlni în viitor? Este Papa Benedict diferit de Papa Ioan Paul al II-lea? Daca da, în ce sens?

– Îl respect foarte mult pe noul cap al Bisericii Catolice, Papa Benedict al XVI-lea, şi l-am întâlnit în repetate rânduri înainte de alegerea sa pe tronul roman. La 25 aprilie 2005, în ziua celebrărilor de inaugurare a pontificatului, Sanctitatea Sa m-a primit la reşedinţa Sanctae Martae unde a continuat să locuiască şi după încheierea Conclavului. Conversaţia noastră a fost neoficială şi caldă. Totuşi, în timpul acestei scurte discuţii am reuşit să atingem probleme importante cu privire la relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică şi să constatăm acordul existent privitor la nevoia unei acţiuni comune a ortodocşilor şi catolicilor în susţinerea şi proclamarea valorilor creştine. Am fost recunoscător Sanctităţii Sale pentru această întâlnire şi văd în ea semnul unei importanţe speciale pe care noul Pontif o acordă relaţiilor cu Bisericile Ortodoxe, şi în special cu Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai mare dintre ele.

Aş prefera să nu compar personalităţile celor doi capi ai Bisericii Catolice – defunctul Papă Ioan Paul al II-lea şi actualul Papă Benedict al XVI-lea. Amândoi sunt, fără îndoială, oameni cu adevărat extraordinari. Adesea însă, relaţiile între Biserici nu depind doar de anumite persoane, fie ele şi de rang înalt. După cum se ştie, sunt câteva probleme complicate ce solicită, una câte una, rezolvarea. Este nevoie de o abordare responsabilă şi bine gândită a acestor probleme. Este nevoie de un dialog cinstit şi deschis între Bisericile noastre. De aceea eu sper în continuarea întâlnirilor fructuoase cu liderii Bisericii Catolice.

– Care sunt principalele dificultăţi în relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă? Care pot fi rezolvate şi care nu?

– Problemele din cadrul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică sunt bine cunoscute. În primul rând este vorba de situaţia din Ucraina, în special din partea ei vestică, unde oprimarea credincioşilor ortodocşi de către cei greco-catolici continuă. Din păcate, în ultimii ani situaţia nu s-a schimbat în bine. Dimpotrivă, tinde să devină şi mai complicată prin transferul sediului Cardinalului Lubomyr Husar de la Lviv, care este centrul istoric al ucrainenilor uniaţi, la Kiev, numit „maica oraşelor ruseşti” şi care timp de secole a fost sediul capilor Bisericii Ortodoxe Ruse, apoi Ucrainene.

În Rusia, credincioşii noştri sunt foarte îngrijoraţi şi nu înţeleg opera misionară asumată de clericii romano-catolici în cadrul populaţiei ortodoxe, în special în rândul copiilor şi al tinerilor. Oamenii mă întreabă adesea: de ce preoţii catolici nu lucrează mai activ în ţările de unde vin, decât în Rusia? de ce preferă să încurajeze tradiţii romano-catolice la copiii ruşi din familii destrămate? Aceste probleme nu cred că vor fi rezolvate rapid, dar trebuie să dorim soluţionarea lor.

– Puteţi sugera câteva iniţiative speciale ce ar putea îmbunătăţi relaţiile ortodoxo-catolice? Sprijiniţi crearea unei „Alianţe Catolico-Ortodoxe” în Europa pentru sprijinirea valorilor morale creştine, după cum au sugerat Cardinalul Kasper şi Episcopul ortodox Hilarion Alfeyev de Viena şi Austria?

– În ceea ce priveşte ideea creării unei „Alianţe Ortodoxo-Catolice”, aş dori să spun că este necesar mai întâi să ne înţelegem asupra termenilor. Conceptul de „alianţă” are mai degrabă un înţeles politic, nu eclezial. De aceea aş prefera să nu folosesc această expresie. Oricum, Biserica Ortodoxă Rusă sprijină în mod activ dezvoltarea legăturilor cu Biserica Catolică. Avem aceleaşi opinii în majoritatea problemelor cu care se confruntă astăzi lumea creştină. Este bine ştiut faptul că ambele Biserici sunt foarte îngrijorate de expulzarea valorilor religioase din viaţa societăţii moderne şi doresc conservarea standardelor etice creştine în cadrul ei.

Cooperarea între noi este absolut necesară. Este aşteptată de milioane de oameni. Această cooperare poate avea consecinţe foarte importante pentru Europa şi pentru întregul sistem de relaţii inter-creştine. Este absolut evident că în acest caz vorbim nu doar despre Biserica Ortodoxă Rusă ci despre toate Bisericile Ortodoxe naţionale. Cred că locul valorilor creştine în lume depinde în mare măsură de relaţiile ortodoxo-catolice.

– Ce înseamnă Roma şi Episcopul Romei pentru Ortodoxie? În timpul primului mileniu, Episcopul Romei ocupa un loc de mare onoare…

– Din păcate în acest moment ortodocşii şi catolicii au viziuni diferite despre rolul Episcopului Romei în Biserica nedivizată. Pentru Biserica Ortodoxă, scaunul roman a fost mereu „superior ca onoare”, iar capul său a fost „primul între egali”. Această poziţie nu implică însă recunoaşterea de către capii Bisericilor locale a unei autorităţi administrative jurisdicţionale supreme a Episcopului Romei. Este bine cunoscut faptul că motivul original al tragicei diviziuni dintre Bisericile Apuseană şi Răsăriteană l-a reprezentat diferenţa în înţelegerea rolului Papei în Biserică. De aceea, importanţa acestei probleme este evidentă pentru relaţiile dintre noi.

– Preşedintele rus Vladimir V. Putin declara nu de mult că colapsul URSS din 1991 a fost o uriaşă tragedie naţională. Ce credeţi despre colapsul URSS şi despre ce a urmat pentru Rusia?

– Sunt de acord în această privinţă cu preşedintele rus. Pentru credincioşii Bisericii noastre, colapsul URSS nu este nici o problemă politică şi nici ideologică. Puţini sunt supăraţi de dispariţia statului construit pe idealurile marxist-leniniste. Din colapsul istoricei Rusii a ieşit un dezastru geopolitic – s-a distrus comuniunea culturală şi spirituală prin care se identificau majoritatea cetăţenilor fostei Uniuni Sovietice. Îmi amintesc cum era perceput acest eveniment acum 15 ani. Unii au privit cu o euforie iraţională cum cad structurile create în secole. Dar pe faţa majorităţii oamenilor se citea confuzie şi tulburare. Exista speranţa naivă că totul va decurge bine; nimeni nu credea că o ţară s-ar putea sparge în bucăţele în doar câteva luni…

O perspectivă mai realistă s-a conturat mai apoi, când au apărut numeroase conflicte inter-etnice în teritoriile post-sovietice, când criminalitatea a reapărut la nivel local, şi terorismul la nivel internaţional. Dezintegrarea ţării a condus la o dramatică scădere a nivelului de trai pentru oamenii din aproape toate fostele republici sovietice. Numeroase legături economice au fost anulate. Numeroase familii au fost efectiv divizate de noile graniţe, până şi astăzi rude apropiate trăind în state diferite, fiindu-le imposibil să se întâlnească. Această tragedie nu este cu nimic mai mică decât împărţirea Germaniei în 1945. Cred că nu doar Rusia ci întreaga lume a fost serios afectată de ruinarea Rusiei istorice. În aceste condiţii înţelegem de ce Biserica Ortodoxă Rusă rămâne adesea singurul factor de unitate pentru Rusia. Nu trebuie să se înţeleagă greşit că ar fi vorba de un plan de răzbunare politică iniţiat de noi sau de altcineva; aşa se percepe însă activitatea Bisericii noastre în unele mijloace de comunicare din Occident. Nu este deloc adevărat. Pe noi ne interesează păstrarea identităţii spirituale şi culturale ruse, conservarea a tot ceea ce îi uneşte pe oameni, a tot ce face ca Biserica să fie una.

În ceea ce priveşte întrebarea despre viitorul Rusiei, sunt convins că el depinde în mare parte de alegerile morale ale milioanelor de oameni şi că ţine şi de responsabilitatea noastră pastorală. După cum atestă istoria, căderea marilor civilizaţii a fost mereu precedată de un declin moral, iar crearea şi înălţarea lor de un puternic impuls spiritual şi moral.

– Care este starea creştinismului în Rusia de astăzi? Puteţi da exemple de puncte tari şi puncte slabe? Cum va acţiona Biserica în contextul crizei din societatea rusă?

– Există o manevră de acrobaţie pe care o fac avioanele, numită „laleaua”. Câteva avioane zboară în paralel şi apoi simultan se despart pe cer. Urmele pe care le lasă seamănă cu o floare deschisă. Societăţile din Rusia, dar nu numai, experimentează ceva asemănător. Lenea şi iresponsabilitatea unora este contrabalansată de lucrarea dezinteresată a altora. Corupţia şi indiferenţa, exploatarea cinică a ispitelor omeneşti şi căutarea din slăbiciune a păcatului – toate acestea distrug organismul naţional. Ideea de persoană ca nimic mai mult decât un consumator de bunuri, un sclav al propriilor instincte, este activ răspândită în societate, în primul rând între tineri.

Eforturile anumitor forţe de a împinge Biserica, şi religia ca întreg, la marginea societăţii, de a limita orice afişare a credinţei, continuă. Cred că aceste probleme sunt bine cunoscute nu doar de ruşi; vedem îngrijorarea creştinilor şi în Europa şi în Americi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, încercarea de a separa credinţa de viaţă nu are succes. Nu cu mult timp în urmă, Biserica însemna pentru mulţi un loc rezervat pentru rataţi, pentru cei care nu şi-au găsit un loc în viaţă. Ortodoxul generic care merge la biserică, în prezentarea mass-media, era fie bătrânica pensionară, fie câte un tânăr rătăcit. Nimeni nu dorea să vorbească cu seriozitate despre faptul că credinţa creştină poate deveni cea mai puternică sursă de motivaţie în orice sferă a activităţii umane.

Astăzi situaţia se schimbă însă. Conştientizarea faptului că nici o sferă a activităţii umane nu îşi poate atinge potenţialul maxim dacă este lipsită de înţelegerea religioasă şi morală este în ascensiune în societate. Există discuţii aprinse despre locul religiei în mersul societăţii şi aceste discuţii nu sunt inutile: tot mai mulţi oameni, din diferite nivele ale societăţii, oameni de afaceri, politicieni sau figuri publice, oameni de ştiinţă, profesori, jurişti, jurnalişti, chiar şi cântăreţi de rock, îşi construiesc viaţa personală, viaţa de familie, chiar şi viaţa profesională, pe fundamentul credinţei. Aceasta confirmă faptul că Biserica Ortodoxă Rusă este vie şi rodnică; aceasta ne permite să privim spre viitor cu un optimism prudent, amintindu-ne cuvintele Sfântului Pavel că „puţin aluat dospeşte toată frământătura” (Galateni 5,9).

– Care este frumuseţea eternă a Ortodoxiei ruse? Are ea încă puterea de a atrage tinerii ruşi de astăzi?

– Ortodoxia rusă s-a dezvoltat în contextul experienţei vii de credinţă a generaţii de creştini din ţara noastră. Datorăm multe Ortodoxiei, din multe puncte de vedere. Acceptarea creştinismului a condus la existenţa noastră istorică, a contribuit la crearea statului rus şi la formarea caracterului nostru naţional. Doar o persoană ce nu cunoaşte Rusia ar putea să spună că Ortodoxia a devenit învechită sau că i-a sosit sfârşitul. De fapt, compatrioţii noştri pe care acum îi onorăm în ceata sfinţilor au trăit pe aceleaşi meleaguri cu noi, în aceleaşi contexte ca noi. Ei s-au luptat cu păcatul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au învins: la aceasta suntem şi noi chemaţi. Aici nu este vorba de un concept gol, ci de o tradiţie de o mie de ani aflată în spatele nostru, de faptul că nu suntem singuri în această lume, ci avem o ceată de apărători cereşti care se roagă lui Dumnezeu pentru patria pământească în care s-au născut. Iată motivele de inspiraţie pentru milioane de oameni.

În ceea ce priveşte tineretul, aş spune că faptul că de câţiva ani tinerii şi adulţii formează majoritatea celor ce frecventează biserica, cel puţin la oraşe, confirmă forţa şi frumuseţea Ortodoxiei. Această schimbare în vârsta adunării credincioşilor nu se datorează vreunei actualizări externe a slujbelor noastre sau vreunei propagande ori încercări de a ne conforma spiritului acestor vremuri. Revigorarea Bisericii Ruse este cu adevărat un miracol al lui Dumnezeu, deşi ar fi nedrept să trecem cu vederea importanţa lucrării celorlalţi lideri membri ai Bisericii – episcopatul, clericii, călugării şi laicii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a pus să lucrez în direcţia acestei revigorări. Se vorbeşte uneori despre existenţa anumitor curente sau mode în religie, dar o modă nu poate să fie un fenomen pe termen lung; a merge după o modă curentă nu asigură penetrarea întregii vieţi umane. Să vă spun drept, când am auzit că în zilele Postului Mare, magazinele mari au deschis raioane separate cu produse făcute special pentru această perioadă liturgică, iar vânzările de carne au scăzut dramatic, am fost plăcut surprins. Acest singur exemplu arată în mod elocvent cum alegerile religioase ale oamenilor au devenit un factor semnificativ de viaţă în societate şi provoacă schimbări în preferinţele de consum; chiar şi comerţul, care nu este limitat de vreun cadru ideologic, a trebuit să reacţioneze la aceste alegeri religioase.

– Care sunt autorii Dvs favoriţi şi de ce?

– Îmi este dificil să răspund la această întrebare. Poate pentru că m-am obişnuit să citesc încă din copilărie – citeam mult atunci, citesc mult şi acum. De aceea, dacă aş numi un autor favorit aş greşi faţă de mulţi alţii, ale căror cărţi m-au influenţat. În general, pot spune că sunt interesat de lucrările ce prezintă lupta invizibilă dintre om şi păcat, cu răul din om şi din lume. Aceasta nu înseamnă că cercul lecturilor mele se reduce doar la Biserică sau la subiecte religioase. De fapt, victoriile şi înfrângerile din luptele omului cu răul sunt inevitabil reflectate în literatura clasică europeană şi rusă.

Îmi amintesc de perioada persecuţiilor comuniste. De politica ce urmărea crearea unui vid în jurul întrebărilor despre viaţă pe care le ridica spiritul uman. De cât de rar se găsea Biblia în casele oamenilor, cu atât mai rar scrierile Părinţilor Bisericii. Pentru mine însă, ca fiu de preot, era mai simplu – aveam în casă o mare colecţie de scrieri ale Părinţilor Bisericii; lucrări de istorie, cărţi de filozofie. Mulţi oameni au fost lipsiţi de astfel de cărţi, având acces la crâmpeie de spiritualitate în cărţi ale unor mari clasici ruşi precum Puskin, Dostoievski, Turgenev, Leskov şi chiar Lev Tolstoi, deşi în ultimii ani se îndepărtase de Biserică. Literatura clasică rusă şi europeană a fost pentru mulţi, într-o anume măsură, o adevărată şcoală creştină. La fel se poate spune despre artele frumoase, despre arhitectură, muzică. În opinia mea, toate acestea comportă o importantă misiune culturală: să dea mărturie în faţa persoanei despre patria ei crească, despre demnitatea ei divină, chiar dacă este ascunsă pentru un anumit timp sub cenuşa păcatului şi imperfecţiunii.

One Comment

  1. Deja se poate vedea o nunta pur politica in interviul „preafericitului„…
    Frica de a nu fi intr-adevar pilastrii sau maestrii Cuvantului ii face sa fie belicosi acuzand mereu in stanga si in dreapta cum catolicii fac prozelitism… Si apoi, daca e asa, unde e libertatea de exprimare a crestinului… Se pare ca radacinile fostului URSS au ramas bine infinpte in pamant, nostalgia e evidenta! ! !
    Oricum, dincolo de efortul oamenilor e harul care lucreaza…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *