Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Peter Seewald, Card. Joseph Ratzinger
Traducere: Tudor Soroceanu
Sursa: Editura Sapientia

Fragmente din convorbirea Cardinalului Joseph Ratzinger cu Peter Seewald

Puteţi cumpăra cartea
prin librăria electronică
Presa Bună, de pe siturile
Ercis.ro şi Catholica.ro

Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi a publicat în acest an volumul „Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii”, rezultatul unei convorbiri a jurnalistului Peter Seewald cu – pe atunci – Cardinalul Joseph Ratzinger. Este a doua carte – apărută la această editură – a celui care astăzi este Papa Benedict al XVI-lea, prima fiind lucrarea „Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic”, apărută în 2004. Editura Sapientia mai are în plan tipărirea a încă două cărţi-interviu, ale aceluiaşi Peter Seewald, cu Cardinalul Ratzinger.

Volumul, tradus de Tudor Soroceanu, are trei mari capitole: Persoana; Problemele Bisericii Catolice; şi În pragul noului timp. Prin întrebări nu de puţine ori incomode, Seewald abordează cu adevărat o puzderie de teme. Unele se fac glas frământărilor credincioşilor; altele iscodesc viaţa în Vatican. Găsim întrebări despre cine este, ce face şi ce gândeşte (să spunem omul) Ratzinger. Răspunsurile denotă mult calm şi o deosebită deschidere; unele sunt scurte, comunicând esenţialul, în timp ce altele ar putea fi catalogate drept articole prin întindere. Puse una lângă alta, răspunsurile ne dau o idee despre modul în care percepe Papa problemele lumii şi ale Bisericii, respectiv chiar şi răspunsurile pe care le considera valide cel puţin în acel moment. Avortul, celibatul, divorţaţii recăsătoriţi sunt alte teme considerate „fierbinţi”, pe lângă cele câteva selectate mai jos. Acestea fiind spuse, vă invităm la lectura selecţiei, cu speranţa că ea vă va conduce la lectura cărţii.

* * *

– Se pare că multe dintre avertismentele şi apelurile dumneavoastră nu au dat roade vizibile. La fel, nu aţi reuşit să declanşaţi o mişcare de proporţii împotriva curentelor timpului şi o schimbare de gândire pe scară largă. Ce-i drept, v-aţi consolat gândindu-vă că Dumnezeu conduce Biserica pe cărări tainice. Nu este totuşi deprimant că discuţia se învârte în cerc, că, dimpotrivă, nivelul dezbaterilor a scăzut, de fapt, şi mai mult? Uneori se pare că adevărurile de credinţă au pierdut tot mai mult din semnificaţie, că în toate problemele a intervenit o indiferenţă tot mai mare.

– Nu mi-am închipuit niciodată că aş putea întoarce, ca să zic aşa, cârma istoriei. Iar dacă însuşi Domnul nostru sfârşeşte mai întâi pe cruce, din aceasta se vede că drumurile lui Dumnezeu nu duc aşa de repede la succese palpabile. Aceasta este, cred eu, extrem de important. Ucenicii i-au pus anumite întrebări: ce se întâmplă de fapt, de ce nu mai merge nimic înainte? Iar el le răspunde cu pildele despre sămânţa de muştar, despre aluat şi prin multe altele asemănătoare, şi le spune că statistica nu este una dintre măsurile lui Dumnezeu. Cu seminţele de muştar şi cu aluatul se petrece totuşi ceva extrem de important şi de hotărâtor, pe care voi acum tot nu-l puteţi vedea.

Astfel privind lucrurile, trebuie, cred eu, să renunţăm la etaloanele cantitative ale succesului. Fiindcă noi nu suntem o întreprindere comercială, care să se poată ghida după cifre: am dus o politică eficientă şi vindem mereu mai mult. Dimpotrivă, noi facem un serviciu pe care îl punem, în cele din urmă, în mâinile Domnului. Pe de altă parte însă, nu se poate spune nici aşa, că ar merge cu totul în gol. Există totuşi, mai ales printre oamenii tineri din toate continentele, deschideri spre credinţă.

Probabil că trebuie să ne luăm rămas-bun de la ideea unei Biserici a maselor largi. E posibil să avem înaintea noastră o epocă nouă a istoriei Bisericii, altfel structurată, în care creştinismul va sta din nou sub semnul bobului de muştar, în grupuri mici, aparent neînsemnate, care însă se împotrivesc cu intensitate răului şi poartă binele în lume; care-l lasă pe Dumnezeu înăuntru. Văd că aici este prezentă din nou foarte multă mişcare de acest gen. Nu aş vrea să dau vreun exemplu. Sigur că nu există convertiri în masă la creştinism, nici o schimbare istorică a paradigmelor sau o întoarcere la stânga-mprejur. Există totuşi indicii puternice ale prezenţei credinţei, care-i însufleţeşte din nou pe oameni, oferindu-le energie şi bucurie; prin urmare, o prezenţă a credinţei care înseamnă ceva pentru lume.

Cu toate acestea, tot mai mulţi oameni se întreabă dacă această corabie, Biserica, va mai merge. Mai merită să te îmbarci pe ea?

– Da, cred cu fermitate acest lucru. E o corabie încercată de multă vreme, şi totuşi, tânără. Tocmai diagnoza prezentului arată şi mai clar că este nevoie de ea. Ar fi de-ajuns să-ţi imaginezi doar o dată, în plan mental, această corabie ca fiind scoasă din paralelogramul de forţe al prezentului nostru, şi atunci s-ar vedea ce prăbuşire ar avea loc, ce prăbuşire de forţă sufletească.

Se poate observa, de asemenea, că această prăbuşire a Bisericii şi a creştinismului, pe care am trăit-o în ultimii 30-40 de ani, a contribuit la colapsurile sufleteşti, la dificultăţile de orientare, la decăderile pe care le observăm. În acest sens, eu aş spune: Dacă nu ar exista încă această corabie, ar trebui să fie inventată. Ea corespunde unor cerinţe omeneşti aşa de adânci, e aşa de profund ancorată în ceea ce este, în ceea ce are nevoie şi în ceea ce trebuie să fie omul, încât, după cum cred, în omul care nu-şi va pierde forţele lui esenţiale, sălăşluieşte şi garanţia că această corabie nu se duce, pur şi simplu, la fund.

* * *

– Nu s-ar putea accepta ideea că cineva ar putea obţine mântuirea şi printr-o altă credinţă decât cea catolică?

– Este foarte posibil ca cineva să primească de la religia lui îndrumările ajutătoare prin care să devină un om curat, îndrumări prin care el, dacă vrem să folosim expresia, să placă, de asemenea, lui Dumnezeu şi să obţină mântuirea. Acest fenomen nu este deloc exclus, dimpotrivă, el există într-o mare proporţie. Ar fi însă greşit să se tragă din aceasta concluzia că religiile sunt, pur şi simplu, egale, ca un mare concert, că se raportează unele la altele ca într-o mare simfonie, că, în cele din urmă, ele înseamnă acelaşi lucru.

Însă religiile pot şi îngreuna drumul omului spre a fi bun. Aceasta se poate întâmpla şi în creştinism, prin forme false de trăire a credinţei creştine, prin figuri de sectante, şi aşa mai departe. De aceea, în istoria religiilor şi în cosmosul acestora, o purificare a religiei este întotdeauna o mare necesitate, pentru ca ea să nu devină o piedică în raportul autentic cu Dumnezeu, ci să-l conducă pe om, de fapt, pe drumul cel drept.

Aş spune că, dacă creştinismul, pornind de la figura lui Cristos, s-a constituit ca adevărata religie în istoria religiilor, aceasta vrea să exprime tocmai ideea că autentica forţă purificatoare a apărut în figura lui Isus cuprinsă în cuvântul lui Dumnezeu. Ea nu este trăită de creştini din necesitate întotdeauna bine şi corect, dar ea aduce cu sine etalonul şi direcţia pentru purificarea neîncetată, pentru ca religia să nu devină un sistem al oprimării şi al înstrăinării, ci, într-adevăr, un drum al omului către Dumnezeu şi către sine însuşi.

* * *

– Crucea este un simbol groaznic?

Tânărul Ratzinger

– Într-o anume privinţă, crucea are, fără îndoială, în sine o componentă groaznică, pe care n-ar trebui s-o îndepărtăm. Crucea era cel mai cumplit mod de execuţie pe care l-a cunoscut antichitatea şi care nu era îngăduit să fie aplicat cetăţenilor romani, căci, prin aceasta, ar fi fost pătată însăşi onoarea romană. A vedea că cel mai curat dintre oameni, care este mai mult decât un om, este executat într-un chip aşa de cumplit, poate mai întâi să ne înspăimânte peste măsură. Însă este necesar să ne încerce spaima care vine peste noi şi care poate ieşi din propria noastră comoditate. În acest sens, mă gândesc, Luther a spus o vorbă potrivită, şi anume că omul trebuie mai întâi să fie zguduit peste măsură pentru a găsi ulterior drumul cel drept.

Dar nu se rămâne doar la spaimă, nu este doar o simplă spaimă, pentru că de sus, de pe cruce, nu ne priveşte o epavă de om, un disperat sau o cumplită victimă a omenirii, pentru că acest Răstignit ne spune altceva decât Spartacus şi partizanii lui care dăduseră greş, fiindcă de pe această cruce ne priveşte o bunătate ce îngăduie ca în spaimă să înceapă o viaţă nouă. De sus ne priveşte însăşi bunătatea lui Dumnezeu, care se dă în mâinile noastre, ni se încredinţează nouă şi, ca să zic aşa, poartă împreună cu noi întreaga grozăvie a istoriei. Văzut mai în adâncime, acest semn al crucii, care ne îngăduie să privim primejduirea fiinţei umane şi întreaga ei urâciune, ne lasă să-l contemplăm, în acelaşi timp, pe Dumnezeu cel care e mai puternic, mai puternic în slăbiciunea lui, dar şi ce înseamnă a fi iubit de Dumnezeu. Crucea este, prin urmare, şi un semn al iertării, care nutreşte speranţa chiar şi în abisurile istoriei.

Se pune astăzi adesea întrebarea cum se mai poate vorbi de Dumnezeu şi face teologie după Auschwitz. Eu aş spune că crucea rezumă anticipat oroarea Auschwitz-ului. Dumnezeu este răstignit şi ne spune că acest aparent aşa de slab Dumnezeu este Dumnezeul cel neînţeles de iertător, mai puternic în chiar aparenta lui absenţă.

* * *

– Câte căi duc spre Dumnezeu ?

– Atâtea drumuri, câţi oameni există. Căci şi în interiorul aceleiaşi credinţe, drumul fiecăruia dintre oameni este unul cu totul personal. Avem cuvântul lui Cristos: „Eu sunt calea”. Aşadar, există, în ultimă instanţă, o singură cale, şi oricine este în drum spre Dumnezeu, se află cumva şi pe calea lui Isus Cristos. Însă, ţinând cont de conştiinţă şi voinţă, aceasta nu înseamnă că toate drumurile sunt identice, ci, dimpotrivă, că fiecare drum este atât de mare, încât el devine în fiecare om drumul lui personal.

* * *

– Îi este permis unui cardinal să vorbească despre sex?

– Fireşte. El trebuie să vorbească întotdeauna despre ceea ce este omenesc. Iar sexul nu trebuie etichetat imediat ca păcat, fiindcă este, înainte de toate, un dar al creaţiei. În meseria pe care o fac acum, chiar trebuie să vorbesc deosebit de mult despre acest lucru. Căci încerc să evit vreo constatare în sensul că noi am reduce morala sau chiar creştinismul la cea de-a şasea poruncă, însă problemele creştinătăţii, care năvălesc asupra noastră, ne obligă tot timpul de a avea de-a face cu acest sector al existenţei umane.

– Aţi definit o dată sexualitatea ca pe un fel de mină plutitoare şi ca pe o putere omniprezentă. Aceasta sună, mai degrabă, ca o încadrare declinantă a sexualităţii.

– Nu, nu este cazul, căci atunci s-ar situa împotriva credinţei care ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu în totalitatea lui şi că el a fost creat ca bărbat şi femeie. Sexualitatea nu este, aşadar, ceva ce s-ar fi născut de-abia după păcatul originar, ci ţine cu adevărat de planul creaţiei lui Dumnezeu. Fiindcă a fi creat oamenii ca bărbat şi femeie înseamnă tocmai de a-i fi creat cu capacităţi sexuale, aşa că aceasta face parte nemijlocit din conceptul originar al creaţiei şi, prin aceasta, din zestrea primordială a acelui „a fi om”.

Dacă am spus aşa cum aţi citat dumneavoastră, am vrut să exprim faptul că tocmai imensele forţe – atunci când ele se detaşează de centrul lor omenesc – pot să devină şi cumplite forţe de distrugere. Sexualitatea plămădeşte omul în tot ceea este legat de trup, indiferent dacă este bărbat sau femeie, şi din această cauză – tocmai pentru că este importantă şi, fără ea, omul nu se maturizează şi nu poate deveni el însuşi – îşi pune amprenta pe o persoană în profunzime. Iată de ce, dacă ea părăseşte unitatea persoanei umane, poate să-l sfâşie pe om şi să-l distrugă.

– Este cazul totuşi să admitem că această imagine a sexualităţii este cea care se impune treptat, dar impetuos, ca o forţă omniprezentă a zilelor noastre.

– În mod manifest, această desprindere de ansamblul persoanei şi de unitatea dintre bărbat şi femeie a devenit posibilă, datorită tehnicii şi a mass-media, într-o asemenea măsură cum mai de mult era de neconceput. Sexul realmente neutralizat poate fi oferit acum ca marfă.

– Asta există totuşi de vreo două mii de ani…

– Fireşte, însă faptul de a putea cumpăra sex direct într-o prăvălie sau ca eu să recepţionez oamenii în potopul corespunzător de imagini doar ca obiect sexual şi, prin aceasta, să nu-i mai percep deloc ca persoane, acest lucru a intrat, prin comercializare, într-o nouă etapă. Posibilitatea de a transforma sexualitatea în marfă şi de a o răspândi ca marfă în proporţie de masă creează posibilităţi de înstrăinare, de abuz, care depăşeşte tot ce se cunoştea până acum, în mod obişnuit.

* * *

– Nu ar fi imaginabilă o reactivare a vechiului rit?

– Doar această reactivare, în sine, n-ar fi nici o soluţie. Sunt, ce-i drept, de părere că vechiul rit ar trebui acordat cu mult mai multă generozitate tuturor celor care îl doresc. La el nu se poate vedea absolut nimic care să fie periculos sau inacceptabil. O comunitate ce interzice brusc ceea ce până atunci îi era lucrul cel mai sfânt şi mai înalt, iar dorinţa după acest lucru o face să apară de-a dreptul nelalocul ei, se pune ea însăşi sub semnul întrebării. Căci, la drept vorbind, ce mai este credibil la ea? Nu va interzice mâine din nou ceea ce recomandă astăzi? Dar o simplă întoarcere la vechea situaţie nu ar fi cum spuneam, o soluţie. Cultura noastră s-a schimbat în ultimii treizeci de ani aşa de radical, încât o liturgie slujită exclusiv în latină ar aduce cu sine o trăire de eterogenitate, care pentru mulţi ar fi de nedepăşit. Avem nevoie de o nouă educaţie liturgică, îndeosebi a preoţilor. Trebuie să devină din nou limpede că ştiinţa liturgiei nu există pentru a scoate mereu la iveală noi modele, cum poate că se potriveşte în industria automobilistică. Ştiinţa liturgiei există pentru a te introduce în sărbătoare şi în sărbătorire, pentru a-l face pe om apt pentru mister. În această privinţă, nu trebuie să învăţăm doar de la Biserica Răsăriteană, ci de la toate religiile lumii, care ştiu că liturgia este cu totul altceva decât a născoci texte şi rituri, că ea trăieşte din ceea ce este de nemanipulat. Tineretul simte aceasta foarte puternic. Atrag centrele în care liturgia este sărbătorită cu evlavie şi cu fast, fără a urmări efecte ieftine, chiar dacă nu se înţelege fiecare cuvânt. De asemenea centre-etalon avem nevoie. Din păcate, la noi, toleranţa pentru amuzamente bizare este aproape nelimitată, dimpotrivă, toleranţa pentru vechea liturgie este practic inexistentă. În acest fel, ne găsim, cu siguranţă, pe drumul greşit.

* * *

– Permiteţi-ne, vă rugăm, să vorbim despre dogma infailibilităţii. Ce exprimă, de fapt, această dogmă? Este corect sau fals redat, dacă pornesc de la ideea că tot ceea ce spune Sfântul Părinte este automat sfânt şi corect? Aş pune această întrebare la. începutul acestui canon al criticii, pentru că ea, indiferent din ce motiv, îi tulbură în mod vădit pe oameni într-un mod cu totul aparte.

Cardinalul Ratzinger

– Aţi luat deja în discuţie o greşeală. Această dogmă nu înseamnă, într-adevăr, că tot ceea ce spune papa este infailibil. Ea înseamnă doar că, în creştinism, în orice caz, după credinţa catolică, există instanţa unei ultime hotărâri. Că, în fine, se poate decide cu titlu de obligativitate în problemele importante şi că noi putem fi siguri că ceea ce Cristos ne-a lăsat ca moştenire este corect interpretat. Într-o formă oarecare, această obligativitate este prezentă în oricare comunitate de credinţă creştină, fără a fi însă legată de papă.

Chiar şi pentru Biserica Ortodoxă este limpede că hotărârile Sinodului sunt infailibile, în sensul că eu mă pot baza pe ele: prin ele, moştenirea lăsată de Cristos este corect interpretată, aceasta este credinţa noastră comună. Nu mai e nevoie ca fiecare să distileze, aş zice, şi să extragă din Biblie, ci Bisericii i-a fost dată posibilitatea unei siguranţe comune. Deosebirea faţă de ortodoxie constă doar în faptul că creştinismul roman cunoaşte, în afară de conciliul ecumenic, şi o altă instanţă de asigurare, şi anume pe urmaşul lui Petru, care poate oferi, de asemenea, această asigurare. În acest caz, papa este legat, fireşte, de anumite condiţii care garantează – obligându-l, altminteri, profund – că el nu hotărăşte conform propriei conştiinţe subiective, ci în marea comuniune a tradiţiei.

– A fost nevoie, negreşit, de o foarte lungă perioadă pentru a găsi această soluţie.

– S-au ţinut, desigur, şi concilii înainte de a fi existat propriu-zis teoria conciliului. Părinţii Conciliului de la Niceea, din 325, de fapt, ai primului Conciliu, nu ştiau absolut deloc ce este un conciliu, de altfel, împăratul îl şi convocase. Cu toate acestea, pentru ei era deja clar că acum nu vorbiseră numai ei singuri, ci că au putut spune (ceea ce spune, de altfel, şi conciliul apostolilor): „Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât” (Fap 15,28), ceea ce înseamnă: „Duhul Sfânt a hotărât cu noi, prin noi”. Conciliul de la Niceea vorbeşte apoi despre trei primate care există în Biserică, şi anume: Roma, Antiohia şi Alexandria. El numeşte astfel de instanţe de asigurare, care sunt, toate trei, corelate cu tradiţia lui Petru. Roma şi Antiohia au fost reşedinţe episcopale ale sfântului Petru, iar Alexandria a fost preluată în tradiţia lui Petru ca scaun episcopal al lui Marcu şi primită în această triadă.

Episcopii de Roma au ştiut foarte de timpuriu destul de clar că se află în această tradiţie petrină şi că, o dată cu responsabilitatea, au şi promisiunea care îi ajută să corespundă acestei misiuni. Lucrul acesta a devenit mai apoi, în criza ariană, foarte evident, atunci când Roma a fost singura instanţă ce a putut să-i ţină piept împăratului. Episcopul de Roma, care, fireşte, trebuie să asculte de întreaga Biserică şi să nu fie el însuşi creator de credinţă, are o funcţie care se află pe linia făgăduinţei petrine. Drept concept, ea a fost formulată definitiv, de fapt, de-abia în 1870.

Poate că ar trebui să mai notăm că, între timp, chiar şi în afara creştinătăţii catolice, începe să se înţeleagă tot mai mult nevoia unei instanţe unitare pentru ansamblu. Acest lucru şi-a găsit, de exemplu, expresia în dialogul cu anglicanii. Anglicanii sunt dispuşi să recunoască o conducere providenţială în legătura dintre tradiţia primatului şi Roma, fără a vrea să raporteze direct la papă cuvintele adresate lui Petru. Şi în alte sectoare ale creştinătăţii evanghelice se recunoaşte necesitatea unui purtător de cuvânt al creştinătăţii, ca să zic aşa, care o exprimă în persoană. Chiar şi în Biserica Ortodoxă se fac auzite voci critice în legătură cu împărţirea în autocefalii (Biserici naţionale), considerând-se înţelept, în loc de acestea, să se recurgă din nou la principiul petrin. Aceste poziţii nu reprezintă recunoaşterea dogmei romane, însă convergenţele se fac simţite tot mai limpede.

* * *

– Are nevoie Biserica de un al treilea Conciliu din Vatican pentru clarificare şi îndrumare?

– Aş zice că nu într-un viitor apropiat. În legătură cu aceasta, pot să vă povestesc o istorie. Cardinalul Cordeiro din Pakistan mi-a relatat odată cum se afla cu o ocazie într-un consiliu sinodal, acolo aflându-se şi cardinalul Dopfner, iar cineva a spus: „ei bine, ar trebui să vină de-acum totuşi un Vatican al III-lea”. La care, Dopfner, cu o figură îngrozită, şi-a ridicat amândouă mâinile în sus şi ar fi spus: „Not in my lifetime!” Cu alte cuvinte, lui îi fusese cu totul de-ajuns experienţa unui conciliu. Ajunsese, evident, la convingerea că asemenea experienţe pot să aibă loc doar la mari distanţe în timp.

Un conciliu este, de fapt, cum s-a şi arătat, un eveniment care tulbură şi răscoleşte Biserica în totalitatea ei şi care solicită un timp îndelungat pentru a fi asimilat. Noi nu am reuşit nici pe departe să dominăm Conciliul al II-lea din Vatican. Un al treilea Vatican nu ar fi remediul pentru aceasta.

Ceea ce are loc în mod regulat sunt sinoadele episcopilor. Eu cred că ele sunt un instrument mult mai adecvat, acesta este un etalon mai aproape de adevăr. În cadrul lui, sunt adunaţi aproximativ două sute de episcopi din toate părţile lumii, corespunzând unui anume sistem de reprezentare. Ei pot şi trebuie să se ocupe împreună de prelucrarea situaţiei actuale. Un conciliu ecumenic ar fi, chiar şi numai prin proporţiile sale, un eveniment aproape imposibil de dominat. Ar trebui să contezi pe venirea a trei-patru mii de episcopi. Toate acestea sunt ordine de mărime, la care nu mai pot avea loc un adevărat schimb, adevărate convorbiri. Pentru a putea fi luate hotărâri salutare, acest lucru trebuie pregătit din interior. Un conciliu nu este un deus ex machina, unde brusc sunt luate hotărârile corespunzătoare, după care, totul merge iarăşi pe drumul obişnuit. Nu poate fi luat în considerare decât ceea ce este deja viu, pentru a fi transformat ulterior în hotărâri. Iată de ce sunt, mai întâi, necesare răbdarea dezvoltării, răbdarea modelării vii a timpului şi a întrebărilor, înainte ca aceasta să fie turnată în forma juridică a hotărârilor şi a textelor.

Nu sunt de părere că într-un conciliu se poate vedea un mijloc de vindecare miraculos. Dimpotrivă, un conciliu provoacă, de obicei, crize, care, fireşte, trebuie să fie crize ce duc la vindecare. În momentul de faţă, suntem preocupaţi cu prelucrarea Conciliului al II-lea din Vatican.

Notă de final: pentru a cumpăra cartea, mergeţi aici.

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *