Odată într-un secol: Amintindu-ne de Papa Ioan Paul al II-lea

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver
Traducere: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, mai 2005

Arhiepiscopul Charles Chaput
de Denver, SUA

Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om care a lăsat o amintire de neuitat. Prima mea întâlnire cu el a avut loc în Phoenix, Arizona, când a vizitat comunitatea catolică nativ-americană, în cadrul vizitei din 1987. Ca maestru de ceremonii la acel eveniment, l-am întâlnit pe Sfântul Părinte pe scena cu altarul, am ţinut pentru el cartea de rugăciuni şi i-am dat indicaţii când să stea şi când să se ridice în timpul celebrării. Era într-o formă de zile mari – cu acel amestec de încredere, claritate şi umor, ce l-a caracterizat apoi – şi a vorbit cu bucurie şi entuziasm, atingând inimile indienilor. Din moment ce scena pe care se afla se rotea complet, i-am sugerat să stea pe scaun în timp ce binecuvântează oamenii. Mi-a tras cu ochiul şi a zâmbit: „Papa nu stă jos ci în picioare când dă binecuvântarea!” A fost o secundă de prietenie intimă, un moment ce nu îl voi uita niciodată.

În ziua în care a fost ales Papă eu slujeam la parohia Sfânta Cruce din Thornton, Colorado, contabilul meu de acolo fiind polonez. Când a venit să îmi spună că a fost ales un Papă polonez, nu l-am crezut, gândindu-mă că inventează, legându-se de rădăcinile sale. Într-adevăr, ca mulţi dintre noi, nu auzisem niciodată de Karol Wojtyla. Dar lucrurile urmau să se schimbe. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri vizitele ad limina pe care le-am făcut Sfântului Părinte, în special prima din 1988. Tocmai fusesem consacrat Episcop de câteva luni, şi acum trebuia să merg la Roma să dau darea de seamă despre starea Diecezei. Papa a fost extraordinar de amabil. A glumit cu mine şi cu ceilalţi Episcopi cu care eram, spunând că sunt prea tânăr pentru a fi Episcop – dar a recunoscut că eram de fapt cu cinci ani mai în vârstă decât el când a primit consacrarea episcopală. S-a arătat foarte interesat despre viaţa Bisericii din SUA. În total am participat la patru vizite ad limina în cei 17 ani de episcopat ai mei, fiecare fiind un moment privilegiat, nu doar pentru că el era Papa, ci pentru omenia şi bunătatea pe care o aduce prin slujirea sa.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost o sursă de mare încurajare pentru noi cei care am trăit în timpurile confuze de după Conciliul Vatican II. A fost o importantă forţă stabilizatoare, dar niciodată un intelectual „conservator”. În schimb era foarte creativ şi neîncorsetat de principii, după cum spunea mereu: Biserica şi Adevărul trebuie să convingă oamenii, nu să îi forţeze. Un om ca Papa Ioan Paul al II-lea se naşte probabil unul pe secol, iar Dumnezeu l-a trimis într-un secol ce a uitat ce înseamnă a fi uman. Totuşi, în pofida tuturor suferinţelor, eşecurilor şi răului din lume, el a radiat speranţa. Speranţa lui ne-a dat speranţă nouă. Credinţa lui a reînnoit credinţa noastră. Şi dacă ne-a părăsit, inimile noastre caută ceea ce au pierdut. O parte din viaţa aşa cum o ştiam noi a murit odată cu el.

Este normal pentru o familie să îşi plângă morţii. Pentru catolici, Papa Ioan Paul al II-lea a fost extraordinar din toate punctele de vedere. A fost cu adevărat un mare păstor, ce a condus Biserica în mileniul trei. Dar ştim că a fost mai mult decât atât. Pentru noi a fost un tată, un om care a iubit oamenii cu căldură şi umor, curaj şi simplitate, pe care ni le amintim de exemplu din Zilele Mondiale ale Tineretului celebrate în diferite locuri de pe glob. Iar iubirea sa pentru ceilalţi a avut, evident, un izvor invizibil în propria sa iubire pentru Isus Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea a făcut viaţa sa atât de transparentă, încât noi să vedem prin el faţa lui Isus. Tot ceea ce a făcut el ca Papă ne-a condus să vedem faţa lui Cristos în Biserică, în Cuvântul lui Dumnezeu şi în demnitatea oamenilor de lângă noi.

Bogat în milostivire

Dormind sub privirea lui Isus

Sfântul Părinte a murit în Săptămâna Paştelui, în timpul unei perioade aflate în centrul credinţei noastre. Biserica îşi aminteşte şi celebrează Paştele în fiecare duminică. Nu întâmplător deci vedea Papa Ioan Paul al II-lea duminicile ca centru al vieţii creştine. „Duminica este celebrată în societate, oferind motive de speranţă. Duminica este proclamarea faptului că timpul – în care îşi face lăcaş Domnul Înviat al istoriei – nu este mormântul iluziilor noastre ci leagănul unui nou viitor, o ocazie de a transforma momentele trecătoare ale acestei vieţi în seminţe pentru eternitate”, spunea el odată. Aşa şi-a trăit viaţa: condusă de speranţă. A trăit fiecare moment, fiecare acţiune, fiecare alegere, ca o sămânţă pentru eternitate. Aşa a dorit să trăim şi noi. De aceea ne-a întors – mereu şi mereu – spre sacralitatea Zilei Domnului, deoarece în fiecare duminică, în Liturghiile celebrate în lumea întreagă, oamenii găsesc singurul motiv adevărat de speranţă în Trupul şi Sângele lui Isus Cristos de pe altar şi în Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură.

Interesant, în ziua următoare morţii Papei, prima lectură de duminică a vorbit direct despre ce presupune o viaţă creştină. Textul, din Faptele Apostolilor, spune că primii creştini „s-au dedicat învăţăturii apostolilor”. Ei au crezut apostolilor şi au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Şi au acţionat în baza lui. S-au angajat la „o viaţă în comun, de frângere a pâinii” şi de rugăciune. Au împărţit ce aveau cu săracii. S-au sprijinit unii pe alţii cu bucurie şi sinceritate. Cu alte cuvinte, s-au iubit unii pe alţii, iar iubirea a devenit un magnet care i-a atras pe alţii la credinţă, remodelând treptat lumea. Papa Ioan Paul al II-lea ştia că secretul acestei iubiri a primilor creştini a fost trăirea milostivirii divine primite prin cruce. Aceasta a transformat în mod profund modul în care el a înţeles suferinţa şi speranţa. Pentru primii creştini, îndurarea lui Dumnezeu – prin darul suferinţei mântuitoare a Fiului Său – a creat speranţa, iar speranţa a creat bucuria; acestea împreună au îndemnat inimile lor la iubire unii faţă de alţii şi i-au atras şi pe alţii într-o comuniune de iubire. Semnul acestei iubiri era arătarea milostivirii faţă de ceilalţi, aşa cum Dumnezeu a arătat milostivire faţă de noi.

Milostivirea este iubirea ce merge dincolo de corectitudine. Corectitudinea nu ne poate mântui. Dacă dreptatea lui Dumnezeu ar fi ca dreptatea umană, am fi cu toţii condamnaţi, deoarece suntem cu toţii păcătoşi. Suntem prinşi într-o plasă a greşelilor făcute unii faţă de ceilalţi, şi nu putem scăpa cerând ceea ce considerăm noi că este „drept”, deoarece celălalt poate pe bună dreptate să ne judece la rândul lui aşa cum l-am judecat noi pe el. De aceea avem nevoie să fim mai mult decât doar „corecţi” cu ceilalţi. Acesta a fost un principiu călăuzitor al pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Într-adevăr, este inima la a doua enciclică a sa, Dives in Misericordia (Bogat în milostivire): nevoia de a ierta şi de a căuta iertarea. Adevărata dreptate, dreptatea lui Dumnezeu, izvorăşte din milă. Milostivirea este o expresie a paternităţii lui Dumnezeu, a măreţiei Lui, care are puterea să ne ierte în mod liber şi care se află dincolo de înţelegerea naturală. Doar când iertăm şi arătăm milă faţă de ceilalţi putem să ne bazăm pe faptul că vom primi şi noi înşine aceeaşi milă.

Această devoţiune faţă de milostivirea lui Dumnezeu a marcat întregul discurs al lui Karol Wojtyla despre „noua evanghelizare”. Predicarea cu încredere a Evangheliei lui Isus Cristos, în faţa unei lumi care nu crede şi este cinică, este un act de milostivire. Lumii prinse în învinuiri reciproce şi cereri de „dreptate”, Papa Ioan Paul al II-lea i-a oferit o cale diferită.

Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu

Funeraliile papale

Aproximativ 600.000 de oameni au trecut pe la catafalcul său în prima zi de doliu oficial. Peste 1,4 milioane de oameni au trecut pe lângă trupul său neînsufleţit înainte de a fi înmormântat. Aproximativ 3 milioane de oameni au mers la Roma pentru funeraliile sale. De ce a atras atât de mulţi? Evident era foarte iubit şi respectat, nu doar de către catolici. Dar cuprindea în el şi alte aspecte în care noi toţi dorim foarte mult în mod instinctiv să credem: că viaţa unui om poate să schimbe ceva; că frumuseţea şi binele sunt mai puternice decât răul şi moartea; că există un scop al vieţilor noastre dincolo de noi; şi că deoarece suntem cu toţii creaţi de acelaşi Dumnezeu, ceea ce avem în comun este mai important decât ceea ce ne desparte.

Karol Wojtyla a fost muncitor în carieră de piatră, actor, poet, sportiv, dramaturg, preot şi filozof. A făcut bine toate acestea. A demonstrat prin viaţa sa cuvintele lui Irineu: că slava lui Dumnezeu este omul viu. A fost o persoană reflexivă, dar niciodată pasivă. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, omul este mereu subiectul istoriei, niciodată obiectul ei – întotdeauna cel care acţionează, niciodată cel asupra căruia se acţionează. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, a ne angaja în lume – a pune în practică ceea ce susţinem că credem – este modul în care devenim ceea ce Dumnezeu doreşte să fim: colaboratorii Lui în reînnoirea feţei pământului şi în crearea viitorului. Pentru Karol Wojtyla, nimic nu a fost predeterminat în afară de suveranitatea lui Dumnezeu şi victoria finală. Restul ţine de noi. Avem libertatea de a-l ajuta pe Dumnezeu să modeleze lumea. Această libertate se reflectă în şi totodată întăreşte demnitatea persoanei umane.

Wojtyla a fost icoana atât a naţiunii sale cât şi a credinţei sale. Varşovia modernă este literalmente construită pe molozul distrugerilor naziste. Polonia modernă la fel este construită pe molozul celor 50 de ani de brutalitate germană şi sovietică. Papa Ioan Paul al II-lea a luat această Golgotă naţională şi a tradus-o într-o mărturie globală a reconcilierii şi speranţei. Făcând astfel, el a trăit de fapt credinţa creştină a poporului său în cel mai autentic mod: luând crucea lui Isus – instrument de înjosire şi ucidere – şi transformând-o într-un motor al învierii şi vieţii noi.
Cum a putut să facă aceasta? Doar prin întâlnirea sa personală cu Dumnezeu, ce a avut o profundă dimensiune de suferinţă personală. Mama sa a murit când el era copil. Şi-a pierdut fratele la puţin timp după aceea, iar tatăl în jurul vârstei de 20 de ani. Şi-a văzut prieteni murind în cel de-al doilea război mondial, în holocaust şi în represiunile postbelice staliniste. Există o paralelă între experienţele şi cuvintele din Cartea lui Iov şi experienţele şi alegerile făcute de Karol Wojtyla. „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19,25). Peste secole, Iov ne spune aceste cuvinte dintr-un context de intensă suferinţă şi ambiguitate. În mod similar, Karol Wojtyla pare să fi luat cea mai cumplită devastare pe care răul modern putea să o provoace persoanei umane, şi să spună: „Mulţumesc, mă voi folosi de această suferinţă ca primă piatră a unei noi case a lui Dumnezeu; o nouă casă pentru poporul Său.”

Încrederea sa venea din convingerea sa, luată din cuvintele Sf. Paul: „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,8). Nu trăim pentru noi înşine, ci trăim pentru ceilalţi; nu murim singuri, ci murim înconjuraţi şi iubiţi de Dumnezeu. Avem de asemenea obligaţia să dăm vieţilor noastre un sens, de care vom da socoteală la un moment dat. Acţiunile noastre faţă de semeni nu contează doar aici şi acum, în viaţa aceasta – ele au importanţă pentru veşnicie. Deci cum trebuie să acţionăm? Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, experienţa umană, ca fiecare viaţă umană, are un început în timp şi va avea şi un sfârşit. Toată viaţa umană este liniară; se mişcă cu un scop, iar acest scop este sfinţirea lumii prin prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Noi suntem agenţii lui Dumnezeu în această sarcină, iar sarcinile concrete sunt explicitate de Evanghelie: hrănirea celor ce rabdă de foame; astâmpărarea setei celor însetaţi; primirea străinilor; vizitarea celor bolnavi şi a celor închişi; găzduirea celor fără casă; îmbrăcarea celor goi; apărarea celor slabi, a văduvelor, a copiilor nenăscuţi, a bolnavilor. Dumnezeu ne-a pus în lume ca să o facem mai bună, să o înnoim prin acţiunile noastre. Ceea ce susţinem că credem trebuie să devină acţiune.

Prin cuvintele, umorul, călătoriile şi scrierile sale, Papa Ioan Paul al II-lea a dat mărturie neamurilor despre credinţa sa catolică timp de mai bine de 26 de ani. Acum trăim parcă în tăcere, după plecarea la Domnul a acestui om a cărui energie a umplut lumea timp de aproape trei decenii. Dar în această tăcere există o lecţie pentru noi: suntem muritori. Timpul nostru aici contează, deoarece, mari sau mici, fiecare avem ceva de făcut. Ceas de ceas înaintăm, apropiindu-ne de pragul eternităţii. Papa Ioan Paul al II-lea a trecut acest prag cu speranţa creştină pe care a predicat-o şi întruchipat-o mereu. Prin ceea ce a realizat, el ne-a arătat ce poate să facă o persoană îndrăgostită de Dumnezeu chiar şi din cenuşa războiului, opresiunii şi genocidului. Putem şi noi să îi cinstim memoria iertându-ne unii pe alţii, arătând dreptate şi îndurare unii altora, trăindu-ne vieţile, aici şi acum, aprinse de speranţa cerurilor.

O relatare despre uriaş făcută de pitici

Uriaşul

Ce va face viitorul cu moştenirea Papei Ioan Paul al II-lea? Mă gândesc la trei lucruri fundamentale.

El a schimbat Biserica. Ne amintim de Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea, pentru viziunea sa despre o credinţă catolică reînnoită, capabilă să vorbească lumii moderne, şi pentru hotărârea lui pentru atingerea acestui ideal. Dar Dumnezeu l-a chemat la El după nu mult timp, aşa că Papa Ioan al XXIII-lea a lăsat greutatea Conciliului pe umerii Papei Paul al VI-lea, iar anii post-conciliari pe cei ai Papei Ioan Paul al II-lea, care a contribuit la realizarea unora dintre documentele conciliare cheie. Karol Wojtyla a pus în practică ideile Conciliului. El a transformat viziunea Papei Ioan al XXIII-lea în ţesătura tangibilă a vieţii catolice.

El a schimbat papalitatea. El a încheiat tranziţia Episcopului Romei de la stăpânitorul medieval la păstorul, îndrumătorul, misionarul, reconciliatorul şi apărătorul global. A beneficiat, desigur, de marile progrese tehnologice din transporturi şi comunicaţii. Dar a avut şi intuiţia, imboldul şi talentul de a se folosi de aceste instrumente într-un mod unic. Nimeni nu a putut să lucreze cu mulţimile – inclusiv cu cele de jurnalişti – aşa cum a făcut-o Karol Wojtyla. Mai important, substanţa omului a depăşit imaginea sa publică. Asemenea lui Isus vizitându-l pe Zaheu, el a mers la oameni acolo unde trăiau ei, iar prezenţa sa a catalizat noi posibilităţi.

El a schimbat lumea. A trăit de-a lungul a 50 de ani de persecuţie nazistă şi apoi comunistă a poporului său. Le-a experimentat pe amândouă personal. A jucat un rol esenţial în spargerea blocului sovietic şi în încheierea războiului rece. Dar a fost martor şi a reacţionat cu vehemenţă şi la idolatriile din Occident: lăcomia consumistă, individualismul radical, simţul distorsionat al libertăţii personale, sexualitatea disfuncţională, ateismul practic mascat de religia superficială, neglijarea săracilor lumii şi sfidarea tot mai mare a vieţii umane. Pentru elitele „post-creştine” seculare care au crescut confortabil cu ideea că credinţa religioasă îşi va pierde vigoarea, Papa Ioan Paul al II-lea a fost duşmanul numărul unu. Credincioşii, desigur, numesc aceasta sfinţenie.

Papa Ioan Paul al II-lea a realizat atât de multe în 27 de ani încât avem tentaţia să uităm scopul impactului său. Majoritatea ne amintim vizitele sale pastorale prin diversele ţări ale lumii. Dar el a fost şi cel mai prolific scriitor şi gânditor Papă. Deschiderea sa faţă de poporul evreu şi recunoaşterea statului Israel au schimbat relaţiile catolico-evreieşti. A căutat mereu să strângă relaţiile cu Bisericile Ortodoxe şi cu cele Protestante. A înnoit identitatea catolică cu încrederea şi vigoarea sa misionară. A pus vin nou în burdufuri noi prin sprijinul său acordat comunităţilor de reînnoire şi mişcărilor cu o dinamică nouă. A revigorat viaţa catolică intelectuală şi morală cu un enorm corp de învăţături, cărţi, discuţii şi documente despre orice, de la bioetică şi ştiinţă la sexualitatea umană şi dreptatea economică. Şi-a dedicat întreaga viaţă de preot şi Episcop apărării demnităţii persoanei umane şi a sfinţeniei vieţii umane, de la concepţie şi până la moartea naturală. Şi a exprimat aceasta prin dedicarea neînduplecată în favoarea drepturilor celor fără locuinţă, ale celor săraci, ale muncitorilor, persoanelor cu handicap şi nenăscuţilor.

Papa Ioan Paul al II-lea a mai avut şi alte mari realizări, desigur. El a aprobat primul nou Catehism catolic global din ultimii 400 de ani. A revizuit şi reînnoit Codul de Drept Canonic latin, prima revizuire după aproape şapte decenii. A urmărit şi apariţia primului Cod de Drept Canonic pentru Bisericile Răsăritene. Şi a modelat efectiv comunitatea catolică mondială prin numirile a sute de Episcopi şi Cardinali. A avut o dragoste unică şi solidă faţă de laici, dintre care unii prieteni personali; printre aceştia s-au numărat artişti, muzicieni, actori şi scriitori, datorită istoriei lui personale; s-au numărat şi cupluri căsătorite, pentru zbuciumurile cărora el a purtat un respect profund. Dar a fost şi criticat. Unii au afirmat că ar fi neglijat administrarea Bisericii; că prea multele cereri de iertare pentru păcatele din trecut ale creştinilor ar fi subminat credibilitatea mărturiei catolice; că a călătorit prea mult şi că a scris prea mult, scăldând mesajele cheie în prea multă acţiune şi prea multe cuvinte; că a neglijat adevăratul ecumenism sau că a fost prea irenic cu celelalte religii. Istoria îi va judeca abordarea conciliantă faţă de islamism fie ca ceva extraordinar, fie ca o slăbiciune confuză a papalităţii sale.

Criticii l-au descris în mod repetat şi inexact ca fiind un „conservator” sau un „centralizator”. Sunt cuvinte înşelătoare. A fost un om centripet într-o epocă centrifugă; o forţă pentru unitate, integrare şi reînnoirea misiunii în Biserică într-un timp în care consecinţele Conciliului ameninţau să fragmenteze identitatea catolică. Insistenţa constantă a mass-media pe teme ca avortul, contracepţia şi femeile preot au dezvăluit mult mai multe despre dezordinea sexuală decât despre adevăratele probleme cu care se confrunta Biserica la nivel global. De fapt, relatările din mass-media despre pontificatul Papei Wojtyla par a fi devenit, în ultimii ani ai săi, ceea ce cineva numea: „o relatare despre uriaş făcută de pitici”. Motivaţiile mass-media este poate mai bine să nu le judecăm. Dar Papa Ioan Paul al II-lea a fost, fără nici o îndoială, un uriaş.

Acum ne aflăm în faţa provocării de a asimila şi a pune în practică slujirea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a adus-o Bisericii. Moştenirea sa este atât de profundă şi de largă încât ne vor trebui ani buni înainte să înţelegem pe deplin ce ne-a lăsat. Nu vă fie teamă. Aceste cuvinte ale sale sună la fel de valide astăzi pe fondul tăcerii sale, ca atunci când le-am auzit de pe buzele sale, în seara alegerii. Karol Wojtyla a adus speranţa într-o epocă în care aceasta era aproape stinsă. Mulţumită lui, lumea este diferită. Şi la fel suntem şi noi.

Posted in Biserică, Personalităţi.

2 Comments

  1. Ce era data de 2 aprilie până în anul 2005. Pur şi simplu o zi, care, poate cândva, era cu roşu în calendar. Dar ce a devenit după. O sărbătoare a memoriei noastre, a vieţii noastre, a credinţei noastre. O zi, când prin voinţa Tatălui, după un lung drum de suferinţă, de iubire paternă, de fidelitate misiunii încredinţate, a trecut la cele veşnice Cel care a schimbat faţa secolului XX, Cel care a deschis mileniul al III-lea, cel care a meritat mai mult ca oricine titlul de OM. Da, este Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, cel Mare. Modestia lui exterioară concorda cu bogăţia interioară, pe care a ştiut să o exteriorizeze, dăruind fiecăruia dintre noi o parte din sine. După el nu ne mai este frică de nimic, căci el ne-a chemat să nu ne temem, ci să-i deschidem larg inimile lui Cristos. Şi noi le-am deschis pentr a-L primi.
    Pentru mulţi dintre oamenii contemporani Sfântul Parinte a devenit Calea care, prin Adevărul vestis duce la Viaţă. Exemplul lui de viaţă, lupta lui pentru viaţă ne arată că acolo unde este viaţă este iubire, iar unde este iubire, este Dumnezeu. Să-L primim deci pe Dumnezeu, pentru a avea iubire de viaţă.

  2. Despre Papa Ioan Paul al II-lea s-au spus si cu siguranta se vor mai spune multe. El va ramane insa dincolo de cuvinte, dincolo de comentarii, dincolo de observatii; va ramane un OM adevarat, un exemplu demn de urmat, un reper luminos in intunericul lumii de astazi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *