Editorial: Trezirea lui „homo indifferens”

Teme: Editorial.
.
Publicat la 24 martie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan

Să vă spun despre mine...

Ce aţi spune să vă petreceţi seara stând de vorbă cu Papa Benedict? Timp de câteva săptămâni. Să îl întrebaţi, iar el să vă răspundă cu căldură – nu de la şemineul lângă care purtaţi discuţia, ci cu căldura din inima sa. Nu, nu mă refer la întrebări de genul „ce relaţii sunt în sânul Sfintei Treimi?” sau „de ce teologia liberală este greşită?” Mă gândesc la întrebări comune: „cine sunteţi?”, „ce amintiri din copilărie aveţi?”, „cum aţi ajuns Episcop?”, „dar Cardinal?”, „cum erau întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea?”, „este credinţa prea grea?”, „mergem înainte sau înapoi, ca neam omenesc?” şi zeci de alte întrebări…

Imposibil, veţi spune, pe bună dreptate. Cu oarecare imaginaţie şi cu puţină adaptare se poate însă. Cel puţin eu această senzaţie o trăiesc de ceva vreme, parcurgând o minunată carte apărută recent la Editura Sapientia din Iaşi. Titlul ei este „Sarea pământului”, reprezentând rodul unor dialoguri ale unui jurnalist cu Cardinalul Ratzinger. Regăsindu-mă în unele dintre întrebările respectivului jurnalist, de fiecare dată când închid cartea am senzaţia că tocmai am mai avut o discuţie tête à tête cu Papa Benedict. Aş putea jura că tocmai a părăsit camera, lăsându-mă să meditez la cele spuse. Mulţumită directorului Editurii Sapientia, pr. Ştefan Lupu, în acest număr al revistei vă oferim posibilitatea să citiţi o selecţie de câteva pagini, din cele peste 300 ale cărţii, o invitaţie la dialog cu cel care de aproape un an este Pontiful Suprem al Bisericii Catolice.

Una dintre întrebări – neselectată în materialul din acest număr – se referă la pretenţia Bisericii de a-i învăţa pe oameni. De unde această pretenţie, şi mai ales cum de mai este ea susţinută şi astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre libertate: nu îngrădeşte Biserica libertatea omului spunându-i ce este bine şi ce este rău, ce să facă şi ce să nu facă? Veţi regăsi aceste întrebări „tocate” mărunt în ultimul articol din revistă. Aşa după cum anunţam în numărul trecut, începem acum colaborarea cu prestigioasa revistă catolică de apologetică, „This Rock”, găzduită online pe nu mai puţin prestigiosul sit Catholic.com (ce se prezintă a fi al doilea cel mai vizitat sit catolic după Vatican.va). Serialul lor „Step by step” se va regăsi în paginile noastre virtuale în articolele ce închipuie un dialog între două personaje: Criticul şi Catolicul.

Să revenim însă la răspunsul Cardinalului Ratzinger, care îl citează la final pe Sfântul Augustin. Acesta spunea într-o predică: „Tu vrei să trăieşti prost, vrei să te ruinezi. Eu însă nu pot voi aşa ceva. Eu trebuie totuşi să te mustru, chiar dacă ţie nu îţi convine.” Şi pentru a fi mai elocvent, Sfântul Augustin le-a oferit credincioşilor următoarea imagine: Un tată suferă de boala somnului, iar fiul trebuie să îl trezească mereu, aceasta fiind singura şansă a sa de vindecare. Tatăl îi spune însă: „Lasă-mă să dorm odată, sunt groaznic de obosit.” Iar fiul îi răspunde: „Nu, nu am voie să te las să dormi.” Sfântul Augustin explică apoi: „Aceasta este exact funcţia Episcopului. N-am voie să vă las să dormiţi. Eu ştiu că voi aţi dormi cu mare plăcere, însă tocmai acest lucru nu-l pot permite.” Iar Cardinalul Ratzinger concluzionează: „Biserica trebuie să ridice degetul arătător, devenind incomodă. În această situaţie, trebuie să se facă simţit faptul că ea nu vrea să şicaneze oamenii, ci ea însăşi este însufleţită de neliniştea binelui. Nu vă pot lăsa să dormiţi pentru că somnul v-ar fi fatal.”

Cuvintele celui care acum este Papa Benedict m-au făcut să mă gândesc la cei care sunt nevoiţi să călătorească prin ţinuturi îngheţate. Pentru ei este esenţial să nu se oprească din mers. A te opri înseamnă a îngheţa. Pericolul cel mai mare vine însă de la oboseală: ochii ţi se închid şi parcă dacă îi ţii aşa ţi-e mai cald. Partenerii îţi strigă: „Nu adormi. Mergi.” Dar nu mai poţi opune rezistenţă somnului. Nu ai adormit încă şi deja visezi. Iar clipa în care ai adormit… eşti mort.

Crivăţul comunismului prin unele părţi, al consumismului prin altele, şi cine ştie câte alte tipuri de crivăţuri, fac ca multe suflete să fie aproape de somnul fatal. Ochii sufletelor dau tot mai apatic din pleoape, spunând: „Lasă-mă în ale mele. Nu mă mai tot trezi. Mi-e aşa de bine.” Deşi cu ochii trupului deschişi, mulţi sunt cei ce au închis de tot ochii sufletului. Uite aşa, trăim într-o lume a orbilor. Doar acest orb tot mai generalizat poate să explice grozăviile ce se petrec astăzi în lume. Este un orb pe care îl au şi mulţi creştini, dacă nu cei mai mulţi. Vă amintiţi, poate, sper, o ştire Catholica.ro de la mijlocul acestei luni, ce ne spunea că „cel mai răspândit fenomen religios este acela al credincioşilor ce nu aparţin sau nu practică o credinţă anume”. Ţara noastră cu pretenţii de a fi creştină nu duce lipsă de aşa ceva. Cu numele, cred că suntem creştini poate şi 98%… dar aşa ar arăta ţara noastră dacă titulatura de creştin ce ne-o arogăm ar avea acoperire în credinţă, în fapte?

Chiar recent am prins o secvenţă la ştiri, în care un diacon dintr-o anumită Biserică şi dintr-o anume localitate povestea despre prietena sa – care se sinucisese – că aceasta i-a cerut să aibă relaţii sexuale. Dar el i-a spus: „Nu se cade în Post.” Problema nu era faptul că nu erau căsătoriţi, ci că era Post. Un exemplu aparent hilar, ce denotă însă divorţul între eticheta ce ne-o punem şi produsul care suntem în realitate. Gura ne afirmă sau nu credinţa în Dumnezeu – este mai puţin relevant, comportamentul este „ca şi când Dumnezeu nu ar exista”. Într-un discurs mai vechi, Cardinalul Paul Poupard vorbea despre oamenii pentru care „poate că Dumnezeu există, dar nu contează, oricum nu îi simţim lipsa”. I-a numit „homo indifferens”, oamenii pentru care căutarea fericirii este redusă la dorinţa de prosperitate materială şi la satisfacerea impulsurilor sexuale. O analiză interesantă a fenomenului credinţei şi necredinţei o găsiţi în penultimul articol al acestui număr.

Să ne întoarcem însă la închisul ochilor. Când se închid şi cei ai sufletului şi cei biologici, atunci se lasă spaţiu pentru acţiuni regretabile precum cele din Cipru. Deşi la Catholica.ro am avut o ştire, am simţit nevoia să revenim cu un material mai amplu, apelând din nou la atentul analist Sandro Magister. „Ruinele sunt sub ochii noştri, dar Uniunea Europeană preferă să îşi întoarcă privirea”, spune la un moment dat unul dintre personajele anchetei jurnalistice din Cipru. O atitudine condamnabilă desigur… dar pe care trebuie să o condamnăm şi la noi, pentru că şi noi închidem ochii în faţa atâtor ruine: de la beţivul necunoscut ce zace lângă garaj până la familia de deasupra ce nu îşi găseşte pacea de când unul dintre părinţi s-a dus în străinătate să câştige bani. Şi tot închizând ochii ca să nu vedem ceea ce nu ne place, în final ne fură somnul. Să nu fie cel fatal.

Comunicând fără vorbe.

La 2 aprilie se va împlini un an de când fostul Pontif a închis pe veci ochii biologici: cu ochii sufletului însă larg deschişi. „Un om ca Papa Ioan Paul al II-lea se naşte probabil unul pe secol”, spune Arhiepiscopul Chaput în articolul imediat următor. Acum câteva săptămâni s-a împlinit anul de la acele impresionante momente când Papa Ioan Paul al II-lea a încercat să vorbească de la fereastra apartamentului său, fără să poată să scoată vreun sunet. Vă amintiţi? Vă amintiţi faţa lui exprimând probabil şocul şi supărarea interioară de a nu putea vorbi? Vă amintiţi acel gest care ar fi fost ca un pumn în masă dacă Papa nu ar fi fost deja atât de fragil atunci? Şi atunci cealaltă voce s-a auzit: vocea interioară, vocea mărturiei sale finale.

După mai bine de 26 de ani de pontificat, ochii care nu s-au închis niciodată, observând mereu, cu vigilenţă şi iubire în acelaşi timp, s-au deschis mai mult, în ceruri, pentru a-l vedea nemijlocit pe Dumnezeu. Vocea, care s-a auzit până la capătul pământului – şi mă refer tot la vocea interioară -, a sporit în forţă: mai direct decât cu actualul Pontif, cu Papa Ioan Paul al II-lea putem sta de vorbă seară de seară, oricând de fapt. El ne poate învăţa cum să privim departe, mai departe decât pot ochii trupului. Ne poate învăţa mai ales cum să luptăm cu somnul, al raţiunii şi al credinţei – nu le-a separat niciodată.

„N-am voie să vă las să dormiţi”, spunea Sfântul Augustin, iar Biserica, Papii, Episcopii, preoţii şi-au asumat aceste cuvinte. Dacă dormim, creştinismul va fi dat afară nu doar din nordul Ciprului, ci poate din întreaga Europă. Dacă dormim, riscăm să fim jefuiţi de toate valorile noastre. Dacă dormim, viaţa va putea fi manipulată oricând, la început, la mijloc, la sfârşit, oricând.

Dacă dormim… murim.

One Comment

  1. Papa Ioan Paul al II-lea merita aceste cuvinte. Merita rugaciuni, spre care ne-a indrumat intreaga sa viata. Merita! Merita si trebui sa-i vorbim sa mijloceasca pentru noi la Tatal Ceresc. Dumnezeu sa-l odihneasca si prin mijlocirea lui pe noi sa ne ocroteasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *