Despre necredinţă şi credinţa greşită

Teme: Analize, Biserică.
.
Publicat la 24 martie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Zenit
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, martie 2006

Card. Paul Poupard
preşedintele Consiliului
Pontifical pentru Cultură.

Indiferenţa sau ostilitatea faţă de religie este un fenomen împământenit în multe ţări apusene. Evenimente recente precum controversa privind caricaturile cu Mohamed indică gravele consecinţe care apar atunci când societatea seculară nu este capabilă să aprecieze sensibilităţile religioase, dând naştere la ofense inutile. În acest context, un document publicat cu puţin timp în urmă pe situl web al Vaticanului merită o atenţie deosebită. „Credinţa creştină în zorii noului mileniu şi provocarea necredinţei şi a indiferenţei religioase” conţine concluziile adunării plenare a Consiliului Pontifical pentru Cultură, din martie 2004.

În pregătirea pentru întâlnire, Consiliul a adunat informaţii din ţări din întreaga lume. Răspunsurile au furnizat o viziune de ansamblu asupra principalelor caracteristici ale secularizării. Documentul începe prin a sublinia pierderea credinţei în lumea de astăzi. „Există o ruptură în transmiterea credinţei, strâns legată de procesul abandonării unei culturi populare îndelung ataşată de şi impregnată de creştinism”, se declară în introducere. Slăbirea acestei culturi religioase populare aduce cu sine grave consecinţe în felul în care oamenii gândesc, se comportă şi judecă.

„Biserica de astăzi se confruntă mai mult cu indiferenţa şi cu necredinţa practică decât cu ateismul”. Cu puţine excepţii, guvernele nu mai susţin în mod public ateismul. Totuşi în timp ce numărul regimurilor marcate de un sistem politic ateist a scăzut, s-a răspândit o anumită ostilitate culturală faţă de religie. Aceasta este vizibilă în anumite sectoare ale mass-media şi este orientată împotriva creştinismului, în particular împotriva catolicismului. Ameninţarea aici este mai subtilă. „Este o adevărată boală a sufletului care ne face să trăim ‘ca şi când Dumnezeu nu ar exista’, un neo-păgânism care idolatrizează bunurile materiale, realizările prin muncă şi roadele puterii”. Aceasta conduce la ceea ce documentul defineşte ca „homo indifferens”, şi adesea căutarea fericirii este redusă la dorinţa de prosperitate materială şi la satisfacerea impulsurilor sexuale.

Cauzele necredinţei

Documentul arată că există cauze vechi şi noi în spatele pierderii credinţei religioase. Bazându-se, în parte, pe analiza făcută în cadrul Constituţiei pastorale a Conciliului Vatican II „Gaudium et Spes”, Consiliul Pontifical pentru Cultură identifică câţiva dintre factorii principali.

– Aroganţa ştiinţelor moderne. Viziunea asupra lumii fără nici o referire la Dumnezeu, care respinge existenţa Sa pe baza principiilor ştiinţifice, a devenit larg răspândită.

– Omul ca centru al universului. Cultura apuseană este pătrunsă de o formă de subiectivism care declară subiectivitatea absolută a individului şi neagă existenţa adevărurilor sau a valorilor obiective. Această exaltare a individului înseamnă că Biserica nu mai este acceptată ca autoritate doctrinară şi morală.

– Problema răului. „Misterul răului a fost şi va fi întotdeauna un scandal pentru omul inteligent, şi doar lumina lui Cristos cel răstignit şi glorificat îl poate revela şi exprima pe deplin”. Astăzi, conştientizarea prezenţei răului este amplificată prin puterea mass-media.

– Limitările creştinilor şi ale Bisericii. Experienţe negative sau neplăcute, ori scandaluri cauzate de preoţi, pot înstrăina unii oameni de Biserică.

– Transmiterea credinţei. Schimbările din familii şi din şcolile catolice fac mai dificilă transmiterea credinţei către noile generaţii. Puterea mass-media subminează de asemenea practicile culturale tradiţionale din domeniul religiei.

– Secularizarea. Mulţi credincioşi urmează un stil de viaţă în care Dumnezeu sau religia au puţină importanţă. Schimbările în etica sexuală au avut de asemenea efecte negative pentru viaţa de credinţă.

Credinţă fără apartenenţă

Totuşi, este greşit să credem că toate acestea însemnă că religia a încetat să mai aibă un rol. După o respingere iniţială a religiei, există un fel de reacţie, cel puţin la o parte din populaţie, şi oamenii caută din nou susţinere spirituală. Însă această căutare nu mai este orientată spre Bisericile existente sau spre formele tradiţionale de cult. Ceea ce rezultă este o căutare „a unei experienţe în întregime individuală, autonomă şi călăuzită de propria subiectivitate”. Acest fel de religiozitate instinctivă se bazează mai mult pe emoţii decât pe doctrină şi se exprimă fără referire la un Dumnezeu personal. Documentul o descrie ca fiind o „credinţă fără apartenenţă”.

Cultura modernă este, aşadar, caracterizată de un fenomen dublu: „necredinţă şi credinţă greşită”. Ambele au în comun o dorinţă de autonomie. Consiliul Pontifical pentru Cultură identifică de asemenea câteva caracteristici ale acestor noi forme de credinţă.

– Este o formă romantică de religie, o religie a spiritului şi a eu-lui, care îşi are rădăcinile în criza subiectului care este tot mai narcisist, şi respinge toate elementele istorice şi obiective. Această religie după bunul plac conduce oamenii la a crea o nouă imagine a lui Dumnezeu în diferite etape ale vieţii lor, în concordanţă cu nevoile pe care le percep.

– Este o religie puternic subiectivă, în care individul nu are nici o obligaţie de a da socoteală despre ceea ce gândeşte sau ceea ce face.

– Este o adeziune la un Dumnezeu care adesea nu are chip sau caracteristici personale. Dumnezeu este adesea văzut mai mult ca o forţă sau o fiinţă transcendentă, superioară, dar nu ca un Tată. În unele cercuri aceasta conduce la reîntoarcerea la panteism.

– Este o religie în care lipseşte interesul pentru problema adevărului. Pentru mulţi, adevărul are o conotaţie negativă, asociat cu concepte precum „dogmatism, intoleranţă, impunere”.

Depăşirea obstacolelor

Consiliul Pontifical pentru Cultură continuă propunând mai multe moduri pentru rezolvarea problemelor evidenţiate.

– Dialogul, un dialog personal, cu răbdare, cu respect, cu iubire, susţinut de rugăciune. Acest dialog se poate baza atât pe întrebările fundamentale ale vieţii umane – sensul morţii, experienţa religioasă, libertatea interioară a persoanei umane – cât şi pe teme sociale majore, precum educaţia tinerilor, sărăcia, drepturile omului, libertatea religioasă şi bioetica.

– Evanghelizarea culturii. Aceasta se poate face într-o multitudine de moduri: mărturii publice, ca de exemplu Zilele Mondiale ale Tineretului; misiuni în oraşe care să ducă Biserica în mijlocul oamenilor; activitatea mişcărilor şi a asociaţiilor creştine în sfera publică şi în mass-media; cooperarea Bisericii cu organizaţiile de necredincioşi pentru a face lucruri care sunt bune în sine; promovarea evenimentelor publice pe teme culturale. În general, această evanghelizare trebuie să asigure prezenţa Bisericii în viaţa publică, ceea ce va ajuta la umplerea prăpăstiei dintre domeniul spiritual şi viaţa de zi cu zi.

– Sprijinirea familiilor în transmiterea credinţei. Aceasta poate începe ca parte a asistenţei oferite cuplurilor în timpul pregătirii lor pentru căsătorie. Odată ce cuplul se căsătoreşte şi are copii, trebuie să asigure ca credinţa lor să fie trăită în moduri concrete, cum ar fi celebrarea adecvată a sărbătorilor religioase, rugăciunea în familie şi mersul la biserică. Prin aceste mijloace părinţii pot contribui la construirea unor solide rădăcini în credinţă în copiii lor.

– Îmbunătăţirea educaţiei religioase. Acest lucru trebuie să se facă atât la nivel parohial cât şi în şcolile confesionale.

– Mărturia dată despre iubirea creştină, prin intermediul iertării şi al iubirii fraterne.

Spre final, documentul subliniază nevoia de a-i convinge pe necredincioşi că îşi vor găsi împlinirea umanităţii lor doar în Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. O sarcină care poate constitui un test pentru credinţa oricărui credincios.

2 Comments

  1. Sunt de acord cu ideea dupa care toate relele din viata omului pleaca de la necredinta. Ne uitam tot timpul la ceea ce fac ceilalti, suntem mereu nemultumiti de ceea ce avem, ne raportam la Dumnezeu ca la o entitate abstracta, si nu ca la un Dumnezeu viu. Experientele de viata, esecurile sunt cele care ne vor face intr-un anumit moment de rascruce sa ne indreptam privirea spre Isus Cel aflat pe cruce, si atunci nu ne vom mai pierde vreodata credinta. Corneliu Panaite, Galati, Romania.

  2. Un articol care este oricand de actualitate si care ar trebui citit de cat mai multa lume. Poate asa oamenii se vor trezi la realitate si vor fi constienti ca nu sunt buricul Pamantului si isi vor indrepta mai mult atentia spre Cel ce ne-a creeat pe noi toti si „prin Care toate s-au facut”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *