Lumină neamurilor: scopul şi viitorul Bisericii Catolice

Teme: Biserică, Teologie.
.
Publicat la 24 februarie 2006.
Print Friendly

Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver
Traducere: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, ianuarie 2006

Arhiepiscopul Charles Chaput
de Denver, SUA

Credem „într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

Am spus aceste cuvinte de mii de ori în timpul Sfintelor Liturghii. Le ştim atât de bine încât uneori nici nu ne mai gândim ce exprimă. Ele sunt însă vitale pentru un catolic. Un bărbat născut dintr-o mamă evreică este evreu în virtutea naşterii sale. Poate fi foarte religios sau doar călduţ în credinţă, chiar şi ateu. Dar el rămâne evreu. A fi catolic este o experienţă total diferită. Pentru a fi catolic este necesar botezul, dar acesta nu este suficient odată cu trecerea anilor. Ca şi catolici, noi ne definim prin ceea ce credem, prin modul în care aducem cult, în care ne trăim credinţa în mod public şi privat.

Nu este posibil ca cineva să spună că este catolic prin tradiţie. Tradiţia catolică vine dintr-o credinţă catolică activă. Dacă nu credem cu adevărat şi nu practicăm credinţa, „tradiţia catolică” devine repede un înveliş mort al unei nostalgii, al unor obiceiuri confortabile. Când noi, catolicii, spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii şi Cel de o fiinţă cu Tatăl, ne alăturăm celor 17 secole de credinţă creştină. Aceste cuvinte ne vin de la primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, Conciliul din Niceea, din anul 325. Crezul niceean a pus capăt unei lungi şi importante dispute despre identitatea lui Isus Cristos şi a modelat cursul istoriei.

Catolicii au căutat întotdeauna să înţeleagă misterul lui Isus, care a fost pe deplin om, şi pe deplin divin. Acest mister reprezintă tensiunea creativă din inima creştinismului. În secolul al patrulea, un inteligent preot pe nume Arie a încercat să destindă această tensiune pretinzând că Isus a avut o relaţie intimă unică cu Dumnezeu, dar dincolo de aceasta a fost totuşi o simplă făptură a Sa, ca tine şi ca mine. Arie avea o minte strălucită şi numeroşi Episcopi şi teologi l-au sprijinit. În final însă, Părinţii Conciliului au afirmat că dacă Isus ar fi fost creat de Tatăl, nu ar fi putut fi co-egal cu Tatăl. Aceasta ar fi însemnat distrugerea revelaţiei creştine. Dacă Dumnezeu nu este o Treime formată din Persoane egale, atunci înseamnă că Întruparea este falsă, deoarece nu Dumnezeu a devenit om. Dacă Întruparea este falsă, atunci la fel este şi Răscumpărarea, pentru că ar însemna că nu Dumnezeu a murit pe cruce pentru a ne elibera de păcate. Ceea ce propunea Arie distrugea în fapt întreg mesajul răscumpărător al Evangheliei.

Părinţii Conciliului
de la Niceea.

Tocmai de aceea, Conciliul de la Niceea l-a descris pe Isus ca fiind de o fiinţă cu Tatăl. De aceea spunem şi noi aceleaşi cuvinte, la fiecare Liturghie. Crezul niceean a ajutat la cizelarea modului în care civilizaţia a înţeles cine este Dumnezeu şi cine este omul. De-a lungul secolelor, aceasta a avut impact asupra artelor, muzicii, moralei, ideii de justiţie şi de demnitate umană, asupra instituţiilor politice – asupra a tot şi toate. Credinţa conduce societatea. Ceea ce credem determină modul în care gândim şi acţionăm. De aceea ceea ce credem – sau nu credem – are atât de mare importanţă. Conciliul de la Niceea demonstrează cât de important poate să fie un Conciliu Ecumenic, nu doar pentru Biserică ci şi pentru lume. Cuvântul „ecumenic” vine din grecesul oikoumene, însemnând „lumea întreagă”. Biserica a avut 21 de Concilii Ecumenice de la Niceea la Vatican II, şi multe au avut o importanţă enormă pentru cursul istoriei. Lumea ar fi complet alta fără Niceea, Calcedon sau Trento. Sau fără Vatican II.

Conciliul Vatican II nu a corectat o nouă erezie, nici nu a definit o nouă doctrină. Nici nu a fost doar ideea Papei Ioan al XXIII-lea. Mai mulţi Cardinali l-au îndemnat în privat pe acest Papă să convoace un Conciliu, inclusiv Cardinalul Alfredo Ottaviani, care mai apoi a devenit conducătorul aripii conservatoare a Conciliului, şi pe care unii reformişti au o plăcere în a-l critica. Papa Ioan al XXIII-lea a stabilit scopul Conciliului Vatican II în cuvintele de la deschidere: „Cea mai mare grijă a Conciliului Ecumenic este aceasta: ca depozitul sacru al doctrinei creştine să fie păzit şi explicat, prezentat mai eficient.” Pentru aceasta, Conciliul nu a trebuit să „reinventeze” sau să „reimagineze” Biserica, ci să înnoiască metodele, formele şi structurile Bisericii după nevoile lumii moderne, întotdeauna „recunoscând faptul că substanţa doctrinei străvechi a depozitului credinţei este una, iar modul de prezentare a ei este alta”.

Cu alte cuvinte, în 2006 Biserica are aceleaşi scopuri ca în 1956: proclamarea lui Isus Cristos pentru convertirea şi mântuirea lumii, prin adevărul credinţei catolice. Metodele şi structurile pot diferi, dar misiunea rămâne aceeaşi. Geniul Conciliului Vatican II stă în acest scop. Într-o perioadă de trei ani, în 16 documente, a examinat, purificat, înnoit şi reafirmat aproape fiecare aspect al vieţii catolice. Drept urmare, cele patru constituţii majore ale Conciliului ne dau o cateheză asupra întregii credinţe creştine. De exemplu, catolicii au ţinut mereu principiul lex orandi, lex credendi – care subliniază unitatea între ceea ce credem şi cultul pe care îl aducem. Astfel, în 1963, Conciliul a dat Constituţia despre Liturgie, Sacrosanctum Concilium, chiar primul document, deoarece cultul pe care îl aducem la cina euharistică şi jertfa din Sfânta Liturghie reprezintă piatra unghiulară a credinţei noastre şi a tot ceea ce ne face în mod distinctiv catolici.

În 1964, Conciliul a definit cum şi ce este comunitatea de credinţă în Lumen Gentium, Constituţia dogmatică despre Biserică. Cristos a fondat Biserica înainte ca cineva să scrie primul cuvânt din prima Evanghelie. Biserica este prima. Duhul Sfânt i-a inspirat pe evanghelişti să pună în scris Cuvântul lui Dumnezeu, dar comunitatea credincioşilor este cea care îl meditează, îl organizează, îl interpretează. Biserica precede Biblia şi nu invers. În ultimele săptămâni, Conciliul Vatican II a dat Constituţia dogmatică despre Revelaţia Divină, Dei Verbum, şi Constituţia pastorală privind Biserica în lumea modernă, Gaudium et Spes. Opera Conciliului a fost atunci completă.

De prea multe ori, în ultimele patru decenii, unii oameni au pretins că sunt Biserica sau că sunt vocea credincioşilor şi apoi au acţionat sau învăţat în moduri care par a se opune la ceea ce cu adevărat crede Biserica. Când oamenii spun „noi suntem Biserica”, au desigur dreptate. Noi toţi suntem Biserica, deoarece Biserica este comunitatea credincioşilor. Însă conceptul de „comunitate a credincioşilor” implică faptul că există cineva şi ceva faţă de care avem datoria să fim fideli. Noi nu inventăm credinţa catolică, nici nu o deţinem ca pe un bun. Am primit-o; o trăim în comunitate; dăm mărturie despre ea; o transmitem mai departe – dacă suntem buni administratori – copiilor noştri. Aceasta înseamnă viaţă în Biserică. De aceea merită să reflectăm asupra conţinutului documentului Lumen Gentium, Constituţia dogmatică despre Biserică.

Conciliul Vatican II.

Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea a descris adesea Biserica Catolică cu expresia „mama şi învăţătoarea tuturor neamurilor”. La deschiderea Conciliului Vatican II, el spunea că: „Biserica, înconjurată de lumina divină, îşi răspândeşte razele asupra întregului pământ”. Aceasta înseamnă în latină cuvintele Lumen Gentium: „lumina neamurilor”. Aceasta ne-a creat Dumnezeu să fim. Aceasta este realitatea Bisericii căreia îi aparţinem – nu o corporaţie religioasă, nici un club de rugăciune; ci gloria lui Isus Cristos înviat, şi lumina lui Dumnezeu pentru lume.

Documentul în întregime nu este uşor de citit, dar merită efortul, deoarece reuşeşte în mod minunat să ne înveţe cine şi ce este Biserica Catolică. Constituţia dogmatică prezintă Biserica printr-o serie de imagini frumoase, luate din Scriptură şi din tradiţia catolică. Fiecare dintre imagini este importantă şi adevărată, dar nici una nu poate să fie scoasă din context, de lângă celelalte. Biserica este un staul de oi, în care suntem în siguranţă, şi a cărui singură poartă este Isus. Este de asemenea turma lui Dumnezeu, pământurile sale, unde El plantează seminţe pentru a aduce viaţă nouă lumii. Biserica este edificiul lui Dumnezeu, cu Isus ca fundaţie şi fiecare dintre noi ca pietre vii. Biserica este mireasa nepătată a lui Cristos şi familia lui Dumnezeu. Este un exil şi un pelerinaj în lume. Biserica este de asemenea un sacrament – un semn şi un instrument al comuniunii cu Dumnezeu şi al unităţii între oameni.

Înainte de orice însă, Biserica este Trupul mistic al lui Cristos şi noul Israel; noul şi mesianicul Popor al lui Dumnezeu cu Isus în frunte. Este noua preoţie împărătească, toţi creştinii trăind o egalitate fundamentală prin botez, dar, ca într-o familie, existând o diversitate de sarcini şi o organizare ierarhică a rolurilor. Persoanele consacrate dau mărturie despre Fericirile aduse de trăirea în mod radical a sărăciei, castităţii şi ascultării. Laicii, deoarece trăiesc zi de zi într-o lume seculară, au sarcina misionară de a umaniza societatea şi de a o converti la Isus Cristos. Iar hirotoniţii au vocaţia de a sluji Biserica; de a hrăni credincioşii prin Euharistie şi prin celelalte sacramente; de a învăţa, sfinţi, încuraja şi guverna din iubire faţă de oameni. Însă toţi membrii Bisericii au exact aceeaşi chemare la sfinţenie, după circumstanţele vieţilor lor.

Lumen Gentium ne aminteşte că nimeni nu este mântuit decât prin Isus Cristos, şi că Biserica Catolică este adevărata Biserică a lui Cristos, necesară pentru mântuire. Drept urmare, nimeni nu se poate mântui dacă, „bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea”. Dumnezeu însă este de asemenea un Tată milostiv; El doreşte mântuirea tuturor oamenilor. De aceea, Lumen Gentium mai învaţă că cei care, „necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică”. Poate ceea ce impresionează cel mai mult la Lumen Gentium este însă modul în care începe şi se încheie cu o persoană. Începe cu persoana lui Isus Cristos, ca mântuitor al lumii şi sens al istoriei. Şi se încheie cu persoana Mariei, mama Lui şi mama noastră, icoană a ceea ce cu toţii putem fi – şi a ceea ce Biserica va fi. Când susţinem că „noi suntem Biserica”, ne afirmăm de fapt umilinţa, ascultarea, fidelitatea şi iubirea întocmai ca Maria.

În octombrie anul trecut, am sărbătorit 40 de ani de la publicarea documentului final al Conciliului Vatican II, Christus Dominus, Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică. Prima propoziţie a textului conciliar spune: „Cristos Domnul (Christus Dominus), Fiul Dumnezeului celui viu, venit să mântuiască pe poporul său de păcate şi să sfinţească pe toţi oamenii”. El aminteşte Episcopilor că prima noastră datorie este proclamarea Domniei lui Isus Cristos – oferindu-ne vieţile lui Cristos pentru a-i sluji pe cei încredinţaţi nouă. Conciliul Vatican II a descris vocaţia Episcopilor ca o chemare la slujire mai degrabă decât ca o chemare la exercitarea unei puteri. Când un Episcop se luptă să îl pună pe Isus Cristos deasupra propriilor păcate şi slăbiciuni, începe să înţeleagă de ce Conciliul vorbeşte despre o misiune pastorală a Episcopilor în Biserică, şi nu în afara ei sau deasupra ei. Episcopii au aceeaşi nevoie de mântuire ca credincioşii încredinţaţi lor. Singura diferenţă este că Dumnezeu are aşteptări mai mari de la Episcopi, datorită rolului de conducere încredinţat nouă şi datorită harurilor pe care le primim în virtutea acestei slujiri.

Christus Dominus este un interesant amestec de administraţie şi teologie. O mare parte din document tratează probleme foarte practice: trasarea graniţelor diecezane, cât de mult trebuie să rămână preoţii în parohii, când să ceară un Episcop auxiliar şi care este rolul personalului diecezan. Toate problemele practice din Christus Dominus au însă la bază un fundament spiritual, aşezat de Lumen Gentium şi de tradiţia străveche a Bisericii. Fiecare Episcop este un succesor al apostolilor şi un păstor de suflete. El are datoria de a păzi viaţa liturgică a Bisericii locale. El trebuie să proclame Evanghelia şi să fie învăţător al adevăratei credinţe catolice pentru Dieceza sa. Fiecare Episcop trebuie să dea un exemplu de sfinţenie personală în iubire, umilinţă şi simplitate a vieţii. El trebuie să îi ajute pe săraci şi pe suferinzi. Are obligaţia de a sfinţi, încuraja, corija şi guverna poporul local al lui Dumnezeu. Şi mai presus de toate, fiecare Episcop trebuie să facă aceste lucruri cu iubire de tată şi de frate, deoarece Biserica este o familie – o familie a credinţei -, nu un partid politic sau o instituţie impersonală.

De aceea Episcopii şovăie mereu când este vorba de a excomunica pe cineva, chiar şi pe un mare criminal sau pe o persoană care în mod făţiş se opune învăţăturii Bisericii privitoare la teme grave. Un tată bun va face aproape orice, va îndura aproape orice insultă şi povară, pentru a-şi ţine fiul sau fiica în familie. Aceeaşi fidelitate o datorează Episcopul şi preoţilor săi. Conciliul Vatican II le ordonă Episcopilor să îşi sprijine preoţii, să îi trateze ca pe fii şi fraţi. În concepţia catolică, un preot ia parte în mod intim la misiunea Episcopului său, prin sacramentul preoţiei. Un preot nu este niciodată un simplu „angajat” al Bisericii, iar Episcopului îi este interzis să îi trateze astfel. Ce înseamnă toate acestea pentru noi, care slujim ca Episcopi în primii ani ai noului mileniu?

Cred că a fi un Episcop bun cere în primul rând să devenim din nou simpli – şi mă refer la simplitatea evanghelică. Mă întreb adesea dacă în lumea aceasta tot mai dezvoltată, Episcopii nu sunt în pericolul să piardă concentrarea asupra lui Cristos. Lumea a devenit una a zgomotelor, confuziei şi complicaţiilor. Oamenii moderni sunt distraşi de atâtea, iar catolicii formează o Biserică distrasă de la esenţial. Episcopii au planuri şi comitete şi proiecte şi echipe de coordonat. Toate acestea sunt importante atâta timp cât se află pe nivelul corespunzător lor. Dar la sfârşitul zilei vine întrebarea: ce suntem noi Episcopii – apostoli sau directori? Şi de ce au oamenii noştri nevoie cu adevărat: de manageri sau de păstori? Constatăm că uneori structurile de astăzi ale vieţii diecezane ajung să blocheze tocmai ceea ce trebuiau să ajute: contactul direct al Episcopului cu credincioşii săi. Desigur, administrarea Diecezei presupune un bun management al resurselor. Este uşor însă astăzi pentru un Episcop să delege zelul său misionar altora, să devină captiv al propriei maşinării administrative. Nu aşa făceau Isus şi apostolii Săi.

De fapt, numeroase dintre problemele cheie cu care se confruntă Episcopii nu ţin de organizare sau de resurse. Sunt probleme de credinţă. Prea adesea, noi, cei din Biserică – şi uneori chiar şi aceia dintre noi care suntem Episcopi – pur şi simplu nu credem suficient de profund şi de zelos. Foamea de Dumnezeu persistă în fiecare inimă de om, chiar şi atunci când este îngropată sub un munte de bunuri de consum. Prea adesea nu hrănim această foame în mod efectiv, după cum o fac în schimb creştinii fundamentalişti sau evanghelici. Şi nenumăraţi catolici părăsesc atunci Biserica, trecând în diverse secte. La patruzeci de ani de la Conciliu, Biserica, în lumea aceasta industrializată, are nevoie urgentă să redescopere focul ei spiritual originar. Trebuie să îi conducem pe oameni înapoi la plinătatea lui Isus Cristos, ce poate fi găsită doar în comuniunea sacramentală, în special în Euharistie. Dacă dorim însă cu adevărat convertirea lumii, noi, care suntem Episcopi, trebuie să căutăm aceeaşi convertire mai întâi în noi şi între noi.

Am început această reflecţie cu Conciliul de la Niceea. În timp ce toate Conciliile ecumenice sunt importante, unele par a fi eşuat în atingerea scopurilor urmărite. Conciliul de la Florenţa a avut rezultate dezamăgitoare în secolul al XV-lea, deoarece Biserica Apuseană era grav divizată, iar Biserica Greacă a respins unirea. Participanţii la al V-lea Conciliu de la Lateran, de la începutul secolului al XVI-lea, s-au concentrat în mod nefericit asupra unor probleme greşite. Au făcut prea puţin şi prea târziu pentru a rezolva starea ce a condus la reforma protestantă. Gândindu-ne acum la Conciliul Vatican II şi la ce şi-a propus el, trebuie să ne întrebăm: va considera istoria acest Conciliu ca un succes sau ca un eşec? Este o întrebare vitală. La deschiderea Conciliului Vatican II, Fericitul Ioan al XXIII-lea afirma: „Conciliul care începe acum în Biserică este asemenea unor zori de zi, anticipând lumina splendidă”. Papa Ioan Paul al II-lea, care a participat la eveniment ca Episcop, a vorbit de nenumărate ori despre rolul Conciliului în renaşterea credinţei creştine în noul mileniu.

Până acum rezultatele sunt amestecate. Unul din trei copii născuţi în Europa cea creştină este astăzi musulman. Exceptându-i pe islamişti, credinţele şi practicile religioase sunt în cădere pe acest continent. La fel şi rata de creştere a populaţiei. Papa Benedict al XVI-lea le spunea la un moment dat preoţilor italieni că „aşa numitele Biserici tradiţionale arată de parcă ar fi pe moarte”. Cu acest refuz de a avea copii, o întreagă civilizaţie alege să moară. În luna septembrie a anului trecut, Papa Benedict a invitat un grup de noi Episcopi să se roage pentru „încredere umilă în Dumnezeu şi pentru curajul apostolic născut din credinţă”. În 2002, pe atunci Cardinalul Ratzinger avertiza că „un Episcop trebuie să facă ce a făcut Cristos: să meargă în faţa turmei sale, să fie primul care face ceea ce îi cheamă pe alţii să facă şi, înainte de toate, să fie cel care veghează împotriva lupilor care vin să fure oi.”

Sf. Atanasie
din Alexandria.

Dacă istoria va judeca aniversatul Conciliu Vatican II ca un succes sau ca un eşec depinde în final de noi – Episcopi, preoţi, călugări şi laici de asemenea – şi de zelul cu care îi răspundem lui Dumnezeu prin trăirea credinţei; de cât de profund credem; de cât de mult curaj apostolic arătăm lumii necredincioase, ce are nevoie urgentă de Isus Cristos. Am mai trecut prin aşa ceva. După puterile omeneşti, Conciliul de la Niceea ar fi putut fi cu uşurinţă un eşec. Acel Conciliu, şi lunga istorie ce i-a urmat, ar fi putut să o ia pe cărări foarte diferite. Nu a fost aşa în principal datorită acţiunii lui Dumnezeu printr-un om – un tânăr diacon şi învăţat de la Niceea, pe numele lui Atanasie, din Alexandria.

Atanasie a luptat pentru credinţa adevărată la Niceea şi apoi în tot restul vieţii sale. Episcopii arieni l-au excomunicat. Împăraţii şi-au bătut joc de el. Inamicii l-au acuzat de cruzime, vrăjitorie, chiar şi crimă. Ca Episcop a fost exilat de cinci ori. În faţa tuturor acestor încercări el a devenit vocea cea mai articulată în apărarea ortodoxiei credinţei, şi de aceea ne amintim şi astăzi de el ca Athanasius contra mundum: Atanasie contra lumii. Nu a abandonat lupta niciodată. A avut curaj. A avut adevărul, şi adevărul a învins. A devenit unul dintre cei mai iubiţi Episcopi ai istoriei şi unul dintre cei mai mari Doctori ai Bisericii, şi credinţa pe care noi o primim astăzi de la cei ce ne preced i-o datorăm în mare parte lui.

Acesta este idealul catolic al unui Episcop. Acesta este idealul catolic pentru un credincios care trăieşte pe deplin în Isus Cristos. Şi dacă Episcopii şi turmele lor aleg să trăiască din nou acelaşi curaj apostolic, începând de acum, atunci speranţele Papei Ioan al XXIII-lea ca prin Conciliul Vatican al II-lea să mijească noi zori pentru creştinism pot deveni realitate. Iar Biserica, noi toţi, am deveni lumină neamurilor.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *