Lumea satului – unde se nasc pâinea şi vinul

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 februarie 2006.
Print Friendly

Autor: Episcopul emerit Giovanni D'Ascenzi de Arezzo
Traducere: Andrei Mărcuş
Sursa: 30Giorni, noiembrie 2005

Lumea satului şi caracteristicile sale

Prin lume rurală în sens general se înţelege acea parte a societăţii care trăieşte la sat. Aşadar cuprinde atât familiile agricultorilor şi ale crescătorilor de animale, cât şi alte categorii profesionale (meşteşugari, comercianţi, etc.) care fac parte din acelaşi mediu. În mod obişnuit în societatea rurală aceste categorii sunt din punct de vedere economic în serviciul agriculturii şi condiţionaţi de ea.

Din punct de vedere socio-cultural caracteristicile preeminente ale lumii rurale sunt următoarele:

Contactul cu natura şi cu expresiile şi manifestările sale: munţi, râuri, lacuri, deşerturi, păduri, culturi, animale, sunt obiect al experienţei tuturor. Natura apare în toată splendoarea sa şi în toată puterea sa, şi cu ea inteligenţa umană este nevoită să se pună la încercare. Mediul natural caracterizează puternic societatea rurală şi civilizaţia prin care ea se exprimă.

Meseria de agricultor. Un procent mai mult sau mai puţin ridicat al populaţiei exercită această meserie, îi experimentează riscurile şi satisfacţiile, participă îndeaproape, adesea ca protagonişti sau colaboratori, la fenomenele producţiei bunurilor agricole. Sătenilor care nu sunt agricultori această meserie le este cunoscută în toate fazele ei, deoarece o observă zilnic pe feţele oamenilor, pe câmpurile cultivate, în legătură cu schimbările anotimpurilor şi ale climei. Munca agricolă devine astfel o componentă culturală, care animă conversaţiile şi îşi împrumută termenii chiar şi expresiilor spirituale şi religioase.

Comunitate de dimensiuni mici, deci pe măsura omului. În general, lumea de la ţară este constituită din comunităţi mici, unde toţi se cunosc şi se ajută reciproc; comportamentele individuale, şi mai ales raporturile reciproce, sunt inspirate de valori împărtăşite, care se transmit din tată în fiu şi din care provine un patrimoniu de norme nescrise, pe care toţi se simt obligaţi să le respecte.

Combinaţia acestor caracteristici constituie lumea rurală. Ea se regăseşte în societăţile rurale din toate timpurile şi din toate locurile, de când fiinţele umane au început să cultive plante şi să crească animale pentru a procura cele necesare pentru ei şi pentru familiile lor.

Lumea rurală pre-tehnică şi religia

Evoluţia societăţii rurale a fost atât de lentă, încât a fost definită ca „statică”, deoarece nu a intrat în contact cu ştiinţele şi tehnicile moderne. Totuşi se poate vorbi despre o „lume rurală pre-tehnică” şi de o „lume rurală evoluată din punct de vedere tehnic”, ca fiind două societăţi profund diferite, caracterizate totuşi în acelaşi fel de contactul cu natura, de meseria de agricultor, de comunitatea locală de dimensiuni modeste.

În lumea rurală pre-tehnică, comportamentele profesionale, familiale, sociale sunt reglementate de tradiţie: experienţa generaţiilor trecute, transmisă cu fidelitate şi respectată. Tradiţia tinde să rămână stabilă şi se modifică destul de lent. Tradiţia este de asemenea fundamentul culturii în cele mai variate expresii ale sale, de la cea orală la cea imprimată în lucrul manual. Tradiţia îşi găseşte în bătrâni depozitarii şi totodată apărătorii; de aceea lumea rurală în mod normal încredinţează bătrânilor exerciţiul puterii. Trecutul este legea viitorului.

În acest tip de societate, religia are un rol de primă importanţă, fundamental. Chiar şi un observator superficial poate remarca faptul că viaţa individuală, profesională, familială şi socială a lumii satului este pătrunsă de rituri, sărbători, semne religioase. Religia dă explicaţia ultimă a realităţii, religia susţine speranţa, religia dă fundamentul legilor morale, dă stabilitate vieţii sociale. În definitiv religia se prezintă ca un complex de credinţe, practici, instituţii, care au un raport cu sacrul. „Sacrul” pentru ţăran este tot ceea ce are legătură cu „ceea ce este dincolo”, înţeles ca ceea ce este dincolo de lumea sensibilă şi dincolo de moarte.

Cu toate acestea şi tradiţia este sacră, fiind transmisă de străbuni care continuă să trăiască în ea; în consecinţă, datoria de a respecta tradiţia, de a o transmite fidel, de a-i apăra integritatea, este considerată a fi o datorie religioasă; valorile etnice, culturale şi religioase formează un tot unitar indivizibil şi a le separa de religie înseamnă a le separa în acelaşi timp de poporul căruia îi aparţin.

Originile religiozităţii ţăranilor

De unde îşi trage originile religiozitatea ţăranului? În fapt recurgerea la „ceea ce este dincolo” în lumea rurală pre-tehnică este sistematică, fie că este vorba de a explica fenomene ale căror cauze nu se cunosc, fie că este vorba de a depăşi un obstacol sau pentru a evita în mod fericit un risc. Ignoranţa şi frica alimentează frecvent religiozitatea ţăranului, stimulează recurgerea la ritualuri, provoacă gestul religios. Totuşi a atribui ignoranţei şi fricii cauza credinţei religioase este puţin superficial.

Poate este mai exact să recunoaştem sursa sentimentului sau a credinţei religioase a ţăranului în intuiţia a „ceea ce este dincolo” sau a divinului, derivate din experienţa vitală şi continuă cu natura, experienţă care primeşte o semnificaţie deosebită pentru aceia care îşi exercită profesia de agricultor. Pentru ţăranul pre-tehnic natura cu care trăieşte în contact este o realitate imensă, complexă, misterioasă; de ea depinde posibilitatea de a supravieţui, şi adesea din ea provine riscul de a sucomba. Ţăranul care încearcă să unească cu energiile naturii „arta” sa în cultivarea câmpului înţelege şi mai bine valoarea naturii şi legătura lui vitală cu ea.

Constatarea măreţiei şi puterii naturii şi a forţelor sale vitale este însă tot timpul asociată cu experienţa morţii care marchează destinul tuturor lucrurilor, astfel încât natura apare ca o alternanţă, aproape ca un dans, între moarte şi viaţă. De aici intuirea „limitei” în care totul este înfăşurat şi în acelaşi timp „certitudinea” existenţei unei fiinţe „care este dincolo” de lumea sensibilă, stăpân a toate şi nesupus morţii.

De aici înmulţirea riturilor de câştigare a favorurilor acestei sau acestor „fiinţe” care au putere asupra naturii. Pentru a înţelege legitimitatea şi semnificaţia profundă a acestei exigenţe religioase şi a expresiilor sale, este necesar să înţelegem obsesia chinuitoare a ţăranului pre-tehnic angajat până la suferinţă pentru supravieţuire. Pentru acest motiv râul, acum fecund dar uneori ameninţător, putea deveni sacru; pentru acelaşi motiv erau consideraţi sacri pomii, animalele folositoare, munţii; întreaga natură era pentru el sacră şi era manifestarea divinităţii. Cine afirmă că religiozitatea ţăranului are caracteristici cosmologice şi biologice spune adevărul; aceste caracteristici totuşi nu diminuează valoarea de mărturie deosebit de validă: religia ca o cucerire a unei existenţe trăite în contact cu natura, rod al unei intuiţii; îi revine filosofului să îi dea forma unui riguros silogism.

Dacă omului modern lumea naturii îi apare enigmatică, pentru că nu are în sine raţiunea suficientă a existenţei sale, şi ambiguă, pentru că poate să conducă la panteism, ţăranul simplu a rezolvat enigma şi a depăşit ambiguitatea cu credinţa religioasă, chiar dacă aceasta este exprimată cu multe reminiscenţe cu antropomorfisme.

Conceptul sacralităţii naturii larg răspândit printre oamenii de la ţară derivă din convingerea că natura aparţine lui Dumnezeu, îşi are originea în Dumnezeu şi manifestă puterea divină. Aşadar natura trebuie respectată ca un dar de la Dumnezeu de care trebuie să se dea seamă. La fel, darul lui Dumnezeu sunt şi produsele pământului. Orice exploatare iraţională a naturii primeşte semnificaţia unei lezări a ordinii dorite de Dumnezeu; orice abuz necugetat este judecat ca o dezordine morală; concentrarea pământului în mâinile unui număr mic de oameni se loveşte de conştiinţa intimă a ţăranului că Dumnezeu a creat pământul pentru toţi oamenii, şi este considerată ca o gravă nedreptate. Munca agricolă, în contact cu natura „sacră”, devine şi ea ceva sacru, plăcut divinităţii; o misiune divină, potrivit Sfintei Scripturi.

Valorile etico-religioase ale lumii rurale

Din această concepţie religioasă derivă o întreagă serie de valori etice, care sunt în acelaşi timp religioase, în măsura în care ordinea etică este atribuită lui Dumnezeu, încălcarea ei cere pedeapsa divină, respectarea ei merită răsplata lui Dumnezeu în această viaţă şi/sau în cea viitoare.

Munca-datorie morală. Munca câmpului este dură, plină de riscuri. Adesea, cu toată munca asiduă, pământul nu dă roade îndestulătoare. Pe de altă parte tocmai din munca câmpului provine cea mai mare parte a alimentelor; aşadar munca, pentru cine este în putere, primeşte caracterul unei datorii morale: toţi trebuie să lucreze, nimeni nu are dreptul de a trăi din munca altora. Cel care munceşte este stimat, cel care nu munceşte este dispreţuit şi va fi pedepsit de Dumnezeu, deoarece munca este o poruncă divină. Munca pentru a supravieţui şi nu pentru a câştiga. În vechea concepţie rurală a muncii nu intră conceptul de profit: munca este în serviciul omului şi a subzistenţei lui. Profitul era urmărit de arta comerţului, faţă de care mentalitatea rurală avea multe rezerve.

Concepţia sacrală se extinde la căsătorie şi la familie. Dumnezeu este autorul vieţii, deci căsătoria, instituţie pentru transmiterea vieţii, face parte din ordinea dorită de Dumnezeu şi este sacră. Legile morale care o reglementează, şi care reglementează raporturile dintre părinţi şi copii, sunt sacre şi au confirmarea divină. Pentru acest motiv familia din lumea rurală se hrăneşte din religie şi o transmite; când această funcţie nu mai este îndeplinită de familie, religia intră într-o criză profundă; la fel atunci când concepţia despre căsătorie şi familie este despărţită de religie, stabilitatea familială are de suferit.

Ordinea etico-religioasă este de asemenea şi la baza vieţii sociale, adică a raporturilor şi a valorilor din interiorul societăţii, şi cu atât mai mult ale instituţiilor cu care se exprimă societatea. Aşadar legile, orale sau scrise, dincolo de o aprobare umană, au o confirmare divină; autoritatea este sacră; protecţia comunităţii este încredinţată unui sfânt (sau unei divinităţi); multe instituţii, mai ales acelea de ajutorare, primesc un caracter religios; activităţile economice (târguri, pieţe) coincid cu festivităţile religioase; activităţile culturale şi artistice chiar şi ele sunt de obicei cu un conţinut religios.

În societăţile rurale pre-tehnice religia constituie un element unic de coeziune, o constantă culturală, o consolare în calamităţile publice, o speranţă, o forţă de a o lua de la capăt. Reducerea sensului religios în aceste societăţi rupe echilibrele şi pune probleme nu uşor de soluţionat.

Lumea rurală şi progresul tehnico-ştiinţific

Am arătat că trăsătura fundamentală a civilizaţiei rurale pre-tehnice este tradiţia: adică transmiterea fidelă a valorilor, a certitudinilor, a obiceiurilor, a comportamentelor, fără preocuparea de a căuta şi a explica de ce. Această atitudine acritică este accentuată atunci când tradiţia are ca obiect „sacrul” şi ceea ce îl priveşte, faţă de care ţăranul a avut tot timpul un respect amestecat cu frică; intră în criză odată cu răspândirea progresului tehnico-ştiinţific.

Pentru formularea primelor legi ştiinţifice în domeniul naturii şi inventarea celor mai elementare mijloace tehnice a fost nevoie de milenii de-a lungul istoriei umane. În aceste ultime secole, şi încă mai mult în deceniile secolului nostru, ştiinţa şi tehnica au făcut progrese rapide şi uimitoare. Starea statică a fost înlocuită de dinamism; preocuparea de a conserva patrimoniul tradiţional, cu aceea de a-l depăşi, mergând în căutarea noului. Ştiinţa şi tehnica au pus sau pun stăpânire şi pe agricultură (chimia, biologia, mecanica, etc.), demolând opinii, metode de lucru, certitudini rămase timp de secole indiscutabile. Procesele vitale sunt recunoscute în circumstanţele lor, urmate sau modificate prin intermediul mijloacelor tehnice; bolile, insectele dăunătoare se poate spune că sunt controlate; cunoştinţele din domeniul geneticii permit intervenţii care par să producă miracole. Agricultorul ştie mai mult şi poate mai mult; începe să aibă mai multă încredere în capacităţile sale şi în progresele tehnice decât în riturile religioase.

Progresul tehnico-ştiinţific şi religia ţăranilor

Răspândirea progresului tehnico-ştiinţific aduce prejudicii religiozităţii ţăranilor?

Vorbind despre ştiinţe, ne referim aici la ştiinţele empirice. Între cunoştinţele empirice, proprii culturii tradiţionale, şi ştiinţele empirice este o diferenţă importantă. Primele se însuşesc observând repetarea fenomenelor, fără a le înţelege cauzele imediate care le produc şi legile care le reglementează; ultimele creează fenomene, cauzele care le produc, circumstanţe în care se verifică, cunoaşteri sistematice, în aşa fel încât permit să se facă previziuni şi acceptă intervenţii ale căror rezultate sunt deja cunoscute de la început. Totuşi ştiinţele empirice rămân în domeniul „empiricului”, adică sunt ştiinţe ale „fenomenului”, nu epuizează cunoştinţele, lasă numeroase întrebări fără răspuns, nu sunt capabile să ne vorbească despre fiinţa intimă a lucrurilor, originea lor, scopul lor. Totuşi ştiinţele empirice, permiţând fiinţei umane să cunoască legile imanente şi raţionale care reglementează fenomenele lumii sensibile şi transformările lor, ne confirmă contingenţa şi deschid calea spre siguranţa motivată de existenţa unei Fiinţe invizibile, inteligente, creatoare a ordinii naturale.

Aceasta este teoria; în practică drumul este mai dificil. Ştiinţa şi tehnica dezvoltă, cu sensul critic, exigenţa verificării: de această exigenţă nu va fi scutită nici tradiţia religioasă, care, atunci când este susţinută aproape în mod exclusiv de controlul social şi transmite credinţe superstiţioase, rituri magice, norme apăsătoare, riscă în mod serios repudierea sau este acceptată numai ca folclor. Dacă apoi în timpul acestei faze de revizuire critică săteanul este agresat de propunerea unui model de viaţă inspirat de hedonism şi de materialismul practic, căruia i se face publicitate astăzi în mod sistematic de către mijloacele de comunicare socială şi care este şi trăit de largi pături sociale, religia, pe care a văzut-o unită cu seculara viaţă de privaţiuni şi de sacrifici la care a fost condamnată pătura de ţărani, îi apare anacronistică, chiar o povară de care trebuie să se elibereze cât mai repede.

Criza interioară a omului de la sat în faţa acestor sugestii şi solicitări este agravată şi de sentimentul de inferioritate pe care acesta îl simte, în mod particular atunci când se găseşte în afara mediul său, în confruntările cu societatea urbană, care în plus păstrează şi dă greutate unei atitudini de superioritate faţă de lumea satului.

Când însă omul ogoarelor depăşeşte criza interioară şi transformă credinţa tradiţională în credinţă personală, purificată de eventualele reminiscenţe şi interiorizată, poate va recurge mai puţin la ritualuri şi mai mult la mijloacele chimice când se găseşte în necesitatea de a combate bolile animalelor sau de a dezinfecta câmpurile, dar va cunoaşte momentele intense ale rugăciunii contemplative şi de laudă, astfel încât el, cel care are privilegiul de a intra în comuniune cu Dumnezeu lucrând pământul, să dea mărturie unică despre validitatea eternă a religiei şi despre fundamentul ei raţional.

Pe scurt: procesul de revizuire critică este declanşat de progresul tehnico-ştiinţific; tendinţa de a repudia religia provine mai degrabă din modelul de viaţă urban-industrial.

Rolul profetic al religiozităţii ţăranilor în societatea modernă

Are o funcţie etico-religioasă lumea rurală în civilizaţia modernă? La prima vedere întrebarea poate părea naivă, dacă nu pretenţioasă. În societatea industrializată, agricultorii tind să scadă ca număr până la a rămâne numai câţiva pentru fiecare o sută de persoane care lucrează; satele se depopulează; modelul de viaţă urban se generalizează (sau cel puţin aşa se pare); cine vorbeşte despre oraş şi sat, vorbeşte în termeni de integrare sau de asimilare, cu oraşul în poziţie dominantă: are deci un viitor lumea rurală?

Riscul ca lumea satului să fie marginalizată, sau aproape să fie înghiţită, a fost denunţat de mai multe ori cu o intuiţie deosebită de către Papa Pius al XII-lea, acum douăzeci şi cinci sau treizeci de ani. Acel Papă nu a încetat să afirme necesitatea de „a i se conserva vieţii spirituale, sociale, economice a lumii rurale fizionomia sa, şi de a i se asigura în întreaga societate umană o acţiune, dacă nu preponderentă, cel puţin egală” (Discurs adresat participanţilor la Congresul internaţional asupra vieţii rurale, 2 iulie 1951).

Papa Pius al XII-lea vedea în mod profetic că atât capitalismul industrial cât şi marxismul neglijau lumea rurală, chiar o atacau punând în pericol supravieţuirea civilizaţiei sale. Nu este de mirare, deoarece în cele din urmă capitalismul şi marxismul şi-au fixat ca obiectiv dezvoltarea industrială în defavoarea agriculturii, şi concentrările urbane, care îi ofereau unuia mase de consumatori, iar celuilalt mase de manevrat.

Împreună urmăresc mitul producţiei şi concep munca umană în slujba producţiei, fără prea multă preocupare pentru rolul de responsabilitate şi de iniţiativă care să îi fie asigurat muncitorului. De aici mediul neprielnic al fabricilor de mari dimensiuni (capitaliste sau socialiste), unde munca este împărţită şi depersonalizată; de aici exploatarea necugetată a resurselor naturale; poluarea mediului înconjurător; şi în cele din urmă, din punct de vedere socio-economic, dezechilibrele regionale şi sociale şi fenomenul concentrării urbane.

Obsesia economicităţii şi a concurenţei ordonează de fapt alegerile şi procesele productive, excluzând consideraţiile etice; munca-datorie, valoare tradiţională a lumii rurale, lasă locul muncii-câştig; colaborarea interpersonală este înlocuită de o stare conflictuală permanentă între clase. În acest mediu, rămâne modest spaţiul pentru afirmarea persoanei şi pentru valorile spiritului; prind însă rădăcini şi prosperă materialismul practic, hedonismul şi ateismul de masă.

Lumea rurală modernă, redusă la un „rest” de mici proporţii şi atacată de solicitările şi de sugestiile civilizaţiei industriale, are încă condiţii sociale şi de mediu profund diferite şi experimentează un mod diferit de a trăi şi de a convieţui. Predomină încă, în lumea rurală, munca personală, responsabilă, unde cel care o exercită se simte protagonist: raporturile sociale sunt interpersonale, bazate pe cunoaşterea reciprocă, deschişi spre respect, spre prietenie, spre solidaritate. Ţăranul ştie că în natură există o ordine imanentă, din care el însuşi face parte; această ordine este complexă, delicată, iar fiinţa umană trebuie să o înţeleagă şi să o păstreze cu un respect religios. În fond, concepţia despre viaţă şi cosmos proprie ţăranului a fost o concepţie „sacră”, sau mai bine spus etico-religioasă: acesta, într-o ultimă analiză, este şi acum caracteristica de bază a civilizaţiei sale, anunţul profetic pe care îl proclamă lumii urbano-industriale.

Al acestui caracter naturaliter religios se făcea interpret Papa Paul al VI-lea vorbindu-le cultivatorilor italieni în 16 noiembrie 1969: „Agricultura are o semnificaţie de devoţiune şi o semnificaţie de comuniune: de devoţiune, înainte de toate, deoarece ea facilitează contactul cu Dumnezeu prin intermediul contactului cu natura vie, care poartă mai profund în sine amprenta atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu, şi o manifestă în diferitele sale forme însufleţite, în care pulsează viaţa, atât cea a fiinţelor vii ale lumii animale, cât şi cea secretă care se desfăşoară pe ascuns în pământul mamă, izbucnind în uimitoarele sale produse care se reînnoiesc în fiecare an. Contactul vostru nu este aşadar cu natura inertă şi neînsufleţită, cu materia brută şi îndărătnică şi surdă, pe care omul trebuie să o facă să i se supună prin violenţă, printr-o mecanicitate repetată şi monotonă, cum se întâmplă în lumea industriei, de altfel demnă de cel mai mare respect. Agricultura are apoi şi o semnificaţie de comuniune cu fraţii, deoarece este în serviciul şi în avantajul direct al vieţii trupeşti a omului, oferă comunităţii umane elementele primordiale subzistenţei sale fizice, lucrurile bune care au vechiul miros al pâinii şi al vinului, şi care de asemenea necesită sudoarea frunţii şi o grijă asiduă şi sârguincioasă, pe care voi de asemenea ştiţi să o daţi în mod vesel şi înţelept. Aceste valori au avut dintotdeauna eficacitatea lor, dar astăzi mai mult ca niciodată aveţi nevoie de ele, deoarece lumea în care trăim este desacralizată, aridă, egoistă, într-un colectivism care este ca rezultanta mai multor monade izolate, uneori ostile una faţă de cealaltă; aceasta deoarece astăzi omul – după cum a scris cu o pătrunzătoare analiză vrednicul Păstor, Cardinalul Frings – ‘nu mai întâlneşte opera lui Dumnezeu, ci pe aceea a oamenilor care se suprapune peste aceasta. Este clar că acest fapt are repercusiuni decisive asupra întregii sale atitudini spirituale.

În istoria omenirii, întâlnirea cu natura a fost întotdeauna unul dintre cadrele cele mai vitale ale experienţei religioase… Dacă aşadar accesul la natură este în mod profund modificat sau schimbat complet, este secătuit unul dintre izvoarele primordiale ale realităţii spirituale. Faptul că ateismul perioadei contemporane s-a putut răspândi cu precădere în mediul tehnic al lucrătorilor din industrie, şi că acolo s-a manifestat în modul cel mai puternic, are cu siguranţă diferite explicaţii, începând de la nedreptăţile înfăptuite de primul capitalism, însă una dintre explicaţiile cele mai importante stă chiar aici'”.

Poate lumea rurală să influenţeze, şi din punct de vedere religios, civilizaţia modernă? Nu lipsesc condiţii favorabile: conştiinţa răspândită a faptului că modelul de dezvoltare economic urmat până acum nu este cel corect. Rezervele de materii prime scad şi se vor epuiza în câteva decenii dacă toate popoarele ar ajunge la nivele medii de consum similare cu cele din ţările industrializate din Occident. La fel, poluarea mediului înconjurător şi concentrările urbane creează preocupări majore şi situaţii dificil de condus; sunt redescoperite treptat satul, seninătatea mediului de la ţară, valoarea umană a muncii agricole, prin intermediul numeroaselor contacte dintre oraş şi mediul satului, care pot să favorizeze un dialog promiţător; este percepută exigenţa de a readuce procesul productiv în serviciul omului şi a faptului ca omul să îi fie protagonist; este percepută de asemenea de asemenea exigenţa de a recompune raporturile dintre clase în raporturi umane, în care justiţia, colaborarea, solidaritatea în interiorul firmelor, între sectoarele de productivitate şi între popoare să nu fie numai cuvinte frumoase.

Propuneri concluzive

Se pare aşadar că s-a ajuns la un moment favorabil pentru o reevaluare a lumii rurale, astfel încât acesteia i se recunoaşte rolul pe care îl are în domeniul economic, social şi religios în viaţa modernă, rol care acum însă pare pus în umbră. Prima condiţie pentru ca această funcţiune să nu rămână numai o utopie sterilă este conştientizarea acestui rol din partea sătenilor înşişi, ceea ce implică o vastă acţiune educativă. Conştientizării trebuie să îi urmeze îndatoririle de a trăi într-o manieră conformă cu propria identitate: ceea ce cere mobilizarea forţelor tradiţionale şi noi ale lumii rurale: familia, Biserica, şcoala, organizaţiile profesionale, economice, politice.

În al treilea rând: lumea de la sat trebuie să se deschidă dialogului cu celelalte componente sociale şi pentru participarea activă la construirea unei societăţi diverse, profitând de toate ocaziile favorabile şi servindu-se de toate instrumentele posibile. Acest lucru este indispensabil, nu numai pentru a salva valorile de civilizaţie pe care o poartă lumea rurală, ci şi pentru evitarea nivelării societăţi-civilizaţie, caracterizată şi dominată de procesele productive şi de legile economice ale industriei. Sunt propuneri care cer aprofundări şi precizări: ele sunt încredinţate dezbaterii iluminate şi pasionate a acelora care au o experienţă vie a lumii rurale şi îşi ei dedică mintea şi sufletul.

One Comment

  1. Articolul, dincolo de expunerea docta si calma, este, in opinia mea, un strigat de ajutor. Sacralitatea naturii ca imagine a Sacrului Divin, religiozitatea vietii ca urmare a traiului in acest spatiu sacru sunt valori de referinta nu puncte de contact. Fermierul occidental este direct dependent de capitalismul industrial, de piata libera, in afara caruia dispare. Buna colaborare si intelegerea mecanismului il conduc la asigurarea unui trai decent – neglijarea regulei jocului il doboara repede. Nici urma de sacralitate in acesta relatie.
    Taranul estic europen este, la ora actuala, un produs al iadului marxist. Raptul si asasinatul au fost instrumentele violente cu care a fost lovit fara mila in timp ce era mustrat aspru ca nu se tine pe picioare. In absenta unui climat religios, in care sa isi poata regasi fortele, a dezvoltat, la nivelul credintei, o retea de superstitii care, practic, a innecat relatia lui cu Dumnezeu. Asta se face in timp ce cealalta nu se face? – sunt termenii unei morale care nu conduce spre Dumnezeu ci spre forte oculte care il pot pedepsi in varii modalitatii. Situatia se mentine si se adanceste in conditiile unui cadru ideal = saracia.
    Satul European, la nivelul ‘ambilor plamani’ este departe de impartasirea Sacrului Divin dar drumul pe care il indica autorul este, fara dubiu, drumul corect. In opinia mea articolul este un strigat de ajutor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *