Creştinii, islamismul şi viitorul Europei

Teme: Interreligios.
.
Publicat la 24 februarie 2006.
Print Friendly

Autor: Sandro Magister
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.chiesa

Cum şi de ce poate fi islamul parte a unei Europe „catolice”. Cu două condiţii: un creştinism puternic şi o auto-reformă musulmană. O conferinţă susţinută în Denver, Colorado, la invitaţia Arhidiecezei.

Creştinismul şi islamismul sunt inseparabile în Europa. În Franţa sunt cinci milioane şi jumătate de musulmani, şi se prevede că numărul lor se va dubla în douăzeci de ani. Ei deja depăşesc numărul de catolici francezi care merg la Liturghie duminică de duminică.

Ce spiritualitate inspiră
noua Catedrală din Evry?

Acum doisprezece ani a fost construită o nouă biserică în Evry, la sud de Paris. Este recunoscută ca fiind capodopera unuia dintre cei mai faimoşi arhitecţi ai lumii, Mario Botta din Elveţia. La Liturghiile de duminică, biserica este pe jumătate goală. Dar moscheea din apropiere este plină ochi cu credincioşi. Imamul moscheii, Khalil Merroun, afirma într-un interviu: „Biserica Catolică nu ar trebui să se simtă ca şi cum Europa le-ar aparţine. Sfatul pe care îl dau colegilor mei catolici este să se întrebe de ce credincioşii lor nu îşi trăiesc spiritualitatea?”

Dar ce spiritualitate inspiră noua Catedrală din Evry? Biserica arată ca un cilindru tăiat pe diagonală la partea de sus, cu o coroană de copaci în vârf şi cu o cruce abia vizibilă. Interiorul este steril din cauza artei simbolice. Pereţii goi, care ar trebui să pulseze de transcendental, în fapt rămân muţi, incapabili să transmită revelaţia care a venit pe pământ de la Dumnezeu. Nu există urme vizibile ale acestei revelaţii capabile să le arate credincioşilor calea. Chiar şi în Roma, capitala Bisericii Catolice, există semne ale acestei dezorientări. Duminică, 26 martie, Papa Benedict al XVI-lea va merge la Tor Tre Teste, pentru a vizita o parohie la periferia Romei, unde evreu american secularizat, Richard Meier – un alt mare arhitect al vremurilor noastre -, a proiectat şi construit o biserică ce este şi ea o capodoperă de linii, suprafeţe şi lumină, dar care rămâne tăcută când vine vorba să traducă impulsul emoţional în realitate şi sacrament, într-o manifestare concretă a Bisericii pământeşti şi cereşti.

Erupţia religiei în sfera publică

Aceste exemple sunt reflecţiile în arhitectură ale pierderii identităţii pe care o trăieşte astăzi Europa, dovedită de eşecul menţionării „rădăcinilor ei creştine” în controversatul preambul al tratatului constituţional al Uniunii Europene. Pentru o parte a culturii europene de astăzi, sfera publică trebuie să nu poată fi penetrată de creştinism. După reprezentanţii acestei culturi, creştinismul trebuie să fie separat de tot de civilizaţia europeană, care îşi are rădăcinile în el şi care se nutreşte din el. Astăzi în lume însă, inclusiv în Europa, se întâmplă tocmai pe dos: peste tot există o impetuoasă întoarcere a religiei în sfera publică.

Prin religie înţelegem aici grupul Bisericilor istorice: catolică, revigorată de carisma politică a Papei Karol Wojtyla şi de călăuzirea teologică a Papei Benedict al XVI-lea; protestante, pe filiera evanghelică americană; ortodoxe, cu modelul lor bizantin de legătură între tron şi altar. Apoi este iudaismul, întreţesut cu destinul extrem de concret al Israelului, un popor, un ţinut şi un stat. Apoi este islamismul, în care credinţa, politica şi legea sacră tind să formeze un tot unitar, şi în care, oriunde se votează, majoritatea este câştigată de către partea ce se inspiră mai puternic din legea Coranului, cel mai recent şi elocvent caz fiind cel al Palestinei.

Oricine poate să vadă eşecul profeţiei privatizării religiei. Multora le lipseşte însă claritatea gândirii şi curajul de a recunoaşte acest eşec şi de a acţiona în consecinţă.

Musulmanilor li se cere să accepte regulile de bază ale democraţiei. Dar procesul trebuie să meargă şi în sens invers: islamismului, ca oricărei alte religii, trebuie să i se permită să îşi pună principiile credinţei în legile civile, evident în măsura în care acestea sunt compatibile cu carta principiilor la care nici islamismul şi nici lumea occidentală nu pot renunţa, carta valabilă pentru toţi, principiile „transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conştiinţei” (cuvintele Papei Benedict al XVI-lea adresate în august 2005 musulmanilor adunaţi la Köln).

Cazul Irakului este exemplar. Odată cu Saddam Hussein nu a căzut un imaginar stat „secular”, purificat de credinţe fundamentaliste, ci un sistem ateist în mod trist copiat după modelele europene de factură nazistă, care se concretiza prin represiunea sângeroasă a musulmanilor şiiţi şi a kurzilor. La polul opus, noul stat irakian, a cărui constituţie a fost recent aprobată, va fi cu adevărat secular doar dacă configuraţia sa politică va permite şi va reflecta expresia deplină a religiei islamiste în sfera publică, cu respectarea pluralităţii credinţei şi a diferitelor tradiţii.

Existenţa configuraţiilor politice cu caracteristici religioase nu aparţine doar trecutului, ci este prezentul şi viitorul societăţilor de pretutindeni. Modelul american al sferei publice democratice şi al prezenţei religioase răspândite nu este singurul care poate fi folosit ca sursă de inspiraţie. În Europa există modelul italian al echilibrului dintre statul secular şi Biserica Catolică, cu o complementaritate recunoscută de ambele părţi. Este natural ca ţările musulmane să se dezvolte modele corespunzătoare de întrepătrundere a politicii şi religiei.

„Duae civitates”

Legătura dintre cele două forme de cetăţenie – profană şi sacră, pământească şi cerească – este o caracteristică esenţială nu doar a Bisericii şi a creştinilor, nici măcar doar a Occidentului, în care această caracteristică s-a născut odată cu Platon şi cu Aristotel. Aceşti doi filozofi greci au fost primii care au deschis ordinea societăţii spre o ordine mai înaltă, transcendentă, de-divinizând „puterile acestei lumi” şi eliberând omul din sclavia faţă de acestea. În creştinism, marele teoretician al dublei cetăţenii pământeşti şi cereşti a fost Sf. Augustin, în capodopera sa „Cetatea lui Dumnezeu”, scrisă la puţin timp după invadarea Romei de către „barbari” în 410, un şoc care ar putea să fie comparat cu cel primit de lumea noastră la 11 septembrie 2001.

Teoria lui Augustin – care este profund biblică – a lăsat o amprentă puternică asupra culturii şi istoriei creştine. Dar nu a fost doar studiată în cărţi. Vorbeşte şi prin arhitectură, opere de artă şi biserici. După cum spuneam mai sus, există astăzi biserici ce reflectă în structura lor pierderea rădăcinilor creştine. Dar există şi nenumărate biserici, construite secol după secol în lumea creştină, ce dau mărturie vizibilă despre întrepătrunderea celor „duae civitates”, a celor două cetăţi, pământească şi cerească. Emblematică în acest sens este Catedrala din Monreale, Sicilia, înălţată în secolul al XII-lea de regii normanzi care cu câteva decenii înainte eliberaseră insula de dominaţia musulmană.

Catedrala din Monreale, Sicilia

Dimensiunile ei sunt grandioase, comparabile cu ale Bazilicii San Pietro din Roma. Dar, mai ales, pereţii ei interiori sunt acoperiţi cu mozaicuri aurite, cu o suprafaţă totală de 6.340 de metri pătraţi. De-a lungul pereţilor sunt scene din Vechiul şi din Noul Testament. Deasupra tronului regal, în vârful navei, se află o imagine a lui Cristos încoronându-l pe regele normand William (Guglielmo) al II-lea. Deasupra tronului Episcopului, care este faţă în faţă cu tronul regal, este o imagine cu William al II-lea oferind noua Catedrală Mariei. Iar în absidă (vezi foto) se află o imagine imensă a lui Cristos binecuvântând cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga ţine Evangheliile deschise la cuvintele, în latină şi greacă, „Eu sunt lumina lumii; oricine mă urmează nu va rămâne în întuneric”. Cristos din absidă este Cel Înviat, Pantrocrator, care stăpâneşte întreg pământul, care înconjoară cu lumina Sa, cu privirea Sa, cu puterea Sa poporul creştin ce umblă pe acest pământ şi se reuneşte în biserici pentru a celebra liturgii sacre.

Catedrala din Monreale este epifania, manifestarea vizibilă a „Civitas Dei”: cetatea lui Dumnezeu care uneşte în El, sub domnia absolută a lui Cristos, atât cetatea cerească a îngerilor şi sfinţilor, care este reprezentată în mozaicuri, cât şi cetatea oamenilor pelegrini pe pământ, în care credincioşii creştini se amestecă cu cei care încă aşteaptă proclamarea Evangheliei şi cu cei care îl resping pe Dumnezeu până acolo încât creează o antiteză a acestei cetăţi: „civitas diaboli”, cetatea celui rău. Ca şi Civitas Dei, şi Biserica este pământească şi cerească în acelaşi timp, iar componenta pământească va fi amestecată cu cetatea tuturor oamenilor până la Judecata de Apoi. Astfel, împletirea între politică şi religie îşi găseşte paradigma în aceste două cetăţi. Este o paradigmă ce poate să fie aplicată nu doar lumii creştine şi apusene, ci şi lumii islamice, pentru a surprinde ceea ce este similar sau diferit între creştinism şi islamism.

Ceea ce distinge islamismul este faptul că are în centru bătălia sfântă a credincioşilor săi, nu doar în numele lui Dumnezeu şi împotriva idolatriei, ci şi pentru afirmarea „umma”, comunităţii musulmane mondiale, împotriva cetăţii răului identificată cu ne-musulmanii. În întrepătrunderea continuă dintre cerescul şi pământescul ce caracterizează Civitas Dei în concepţia creştină, islamismul introduce puncte de ruptură. Încă de când Mohamed a rupt-o cu comunitatea iudaică din Medina, islamismul s-a gândit pe sine ca o comunitate în exod perpetuu pe acest pământ, călătorind spre o destinaţie care este absolut dincolo de istoria pământească. Islamul este esenţial profetic, mereu într-un marş de bătălie spre lumea de dincolo, în timp ce creştinismul este, deopotrivî, profetic, preoţesc şi regesc, iar Cristos „Pantocratorul” cosmic este acelaşi care se oferă pe sine, aici şi acum, în umila „pâine cea de toate zilele” a Trupului şi Sângelui său în Euharistie. Pentru islamism, Mohamed este „profetul”, ultimul şi cel mai mare dintre toţi profeţii, iar profeţia sa este mereu în desfăşurare; pentru creştinism însă, vremea profeţiei s-a încheiat când Fiul lui Dumnezeu „a coborât din ceruri” în omul Isus. Pentru creştini, cetatea lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie, deşi, fiind amestecată cu istoria, nu este încă revelată în plinătatea ei; pentru musulmani însă singura manifestare a lui Dumnezeu care a intrat în istorie este cuvântul său necreat, etern şi imuabil – Coranul.

Înseamnă oare că într-o Europă creştină mai mult sau mai puţin conştient, nu există spaţiu pentru islamism? Răspunsul este acesta: există spaţiu pentru islamism. Există în primul rând pentru că, în ciuda diferenţelor şi conflictelor, islamismul a fost mereu o parte a Europei şi este şi acum unul dintre elementele ei constitutive. Îl găsim în arcadele din exteriorul absidei Catedralei din Monreale. Îl găsim în mănăstirea ei, centrul fântânii ei ce are coloane în stil arab, realizate ca un palmier. Marea moschee de la Cordoba, începută în secolul al VIII-lea în Spania, este ca o pădure de coloane romane şi este decorată cu mozaicuri în cel mai pur stil bizantin. Întreaga lume medievală a Mediteranei, creştină şi musulmană, îşi care ca izvor comun de moştenire Roma antică.

O Europă globală

Ca civilizaţie, Europa are graniţele mult mai largi decât cele pe care ce ni le imaginăm noi astăzi, când le suprapunem pe acestea peste graniţele politice ale Uniunii Europene. Europa despre care a vorbit pentru prima dată istoricul Herodot, în secolul V î.C., a fost iniţial identificată cu Grecia. Dar acţiunile lui Alexandru cel Mare i-au extins enorm aria, până în Asia Centrală şi India. Asupra acestui spaţiu şi-a extins Roma imperiul, ce includea ambele ţărmuri ale Mediteranei, valea Nilului, întinzându-se în Orient până la regatul parţilor, iar la nord până la Dunăre, Rin şi Britania. Cultura care a generat civilizaţia europeană a fost acea greco-romană, ce mai târziu a devenit greco-romano-creştină.

În Occident, după invaziile barbare, ea a renăscut cu punctul central mutat mai la nord, ca Imperiu carolingian, care însă a continuat să se numească pe sine „sfânt” şi „roman”. În Orient şi-a menţinut centrul în „a doua Romă”, Constantinopolul, şi a continuat ca Imperiul bizantin, romano-creştin, cu o strânsă legătură între religie şi politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Din aceste două Rome, încă nedivizate de schismă, au plecat – trimişi de Patriarhul de Constantinopol împreună cu Papa – Ciril şi Metodiu, în secolul al IX-lea, pentru a răspândi creştinismul în regiunea nord-estică a Europei, slavică: aceasta a condus la o nouă şi puternică expansiune geografică, dar care a păstrat legături strânse cu spaţiul de origine, după cum arată de exemplu titlul de „a treia Romă” auto-asumat de Moscova în secolul al XVI-lea.

În cadrul acestei civilizaţii, şi nu neapărat în opoziţie cu ea, s-a născut şi s-a extins începând din secolul al VII-lea islamismul, cucerind treptat ţărmul sudic al Mediteranei şi Sicilia, pătrunzând în Spania, iar în Orient intrând în spaţiul Imperiului Bizantin Romano-Creştin. Ruperea legăturilor comerciale şi culturale care s-a produs pentru o vreme între ţărmurile nordic şi sudic al Mediteranei – identificată mai apoi de istoriografie ca ruptura dintre Mohamed şi Carol cel Mare – nu schimbă faptul că ambele civilizaţii, creştină şi musulmană, au continuat să fie moştenitori şi interpreţi ai aceleiaşi moşteniri greco-romano-creştine, care a fost germanizată sau slavizată, în primul caz, ori islamizată în al doilea. Islamismul, cum îl găsim în istorie, nu poate fi gândit fără structura, instituţiile şi trăsăturile culturale ale „comunităţii” greco-romano-creştine în care s-a dezvoltat.

Desigur, islamismul este de asemenea cel care a subjugat şi stins înflorirea Bisericilor din Răsăritul creştin şi din nordul Africii. Este cel care şi-a extins dominaţia dincolo de Pirinei, ajungând chiar până la a ataca şi jefui Roma Papilor, în 847. Este cel care a distrus locurile sfinte din Ierusalim şi a recucerit pământul lui Isus ce fusese temporar pierdut cu cruciadele. Este cel care a îngenuncheat Constantinopolul în 1453, iar după un secol a fost învins la Lepanto, dar nu s-a retras, ci, după un alt secol, a asediat Viena. Între timp însă, chiar şi în interiorul spaţiului ei creştin Europa era răvăşită de războaie sângeroase, cu islamul ca aliat mai întâi uneia apoi altei împărăţii. Timp de multe secole, islamismul a fost tratat ca o putere legitimă în cadrul naţiunilor şi al dreptului public european.

Doar mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, când Imperiul otoman era în plin declin, cultura europeană avându-şi originea în iluminism a trasat o graniţă între o Europă civilizată şi una despotică, înapoiată, incluzând în cadrul acestei Europe „inferioare”, împreună cu islamul, şi Biserica Romano-Catolică. Aceeaşi perioadă, din secolul al XIX-lea încoace, a văzut şi naşterea mitului unei apuse epoci de aur, o perioadă de dialog multicultural paşnic între islamism şi lumea iudeo-creştină, o perioadă plasată când în Sicilia, când în Spania, când în Baghdad. În realitate, este vorba mai mult despre legendă. Chiar şi atunci Andaluzia era condusă de almoazi, atât de frecvent amintiţi şi lăudaţi, evreii şi creştinii erau cetăţeni de mâna a doua şi erau sistematic hărţuiţi, şi cei doi mari exponenţi ai aşa-numitei epoci de aur – evreul Maimonide şi musulmanul Averroes, marele traducător şi interpret al lui Aristotel – şi-au încheiat amândoi vieţile în exil.

Islamismul european

Istoria recentă, izvor de neîncredere

Tentaţia actuală de a exclude Turcia din Europa are aşadar motive de înţeles, pe care Cardinalul Joseph Ratzinger le-a explicat înainte să fie ales Papă. Însă ideea că creştinismul şi islamismul nu pot să interacţioneze în mod pozitiv este un efect pervers al unor evenimente foarte recente. Au trecut doar câteva decenii, nu secole, de când armenii din Turcia au fost exterminaţi, iar grecii ortodocşi expulzaţi. Au trecut doar câteva decenii de când evreii au dispărut din ţările arabe şi din Magreb. Au trecut doar câteva decenii de când numeroşi spanioli, italieni şi francezi – evrei şi creştini deopotrivă – au dispărut din Algeria, unde locuiau. Au trecut doar câteva decenii de când Alexandria din Egipt este locuită doar de musulmani arabi, şi nu mai este un oraş cosmopolit aşa cum a fost mereu, în care grecii şi italienii se amestecau cu egiptenii.

Au trecut doar câteva decenii de când minorităţile creştine din ţările arabe din Orientul Mijlociu au fost reduse şi mai drastic, depopulate de exodul spre Occident. Să nu mai menţionăm ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului XX în fosta Iugoslavie, unde ciocnirea civilizaţiei teoretizate de Samuel Huntington a fost concretizată în conflictele dintre catolici, ortodocşi şi musulmani, cu masacre şi expulzări de oameni vinovaţi de a fi trecut graniţe politice şi religioase fixate de secole. Şi desigur, nu este liniştitor faptul că un partid islamic radical precum Hamas a câştigat alegerile la 25 ianuarie a.c. în Palestina.

Dacă privim însă la aceste evenimente din perspectiva secolelor – şi dacă privim la recenta erupţie a religiei în viaţa publică – alternativa la radicalismul islamist nu poate fi islamismul „secular” la care visează mulţi din Occident, atât intelectuali cât şi conducători. Acest islamism „secular” este apanajul regimurilor autoritare fără viitor, precum cel din Siria, sau al câtorva scriitori şi oameni de afaceri seculari, dintre care aproape toţi şi-au părăsit ţările de origine şi practic nu au nici un adept în lumea musulmană.

Din punct de vedere istoric, un islamism „secular” cu o mare putere şi dimensiune, care a dat naştere şi unui stat modern stabil, este acela din Turcia lui Kemal Ataturk. Chiar şi în Turcia însă această formă „seculară” a islamismului se află în mod evident în declin de un timp încoace, şi conducerea este acum deţinută de un partid care este conservator, democratic în anumite trăsături ale sale, şi deschis din punct de vedere religios. De asemenea în Palestina, înfrângerea partidului Fatah al defunctului Yasser Arafat în recentele alegeri a marcat sfârşitul unui sistem „secular” de putere inspirat de vechile modele socialiste şi naţionaliste europene. Victoria Hamas este susţinerea unui partid care a înţeles cum să re-islamizeze societatea. Şi această susţinere a fost obţinută prin proceduri democratice, prin vot.

Democraţia nu este însă doar o procedură; este o cultură, o cultură formată din libertatea individuală şi din libera interacţiune dintre politică şi religie. Şi aici Hamas şi celelalte partide neofundamentaliste aflate acum în ascensiune – majoritatea dintre ele legate de Fraternitatea Musulmană, care are multă influenţă asupra imigranţilor islamişti din Europa – se află în dificultate. Ele nu au nici răspuns la problema guvernării diverselor grupuri. Şi tocmai aceasta a făcut din Europa o civilizaţie în acelaşi timp unită şi variată, pe fundamentul ei greco-romano-creştină, neexcluzând ci mai degrabă incluzând islamismul.

* * *

Există astfel doi paşi obligatorii pe drumul integrării musulmanilor în Europa de astăzi şi de mâine. Aceştia sunt auto-reforma islamismului şi educaţia minţilor. Primul pas este foarte dificil, dar posibil. Este dificil deoarece Coranul nu este echivalentul Sfintei Scripturi pentru creştini, ci mai degrabă echivalentul lui Cristos, Cuvântul Etern al lui Dumnezeu coborât pe pământ. Astfel, musulmanii nu văd Coranul deschis la interpretări şi adaptări, cum este Scriptura, inspirată divin dar totuşi scrisă de oameni.

Pasul este totuşi posibil deoarece în lumea musulmană – în primul rând şiită, dar şi sunită, din Maroc până în Turcia şi Indonezia – există curente care admit şi practică diferite interpretări ale Coranului, iar unele sunt capabile să conjuge principiile acestuia cu democraţia modernă. Împreună cu foştii săi studenţi la teologie, Papa Benedict al XVI-lea a dedicat la sfârşitul lunii septembrie a anului trecut, la Castel Gandolfo, o întâlnire de studiu tocmai acestor multiple abordări ale divinei revelaţii făcute de către musulmani.

Asupra celui de-al doilea pas spre integrarea musulmanilor în Europa, adică educarea minţilor, a insistat Papa Benedict al XVI-lea la 20 august anul trecut la întâlnirea din Köln cu reprezentanţi ai comunităţii musulmane din Germania. După ce a condamnat cu cuvinte dure actele de terorism înfăptuite „ca şi cum ar putea fi ceva plăcut lui Dumnezeu”, Papa le-a spus musulmanilor prezenţi următoarele: „Să îi călăuziţi pe credincioşi în islamism şi să îi educaţi în credinţa musulmană. Educaţia este vehiculul prin care se transmit idei şi convingeri. Cuvântul este calea principală pentru educarea minţii. Voi aveţi, de aceea, o mare responsabilitate în formarea noilor generaţii. Împreună, creştini şi musulmani, trebuie să înfruntăm numeroasele provocări pe care ni le ridică în faţă aceste timpuri.”

Acesta este dialogul interreligios şi intercultural dintre creştini şi musulmani dorit de Papa Benedict. El le-a cerut „iubiţilor prieteni musulmani” unitate de acţiune „în slujba valorilor morale fundamentale transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conştiinţei”. Aceasta este o voce care ne vorbeşte fiecăruia dintre noi, şi pe care Papa ne îndeamnă să o ascultăm şi să o punem în practică. Este o voce ce porunceşte Europei să creadă în identitatea ei creştină, generatoare a unei mari civilizaţii din care musulmanii fac parte integrantă.

2 Comments

  1. Locuiesc la cativa kilometri de catedrala in cauza (Evry), si va pot confirma absenta drastica a numarului de catolici la liturghia duminicala! In ceea ce priveste arhitectura, sunt de acord ca nu este prea inspiratoare pentru rugaciune, dar nu reprezinta motivul principal al absentei catolicilor. In loc sa participam la o liturghie normala, ceea ce nu prea am avut ocazia in Franta, asistam ca si crestini la un spectacol , un circ de liturghie unde fiecare se roaga dupa cum il duce mintea. daca veti avea ocazia ca intr-o zi sa participati la o astfel de liturghie, sa nu va asteptati cumva de a vedea unde este preotul! Cel mai bine este sa il cautati undeva pierdut prin multime, fara identitate, fara respect…

  2. Autorul articolului este bine documentat. ARTICOLUL este scris intr-o cheie moderna si ofera solutii concrete la problemele lumii moderne. Ma asociez cu autorul in legatura cu solutiile propuse. Daca intr-adevar se doreste o convietuireintre oameni si culturi diferite, intre religii diferite, atunci fundamentalismul de orice culoare ar fi, nationalismul si orgoliile trebuie puse la o parte si in locul lor sa fie aduse principii care sa permita convietuirea prin intelegere, respect reciproc, dreptate si adevar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *