12 neadevăruri pe care orice catolic ar trebui să le poată contracara

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 24 februarie 2006.
Print Friendly

Autor: Echipa Crisis
Traducere: Ovidiu Bişog
Sursa: CrisisMagazine.com

Dragă prietene,

Libertatea de limbaj este ceva extraordinar. Din păcate, ea are un preţ inevitabil: când cetăţenii sunt liberi să spună ce vor, uneori ei folosesc această libertate pentru a spune lucruri destul de ridicole. Şi acesta este cazul celor 12 pretinse adevăruri despre care vom discuta în continuare. Unele din ele apar de nenumărate ori, altele sunt rare (şi totuşi merită să li se acorde atenţie).

În orice caz, în timp ce susţinătorii acestor erori sunt liberi să le promoveze, în calitatea noastră de credincioşi catolici, noi avem datoria de a reacţiona. Sperăm că acest Raport electronic al revistei Crisis te va ajuta chiar în această direcţie. Te rog să dai mai departe acest material prietenilor şi rudelor tale. Aceste erori sunt larg răspândite şi este responsabilitatea noastră să le corectăm. Astfel, îţi prezint în sfârşit cele 12 pretinse adevăruri la care ORICE catolic ar trebui să poată da un răspuns.

Echipa Crisis

1. „Nu există adevăr absolut. Ceea ce este adevărat pentru tine poate să nu fie adevărat pentru mine.”

Oamenii folosesc deseori acest argument atunci când nu sunt de acord cu o afirmaţie, neputându-şi susţine ideea în nici un alt mod. Până la urmă, dacă nimic nu este adevărat pentru toată lumea, atunci oamenii vor putea crede orice doresc iar tu nu vei putea spune absolut nimic pentru a le schimba părerea. Dar haideţi să reanalizăm afirmaţia: „Nu există adevăr absolut”. Aceasta nu este, în sine, o afirmaţie raportată la absolut? Cu alte cuvinte, ea aplică o anumită regulă sau un anumit standard pentru toată lumea – adică exact ceea ce relativiştii spun că este imposibil. Şi-au anulat argumentul prin simpla descriere a poziţiei lor.

Cealaltă problemă legată de această afirmaţie este că nici un relativist nu o crede cu adevărat. Dacă cineva ţi-ar spune: „Nu există adevăr absolut” iar tu l-ai lovi în stomac, probabil că se va supăra. Dar, conform crezului său, el ar trebui să accepte situaţia deoarece, lovind pe cineva în stomac, faci probabil ceva rău pentru persoana respectivă, dar ceva nu la fel de rău pentru tine. Acesta este momentul când vor reveni cu un amendament la afirmaţia iniţială, spunând: „Atâta timp cât nu le faci rău celorlalţi, eşti liber să faci şi să crezi ce vrei”. Însă aceasta este o distincţie arbitrară (şi de asemenea o altă afirmaţie absolută). Cine spune că nu le pot face rău celorlalţi? La ce se referă „a face rău”? De unde a mai apărut şi regula asta?

Dacă această afirmaţie are la bază preferinţe personale, ea nu are nici o semnificaţie pentru oricine altcineva. „Nu fă rău” este, în sine, un apel la ceva mai măreţ – un soi de demnitate universală pentru fiinţa umană. Însă problema se pune din nou, de unde vine această demnitate? După cum vedeţi, cu cât te afunzi mai mult în aceste întrebări, cu atât ajungi să înţelegi mai bine că aceste concepte pe care le avem de bine şi adevăr nu sunt ceva arbitrar, ci se bazează pe un adevăr superior, universal, de dincolo de noi – un adevăr scris chiar în natura fiinţei noastre. S-ar putea să nu îl cunoaştem în totalitatea sa, însă nu se poate nega faptul că acest adevăr există.

2. „Creştinismul nu este cu nimic mai bun decât oricare altă credinţă. Toate religiile duc spre Dumnezeu.”

Dacă nu aţi auzit această afirmaţie de zeci de ori, înseamnă că nu prea ieşiţi în lume. Destul de trist este faptul că cel care afirmă acest lucru este deseori el însuşi creştin (cel puţin cu numele).

Problemele legate de acest punct de vedere sunt destul de clare. Creştinismul susţine o serie de afirmaţii despre Dumnezeu şi om: faptul că Isus din Nazaret a fost Dumnezeu însuşi, că a murit şi a înviat – toate pentru ca nouă să ni se ierte păcatele. Oricare altă religie din lume neagă fiecare dintre aceste aspecte. Astfel, dacă creştinismul are dreptate, atunci el spune lumii un adevăr vital – un adevăr respins de toate celelalte religii. Numai acest lucru face din creştinism o religie unică.

Însă nu se termină aici. Amintiţi-vă de afirmaţia lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. În Creştinism, avem revelaţia totală a lui Dumnezeu în faţa umanităţii. Este adevărat că orice religie are un oarecare sâmbure de adevăr – cantitatea variind de la o religie la alta. Totuşi, dacă dorim cu ardoare să-l urmăm şi să-l venerăm pe Dumnezeu, nu ar trebui oare să facem acest lucru aşa cum ne-a învăţat el? Dacă Isus este într-adevăr Dumnezeu, atunci numai creştinismul include acest adevăr în toată complexitatea sa.

3. „Noul şi Vechiul Testament se contrazic în numeroase locuri. Dacă un Dumnezeu atotputernic ar fi inspirat Biblia, el nu ar fi comis niciodată aceste erori”.

Se contrazice Biblia?

Aceasta este o pretenţie destul de comună, găsită peste tot pe internet (mai ales pe site-uri ateiste). Într-un articol de pe site-ul „Ateistul American” se afirmă că „Incredibil în ceea ce priveşte Biblia nu este autorul său divin; ci faptul că cineva ar putea să creadă că acest amestec de nonsensuri contradictorii a fost scris de un Dumnezeu atotştiutor”.

O astfel de afirmaţie este de obicei urmată de o listă de „contradicţii” biblice. În orice caz, aceste pretenţii de contradicţii comit câteva erori simple. De exemplu, cei care aduc astfel de critici nu reuşesc să citească diversele cărţi ale Bibliei în cadrul genului în care au fost scrise. Biblia este, până la urmă, o colecţie de câteva genuri de scriere… istorie, teologie, poezie, material apocaliptic etc. Dacă încercăm să citim aceste cărţi în acelaşi mod rigid în care citim un ziar modern, vom ajunge la confuzii îngrozitoare.

Iar lista „contradicţiilor” biblice confirmă acest lucru. Să luăm, de exemplu, primul punct de pe lista site-ului Ateistul American: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti” )Exodul 20:8) comparat cu „Unul socoteşte o zi mai presus decât alta: pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Romani 14:5). Iată! urlă ateul, o contradicţie clară. Însă ceea ce criticul omite să mai menţioneze este ceva cunoscut de orice creştin: Când Cristos a introdus Noul Legământ, cerinţele de ceremonial ale Vechiului Legământ au fost îndeplinite (încetând să mai existe). Astfel este absolut normal ca regulile de ceremonial din Vechiul Testament să nu mai fie valabile pentru oamenii Noului Legământ. Dacă acel critic ar fi înţeles acest simplu principiu de bază al creştinismului, nu ar fi comis o greşeală atât de banală.

Următorul punct de pe lista Ateistul American are un defect similar: „…pământul rămâne veşnic în picioare” (Eclesiastul 1:4) comparat cu „…cerurile vor fi distruse în foc, iar elementele, arzând, se vor mistui” (2 Petru 3:12). Astfel, Vechiul Testament afirmă că pământul va fi veşnic, în timp ce Noul Testament spune că în final va fi distrus. Cum armonizăm aceste afirmaţii? De fapt, este destul de uşor şi din nou soluţia vine din înţelegerea genului în care au fost scrise cele două cărţi.

Eclesiastul, de exemplu, pune în contrast opinii laice şi religioase – o mare parte din carte fiind scrisă dintr-un punct de vedere laic. De aceea vom găsi aici rânduri cum ar fi „Ospeţele se fac pentru petreceri, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate” (Eclesiastul 10:19).

Totuşi, la finalul cărţii, autorul îşi modifică stilul, renunţând la toată „înţelepciunea” pe care ne-o oferise până în acel punct şi spunându-ne „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui; aceasta este datoria fiecărui om” (12:13). Dacă cititorul se opreşte înainte de final, confuzia sa va fi aceeaşi cu cea a criticului de pe site-ul Ateistul American. Totuşi, din moment ce ideea care a dat naştere noţiunii de pământ etern este respinsă în ultimele rânduri ale cărţii, în mod evident, nu există nici o contradicţie cu ce s-a afirmat mai târziu în Noul Testament. (Iar acesta este numai un mod de a riposta în faţa presupusei discrepanţe.)

Celelalte „contradicţii” dintre Vechiul şi Noul Testament pot fi soluţionate în mod similar. Aproape la fiecare punct, criticii care le folosesc creează confuzii în text, ignoră genul acestuia şi refuză să lase loc pentru o interpretare rezonabilă. Nici un creştin responsabil nu ar trebui să fie tulburat de astfel de liste.

4. „Nu am nevoie să merg la Biserică. Atâta timp cât sunt un om bun, aceasta este tot ce contează”.

Acest argument este folosit de multe ori şi este cât se poate de necinstit. Când cineva spune că este un „om bun”, ceea ce vrea să spună de fapt este că „nu este un om rău” – oamenii răi fiind cei care ucid, violează şi fură. Mulţi oameni nu trebuie să depună prea mult efort pentru a evita astfel de păcate, aceasta fiind şi ideea: Vrem să facem strictul necesar pentru a reuşi să mergem mai departe. Nu este chiar genul lui Cristos, nu-i aşa?

Dar, lăsând la o parte această mentalitate, există un motiv mult mai important pentru care catolicii merg la biserică decât acela al unui exerciţiu fizic de a face câţiva kilometri în plus. Liturghia este piatra fundamentală a credinţei noastre datorită a ceea ce se află în inima ei: Împărtăşania. Ea este sursa întregii vieţi pentru credincioşii catolici, ei crezând că pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Cristos. Nu este doar un simbol al lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu devenit prezent fizic în faţa noastră într-un mod pe care nu îl putem trăi doar prin rugăciune.

Isus a spus, „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă; cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţa veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:53-54). Îndeplinim porunca lui Isus şi ne încredem în acea promisiune de câte ori mergem la Liturghie. Ba mai mult, Împărtăşania – alături de toate celelalte Taine – nu poate ajunge decât la cei din Biserică. Ca membri ai Bisericii, trupul vizibil al lui Cristos aici pe pământ, vieţile noastre sunt strâns legate de vieţile celorlalţi din acea Biserică. Relaţia noastră personală cu Dumnezeu este vitală, dar avem şi responsabilitatea să trăim ca membri credincioşi ai trupului lui Cristos. Să fii doar un „om bun” nu este de ajuns.

5. „Nu este nevoie să-ţi mărturiseşti păcatele unui preot. Poţi merge direct la Dumnezeu”.

În calitatea mea de fost pastor baptist, pot înţelege obiecţia protestantă la adresa mărturisirii (ei înţeleg altfel noţiunea de preot). Dar ca un catolic să spună asemenea lucru… sunt dezamăgit. Bănuiesc că, ţinând cont de natura umană, oamenilor pur şi simplu nu le place să spună altor oameni păcatele lor, aşa că vin cu tot felul de justificări pentru a nu face acest lucru.

Taina Spovezii ne-a fost alături de la început, venind chiar din cuvintele lui Cristos: „Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis, «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute»” (Ioan 20:21-23). Observaţi că Isus le dă apostolilor săi puterea de a ierta păcate. Desigur, ei nu ar şti ce păcate să ierte dacă nu li s-ar SPUNE despre ce păcate este vorba.

Exerciţiul spovezii este evident şi în Epistola lui Iacob: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru ei, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului; rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacob 5:14-16). Interesant este faptul că Iacob (de altfel nici Isus) nu ne spune nicăieri să ne mărturisim păcatele numai lui Dumnezeu. Ci, mai degrabă, se pare că ei cred că iertarea vine prin anumite mijloace de mărturisire publică.

Şi nu este greu să înţelegem de ce. Vedeţi voi, atunci când păcătuim, nu rupem relaţia numai cu Dumnezeu, ci şi cu Trupul său, Biserica (din moment ce toţi credincioşii catolici sunt copiii unui Tată comun). Aşa că, atunci când ne cerem iertare, trebuie să ne cerem iertare de la toate părţile implicate – Dumnezeu şi Biserică.

Gândiţi-vă astfel. Imaginaţi-vă că mergeţi într-un magazin şi că furaţi ceva marfă. Mai târziu, aveţi remuşcări şi regretaţi păcatul comis. Acum îl puteţi ruga pe Dumnezeu să vă ierte că i-aţi încălcat porunca. Dar mai este o parte implicată; va trebui să returnaţi marfa furată şi să reparaţi paguba. Acelaşi lucru se întâmplă cu Biserica. În confesional, preotul îl reprezintă pe Dumnezeu şi Biserica, deoarece am păcătuit împotriva amândurora. Iar atunci când pronunţă cuvintele iertării, iertarea noastră este completă.

6. „Dacă Biserica l-ar urma într-adevăr pe Isus, şi-ar vinde nenumăratele obiecte de artă, proprietăţile şi monumentele de arhitectură şi ar da banii celor săraci”.

Ar trebui arta vândută?

Când unii oameni se gândesc la cetatea Vaticanului, ceea ce-şi imaginează imediat este un regat bogat, plin cu palate în care locuieşte papa şi cufere de aur ascunse în fiecare colţ, ca să nu mai vorbim despre fabuloasa colecţie de nepreţuite obiecte de artă şi vestigii. Dacă priveşti problema astfel, este uşor de înţeles cum unii oameni s-ar indigna în faţa a ceea ce consideră un ostentativ şi extravagant spectacol de bogăţie.

Însă adevărul este altul. În timp ce principalele clădiri poartă numele de „Palatul Vaticanului”, el nu a fost construit pentru a fi somptuoasa reşedinţă a papei. De fapt, partea rezidenţială a Vaticanului este destul de mică. Cea mai mare parte a Vaticanului este cedată unor scopuri care slujesc artei şi ştiinţei, conducerii afacerilor oficiale ale Bisericii şi administraţiei Palatului în general. O mare parte din oficialităţile administraţiei şi ale Bisericii trăiesc la Vatican alături de papă, transformând oraşul în sediul principal al Bisericii.

Cât despre impresionanta colecţie de artă, într-adevăr una dintre cele mai frumoase din lumea întreagă, Vaticanul o priveşte ca pe o „comoară de neînlocuit”, însă nu în termeni monetari. Papa nu este „proprietarul” acestor opere de artă şi nu le-ar putea vinde nici dacă ar vrea; ele pur şi simplu sunt în grija Sfântului Scaun. Aceste opere de artă nici măcar nu aduc venituri Bisericii; dimpotrivă chiar. Sfântul Scaun investeşte o parte din micile sale resurse pentru întreţinerea colecţiei.

Adevărul este că Sfântul Scaun are un buget financiar destul de restrâns. Aşa că de să ce păstreze operele de artă? Totul îşi are originea într-o credinţă legată de misiunea Bisericii (una din numeroasele sale misiuni) ca forţă civilizatoare în lume. Asemeni călugărilor medievali care transcriau cu grijă texte antice pentru ca acestea să fie disponibile şi generaţiilor viitoare – texte care altfel ar fi fost pierdute pentru totdeauna – Biserica are în continuare grijă de operele de artă, astfel încât să nu fie uitate cu timpul. În cultura morţii din zilele noastre, unde termenul de „civilizaţie” nu poate fi folosit decât cu îngăduinţă, misiunea civilizatoare a Bisericii este la fel de importantă astăzi ca întotdeauna.

7. „Disidenţa este de fapt un lucru pozitiv, din moment ce trebuie să ne păstrăm cu toţii mintea deschisă spre idei noi”.

S-ar putea să auziţi acest argument destul de des astăzi, mai ales în urma scandalului de abuz din Biserică. Toată lumea vrea să găsească o soluţie la problemă şi, pentru a face acest lucru, unii oameni susţin idei din afara credinţei noastre catolice (şi anume, femei preot, deschiderea către homosexualitate etc.). Mulţi oameni acuză Biserica de rigiditate în credinţele sale şi de o lipsă a deschiderii spre nou.

Adevărul este că multe din ideile reformatoare de astăzi nu sunt noi. Ele există de ceva vreme, iar Biserica le-a analizat deja. De fapt, Biserica şi-a petrecut întreaga existenţă examinând cu atenţie diferite idei şi stabilind care dintre ele respectă Legea lui Dumnezeu şi care nu. A înlăturat erezie după erezie în timp ce construia cu grijă principiile de bază ale credinţei. Nu ar trebui să ne mire că sunt mii de alte Biserici creştine în zilele noastre – toate au avut „idei noi” la un moment dat pe care Biserica le-a văzut ca fiind în afara credinţei.

Biserica are importanta responsabilitate de a proteja integritatea credinţei noastre. Ea nu respinge anumite idei într-un mod arbitrar, aşa cum pretind unii disidenţi, ci are două mii de ani de rugă şi studiu în spatele credinţelor pe care le susţine a fi adevărate.

Acest lucru nu înseamnă că nu putem să nu fim de acord cu ceva vreodată. Întotdeauna va fi loc pentru discuţii legate de cum să ne adâncim percepţia adevărului – de exemplu, cum ne putem îmbunătăţi seminariile sau interacţiunile cleric/laic – toate aşa cum ne învaţă credinţa noastră.

8. „Corect interpretată, Biblia nu condamnă homosexualitatea. Ea mai degrabă se manifestă împotriva promiscuităţii – fie ea homosexuală sau heterosexuală. De aceea, nu avem de ce să ne opunem unor relaţii de dragoste de tip homosexual”.

Pe măsură ce activitatea homosexualilor este din ce în ce mai acceptată în cultura noastră, vor exista tot mai multe presiuni în rândul creştinilor să elimine clara interzicere a acesteia în Biblie. Aceasta este acum atitudinea standard a grupului liberal de a pretinde faptul că Biblia – atunci când este înţeleasă corect – nu condamnă activitatea homosexuală. Însă această opinie vine în contradicţie evidentă cu pasaje cât se poate de clare atât din Vechiul cât şi din Noul Testament. În primul rând, desigur, există faimoasa poveste a Sodomei şi Gomorei.

Dacă vă amintiţi, Dumnezeu trimite doi îngeri în Sodoma pentru a-l vizita pe Lot: „Dar nu se culcaseră încă [îngerii], şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa; şi i-au strigat lui Lot: «Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea asta? Scoate-i afară la noi să-i cunoaştem». Lot a ieşit afară la ei la uşă, a încuiat uşa după el şi a zis: «Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate. Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară şi le veţi face ce vă va plăcea. Numai nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra acoperişului casei mele». Însă ei au strigat, «Pleacă!» Şi au zis, «Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin şi acum vrea să facă pe judecătorul! Ei bine, o să-ţi facem ţie mai rău decât lor». Şi împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. Dar bărbaţii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa” (Geneza 19:4-10).

Mesajul acestui fragment este destul de clar. Bărbaţii din Sodoma erau homosexuali care doreau să întreţină relaţii cu bărbaţii din casă. Lot şi-a oferit propriile fete, însă ei nu erau interesaţi. La scurt timp după aceea, Sodoma a fost distrusă de Dumnezeu drept pedeapsă pentru păcatele oamenilor de aici – şi anume, homosexualitatea lor. Acest fapt este confirmat şi în Noul Testament: „Tot aşa Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au avut pofte împotriva firii, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7).

Dar cu siguranţă acestea nu sunt singurele pasaje din Biblie care condamnă activităţile homosexuale. În Vechiul Testament există o altă condamnare cât se poate de clară: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie; este o urâciune” (Leviticul 18,22). Iar aceste afirmaţii nu se rezumă numai la Vechiul Testament. „Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase. Femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii, tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor” (Romani 1,26-27).

Este cumplit de greu pentru un creştin liberal să poată da o replică la aşa ceva. Pur şi simplu nu există nici o menţiune aici privind violul sau promiscuitatea homosexuală; dimpotrivă, Paul se declară împotriva oricăror relaţii de tip homosexual (pe care le descrie ca fiind „împotriva firii”, „ruşinoase” şi „scârboase”). Creştinii liberali sunt într-o dilemă. Până la urmă, cum se poate armoniza homosexualitatea cu Biblia? Se pare că soluţia lor este să priveze Biblia de puterea sa morală şi să alerge în cercuri retorice, încercând să evite mesajul său clar.

9. „Credincioşii catolici ar trebui să îşi urmeze conştiinţa în orice problemă… fie că este vorba de avort, contracepţie sau hirotonisirea femeilor”.

Este adevărat, Catehismul afirmă destul de clar: „Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate, pentru a lua personal deciziile morale. Omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios” (1782). Această învăţătură stă la baza a ceea ce înseamnă liberul arbitru. Însă acest lucru nu înseamnă că nu există o responsabilitate pentru conştiinţa noastră sau că putem ignora legea lui Dumnezeu. Catehismul numeşte aceasta o „conştiinţă bine formată”.

Catehismul desemnează o mare responsabilitate pentru conştiinţa unei persoane: „Prezentă în conştiinţa persoanei, conştiinţa morală îi porunceşte, la momentul potrivit, să îndeplinească binele şi să evite răul… Ea confirmă autoritatea adevărului, prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. Când ascultă de conştiinţa morală, omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte” (1777).

Cu alte cuvinte, conştiinţa noastră nu este numai „ceea ce credem noi că este bine” – ea este ceea ce judecăm a fi bine pe baza a ceea ce ştim că reprezintă învăţăturile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Şi, pentru a ajunge la o astfel de judecată, noi avem responsabilitatea să studiem şi să ne rugăm cu mare atenţie asupra acestor învăţături. Catehismul are un capitol dedicat în totalitate formării atente a conştiinţei noastre – iată cât este ea de importantă în luarea deciziilor corecte. Şi, în cele din urmă, fie că sunt bune sau rele, tot suntem responsabili pentru faptele noastre: „Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actelor săvârşite” (1781). Atunci când s-a format în mod corect, ea ne ajută să ne dăm seama când am acţionat greşit, cerând iertare pentru păcatele noastre.

Aflaţi în căutarea unei conştiinţe bine-formate, noi ne bucurăm de fapt de o mare libertate, deoarece ne apropiem din ce în ce mai mult de Adevărul infinit al lui Dumnezeu. Nu este o povară sau ceva care ne împiedică să facem ceea ce ne dorim; este un ghid care ne ajută să facem ce este bine. „Educarea conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii” (1784).

10. „Planificarea familială naturală este doar versiunea catolică a metodelor contraceptive”.

NFP şi contracepţia

Planificarea familială naturală (NFP) are duşmani din toate părţile. Unii consideră că este o alternativă nerealistă la metodele contraceptive (pe care oricum nu le consideră a fi un păcat), în timp ce alţii cred că este la fel de rea ca orice metodă contraceptivă. NFP a trebuit să tragă o linie clară între cele două extreme.

În primul rând, principala problemă legată de contracepţie este că ea lucrează împotriva naturii corpurilor noastre – şi împotriva naturii în general. Ea urmăreşte separarea actului (sex) de consecinţa sa (sarcina), reducând de fapt latura sacră a actului sexual la o simplă căutare a plăcerii.

Atunci când este folosită din motive corecte, NFP este mai degrabă un instrument folosit pentru a vedea dacă acel cuplu dispune de mijloacele necesare (financiare, fizice sau afective) pentru a accepta un copil în viaţa lor. Ea implică o înţelegere a propriului corp, o analiză atentă a propriei situaţii în viaţă, discutarea problemei cu partenerul şi, mai presus de orice, rugăciunea. În locul unei separări totale de realitatea integrală a actului sexual, pătrunzi în această problemă cu o mai bună înţelegere a tuturor aspectelor implicate.

Cei care susţin metodele contraceptive pun în discuţie persoanele care nu îşi mai pot permite alţi copii sau cele care îşi pot pune viaţa în pericol prin noi sarcini. Însă acestea sunt motive perfect legitime pentru a apela la NFP – situaţii în care ar putea fi o metodă absolut eficientă – iar Biserica permite folosirea sa.

Alţii oameni consideră că atunci când încerci să controlezi dimensiunea familiei tale este ca şi cum te-ai juca de-a Dumnezeu, în loc să-l laşi pe el să aibă grijă de noi după cum consideră că este mai bine. Este adevărat că trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi să acceptăm întotdeauna viaţa pe care ne-o trimite, însă nu avem de ce să fim absolut ignoranţi în această privinţă.

De exemplu, în loc să arunce cu bani în stânga şi în dreapta, spunând „Dumnezeu ne va da”, familiile îşi vor administra cu atenţie banii, încercând să nu-şi depăşească limitele. NFP este asemeni acestui buget, ajutându-ne să analizăm cu atenţie situaţia şi să acţionăm ca atare. Este o parte a naturii noastre umane să ne înţelegem şi să ne folosim intelectul şi liberul arbitru, în loc să aşteptăm pasiv ca Dumnezeu să aibă grijă de toate. Trebuie să ştim cum să ne bucurăm de darurile care ni se dau; trebuie să avem grijă să nu tratăm aceste daruri cu neglijenţă.

11. „Cineva poate fi adeptul ‘pro-choice’ şi catolic în acelaşi timp”.

(Explicaţia redacţiei: în SUA există o mişcare pretinsă catolică, ce se declară „pro-choice” adică „pentru a alege”, ce susţine deci dreptul femeii de a alege: păstrează sau nu copilul. Răspunsul vrea să arate deci că un adept al mişcării „pro-choice” nu poate fi catolic.)

Dacă acesta este unul din cele mai comune neadevăruri pe care catolicii le pot susţine în legătură cu credinţa lor, el este şi unul dintre acelea risipite cel mai uşor. Catehismul vorbeşte deschis despre avort: este pe aceeaşi listă cu omuciderea, în categoria crimelor împotriva celei de-a cincea porunci, „Să nu ucizi.” Următoarele paragrafe clarifică acest aspect: „Viaţa umană trebuie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii” (2270). „Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă” (2271). „Colaborarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane” (2272).

Nu se poate explica mai clar de atât. Totuşi, unii oameni pot argumenta că a fi „pro-choice” nu înseamnă a fi în favoarea avortului; mulţi oameni consideră că avortul este ceva rău, însă nu vor să-şi impună această idee şi în faţa celorlalţi. Reapare aici argumentul „este posibil ca ceea ce este adevărat pentru tine să nu fie adevărat pentru mine”. Biserica are o replică şi la acest aspect: „Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute şi respectate de societatea civilă şi de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinţi, şi nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societăţii şi a statului; ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care îşi are originea” (2273).

Sacralitatea vieţii este un adevăr universal care nu poate fi ignorat. A sfătui pe cineva să facă un avort sau chiar a vota pentru un politician care ar susţine cauza avortului, este un păcat grav, deoarece îi va conduce pe alţii spre păcatul de moarte – ceea ce Catehismul numeşte provocarea unui scandal (2284). Biserica se declară cu fermitate împotriva avortului iar noi, în calitatea noastră de credincioşi catolici, trebuie să luăm poziţie de asemenea.

12. „Amintirile oamenilor despre vieţile lor anterioare dovedesc că reîncarnarea este adevărată… şi că ideea creştină privind raiul şi iadul nu este adevărată”.

Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai fascinată de paranormal, ne putem aştepta la tot felul de pretinse adevăruri legate de „amintiri din vieţi anterioare”. Într-adevăr, există acum organizaţii care te ajută să-ţi retrăieşti vieţile anterioare folosind hipnoza. Dacă această metodă poate fi convingătoare pentru unii, ea cu siguranţă nu este agreată de oricine este familiarizat cu mecanismele hipnozei. Aproape de la început, cercetătorii au observat că pacienţii aflaţi în hipnoză profundă creează în mod frecvent poveşti şi amintiri elaborate… care ulterior se dovedesc a fi total neadevărate. Terapeuţi recunoscuţi sunt perfect conştienţi de acest fenomen, cântărind cu atenţie ceea ce spun pacienţii lor în timpul hipnozei.

Totuşi, din păcate, nu este şi cazul celor care sunt interesaţi să găsească „dovezi” ale reîncarnării. Probabil că cel mai elocvent exemplu al acestei neglijenţe este faimosul caz Bridey Murphy. Iată o scurtă prezentare a cazului, dacă nu-l cunoaşteţi: în 1952, o casnică din Colorado, pe nume Virginia Tighe, a fost hipnotizată. Ea a început să vorbească într-un dialect irlandez, pretinzând că odată fusese o femeie pe nume Bridey Murphy care a trăit în Cork, Irlanda.

Povestea sa a fost transformată într-un best-seller, „În căutarea lui Bridey Murphy”, o carte ce a primit multă atenţie din partea cititorilor. Ziariştii au scotocit Irlanda, căutând orice persoană sau detaliu care să poată confirma adevărul despre această întoarcere în trecut. Deşi nu a apărut niciodată nimic, cazul Bridey Murphy continuă să fie folosit pentru a susţine pretinse adevăruri legate de reîncarnare. Este ruşinos, deoarece frauda Virginiei a fost dovedită cu zeci de ani în urmă. Ţineţi cont că prietenii din copilărie ai Virginiei şi-au amintit de imaginaţia sa bogată şi de capacitatea sa de a inventa poveşti complexe (centrate deseori pe accentul irlandez pe care şi-l perfecţionase). Ba mai mult, era pasionată de Irlanda, în mare parte datorită unei prietenii cu o irlandeză al cărui nume de domnişoară era – aţi ghicit – Bridie.

Pe lângă acestea, Virginia îşi completa poveştile spuse sub hipnoză cu numeroase elemente din propria sa viaţă (fără a-i dezvălui hipnotizatorului paralele făcute). De exemplu, Bridey descria un „unchi Plazz,” pe care cercetătorii l-au văzut ca pe o transformare a cuvântului celtic „unchiul Blaise.” Entuziasmul lor a pierit când s-a descoperit că Virginia a avut un prieten în copilărie pe care îl numea Unchiul Plazz. Când Virginia hipnotizată a început să danseze un dans irlandez, cercetătorii au rămas înmărmuriţi. Totuşi, cum a învăţat o casnică din Colorado un astfel de dans? Misterul a fost rezolvat când s-a descoperit că Virginia învăţase dansul în copilărie.

După cum o arată cazul Bridey Murphy, pretinsele adevăruri legate de întoarcerile în vieţile anterioare sunt întotdeauna mai impresionante decât realitatea însăşi. Până astăzi nu există absolut nici un caz verificabil că o persoană s-a putut întoarce la o viaţă anterioară. Desigur, s-au spus multe poveşti sub controlul unui hipnotizator, însă dovezile care să susţină reîncarnarea (ca şi acelea legate de existenţa Zânei Măseluţă) continuă să ne ocolească.

One Comment

  1. Bravo! Dar numerele ar putea continua. De exemplu unul pentru cei care nu cred ca Isus este Dumnezeu, altul pentru cei care sustin ca nu Dumnezeu a creat lumea, etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *